Diana 25

29 09 2014

Traiesc o perioada tare proasta, sunt la capatul puterilor. De mult timp imi spun ca nu mai pot, dar am tot gasit resurse sa merg mai departe. De data asta e diferit, poate de aceea scriu si mesajul asta. Ar fi si aiurea sa plec fara sa las o dara din energiile mele negative intr-un loc public. Asta vrea sa fie o gluma (proasta). In fine, nu vreau sa ma lungesc cu lucruri inutile. Nu am avut niciodata o viata comoda. Am trecut prin atatea, mi-ar trebui vreo cateva ore ca sa le povestesc in mare (am facut asta cu un psiholog, dar pentru ca a fost frustrant de nefolositor, nu am de gand sa o mai fac vreodata). Ma gandeam, stiti ce mi-ar prinde bine? O mangaiere pe picior, pe fata, cineva care sa-mi spuna, sincer, “o sa fie bine”. Am prieteni, prietene, diversi oameni draguti, care vor sa ma scoata la o plimbare sau la un film. Dar pe mine nu ma mai ajuta momentele astea ce creeaza iluzia ca, de fapt, nu as fi singura. Am obosit sa tot castig cate un sejur in Iad. L-am vazut de prea multe ori. De fapt, ii invidiez pe cei care castiga prajitoarele de paine sau baxurile cu bere. Si cel mai obositor e sa traiesti intr-o lume in care nu reusesti sa te conformezi la starea de normalitate. E evident ca locul meu nu-i aici. De vreo 20-25 de ani incerc sa-mi dau seama care e solutia, ce trebuie sa fac ca fiu macar pozitiva, daca nu fericita. Mi-a fost destul.

Anunțuri




Dana V.

29 09 2014

Buna seara..va scriu pentru ca am ajuns in punctul in care nu ma mai pot ajuta pe mine insami..nu sunt genul de om care cere ajutor dar sincer nu mai gasesc singura solutia. Asa ca sper din tot sufletul sa gasesc aici macar niste sfaturi nu neaparat solutia.. Bun, o sa incerc sa fiu cat se poate de scurta si la obiect. Abia am terminat liceul, am intrat la facultaate deci eu in mare parte pot spune ca sunt ok. Dar Sunt intr-o relatie de aproape 3 ani de zile cu un om care la inceput parea a fi un inger pe pamant..pe langa
––––––––––––––––––––––

Buna seara. Cred ca am trimis un mesaj neterminat din greseala. Imi cer scuze. O sa incep din nou pentru ca nu stiu exact ce s-a intamplat cu mesajul anterior. Va scriu pentru ca am ajuns in punctul in care nu mai gasesc niciun fel de solutie. Am 19 ani, abia am terminat liceul si am intrat la facultate. Pot spune ca sunt la inceput de drum si mai am foarte multe de invatat, dar in loc sa parcurg un drum frumos unde sa simt ca ma dezvolt si „cresc” eu bat pasul pe loc. Sunt de 3 ani intr-o relatie cu un om care la inceput parea a fi un inger pe pamant. Era genul de baiat pe care orice fata si l-ar fi dorit. Era atent, grijuliu, simpatic, puteai discuta cu el orice, era deschis, si multe alte calitati care pe mine m-au facut incetul cu incetul sa cred ca el e baiatul perfect. Eu eram un copilas cum imi spunea chiar el, un copilas care nu isi mai putea imagina viata fara el. Amandoi aveam foarte multi prieteni, mie imi placea sa fiu inconjurata de prieteni, imi placea sa am multi oameni langa mine desi prietenii apropiati pe care ii aveam erau putini. Cu timpul, ca in orice relatie situatia nu mai era tocmai roz, dar am luat situatia doar ca pe un hop ce am considerat ca il vom depasi. El devenise extrem de gelos, imi cerea sa renunt la prieteni, in special la prietenii baieti pentru ca avea impresia ca toti ” vor ceva de la mine ” (ca sa o spun asa..dragut) Am renuntat treptat la fiecare prieten indiferent ca era fata sau baiat fara sa stau prea mult pe ganduri.. Eram probabil oarba.. Cand am inceput sa observ ca ma rupe de toata lumea am inceput sa il intreb „de ce?” iar el imi spunea ca prietenele mele ma trag in jos, ca eu sunt mai buna ca ele, ca imi baga prostii in cap si ca vor sa ne desparta iar de prieteni nici nu mai intrebam pentru ca era acelasi raspuns vesnic „vor ceva de la tine si mie nu-mi convine”. Mi-a interzis sa mai am conturi de socializare, incepuse sa imi interzica chiar sa vorbesc si cu colegii de la scoala cu pretextu’: „tu mergi la scoala ca sa stai sa vorbesti cu colegii sau sa inveti? ori eu, ori ei!”. Devenisem atat de dependenta de el incat da..am renuntat la tot. Sincer mi-e si frica de ce o sa-mi spuneti.. Probabil ca e vina meaa, ca nu trebuia sa acceeept, da stiu. Nu trebuia sa accept, dar am facut-o si nu mai pot da timpul inapoi. O perioada de timp nu am vorbit cu nimeni, desi imi era ataaat de greu. In adancul meu stiam ca nu e bine ca renunt la tot dar frica de a nu-l pierde probabil era mai mare decat rusinea fata de prieteni sau dorinta mea de a-i avea in continuare langa mine. Dupa un timp nu am mai rezistat singuratatii si am inceput sa reiau legatura cu prietenii mei, si am decis sa pun capat relatiei. Cand i-am spus ca mi-a ajuns, si ca e mai bine sa ramanem prieteni, a luat-o razna si a fugit de langa mine trimitandu-mi un mesaj de genul: „daca nu te am pe tine, nu am nimic! asa ca adio, de mine nu ai sa mai auzi!” speriata, l-am sunat, banuind parca ceva si l-am intrebat ce inseamna acel „adio” iar el mi-a spus ca o sa se arunce in fata trenului si mi-a inchis. L-am sunat si i-am dat mesaje disperate sa se intoarca ca sa vorbim, intr-un final l-am gasit si am incercat sa ii explic ca nu e asta solutia, si ca daca vrea sa fim impreuna sa ducem o viata normala si sa nu ne mai izolam. Am acceptat sa ne impacam de frica de a nu face el vreo prostie. A mai trecut ceva timp in care a inceput sa ma trateze foarte urat, el avea voie sa vorbeasca si sa iasa cu cine vroia, cand vroia, imi ascundea si foarte multe lucruri, iar eu stateam si induram pana intr-o zi cand i-am spus ca daca eu trebuie sa renunt la toata lumea sa renunte si el. Zis si facut.. credeam eu. Incetul cu incetul, din cauza frustrarilor mele pentru ca ma simteam ca un leu intr-o cusca, si din cauza geloziilor lui certurile au inceput sa apara zilnic. Intr-o zi cand ne beam cafeaua am zis ca nu mai pot si am luat din nou hotararea de a ne despartii. Eram la el acasa, iar cand i-am spus ca ne despartim, el a zis bine, iar eu m-am ridicat sa plec. Cand sa pun mana pe clanta sa ies pe usa, m-a luat pe sus si m-a aruncat in camera..avea un cutit in mana si mi-a spus ca eu nu ma despart de el si ca nu plec nicaieri si daca nu ma impac cu el ma omoara si apoi se sinucide. In momentu’ ala am incremenit, am zis ca face o gluma proasta si am inceput sa rad. M-a strans in brate si a vrut sa infinga cutitul in mine. Cand am simtit varful cutitului pe spatele meu, m-am speriat foarte tare si probabil ca in toata invalmaseala aia am gasit undeva puterea sa ies din bratele lui sa il imping si sa reusesc sa fug. A venit dupa mine, si-a cerut scuze s-a pus in genunchi, iar eu i-am spus ca e nebun si am vrut sa sun la 112. Cand sa sun mi-a luat telefonul din mana si mi-a spus ca daca am sunat, pana ajunge politia el se omoara.. Am renuntat la ideea de a suna si am incercat sa discut cu el si sa il intreb de ce face toate astea dar singurul raspuns al lui era ca: ” ma iubeste si incearca sa ma protejeze de lumea rea” din frica de a nu isi face ceva rau l-am iertat si am mers mai departe o perioada pana intr-o zi, cand am mers la el dupa scoala si ii povestisem ce am facut la scoala iar el a inceput sa imi faca scandal ca de ce vorbesc iar cu colegii iar eu i-am spus: ” fac ce vreau eu, nu ce vrei tu!” dupa nici o secunda, i-am simtit palmele pe fata mea, iar apoi a inceput sa ma stranga de gat..noroc, ca era mama lui acasa si a venit si l-a luat de pe mine..a fost groaznic. Tot ce imi aduc clar aminte dupa ce m-a lasat in pace, e ca imi curgeau rauri de lacrimi, si spuneam incontinuu: „vreau la mama..” nu aveam putere sa sun pe nimeni, cu atat mai putin sa plec de acolo, abea ma ridicasem de pe jos, si cand am dat sa plec, a venit m-a luat in brate a inceput sa planga sa imi spuna ca ii pare rau, sa imi jure ca nu o sa se mai intample si alte din astea..cateva zile apoi nu am prea mai vorbit..eram asa speriata..stiu ca ma dadeam cu kilele de fond de ten ca nu cumva sa vada cineva..nici acum nu inteleg de ce nu am spus nimanui.. Imi era frica cand ajungeam acasa sa nu cumva sa vada mama ce urme am pe gat si pe fata.. Ai mei habar n-aveau prin ce treceam.. Nici nu stiu cum puteam sa mint atat de bine ca sunt bine si ca sunt obosita si ma duc la mine in camera sa ma culc.. Mama de la inceput nu-l placea si mi-a zis sa am grija cu el.. dar nu stia ce putea sa imi faca iar acum regret ca nu i-am spus si in caz ca citeste cineva ce am scris si se regaseste..niciodata, dar niciodata sa nu accepte sa fie lovite, si sa nu ezite sa ceara ajutor pentru ca nu ele sunt vinovate..esti vinovata doar daca faci ca mine. Taci, si inghiti… Intr-adevar. De la episodul ala nu s-a mai atins de mine.. A trecut un an jumate de atunci, dar amenintarile cu sinuciderea sunt la ordinea zilei aproape.. Orice fac sau orice zic ca el nu mai poate ca vrea sa moara si altele.. Au fost multe momente in care am zis stop.. Am stat o perioada despartiti.. Am discutat si cu mama lui despre gandurile lui dar ea mereu spunea ca ea nu are ce sa ii faca ca nu discuta cu ea si ca sa il iert ca e baiat bun si ma iubeste.. Da..si eu tin la el dar nu mai pot.. De o perioada am inceput sa fac ce vreau eu..sa vorbesc cu cine vreau eu.. Dar pe ascuns.. Abea vorbesc cu doua prietene mai apropiate..Totul de frica de a nu se omori..De foarte multe ori l-am luat de pe sinele de tren..de cateva ori l-am gasit pregatindu-si funia odata chiar si spanzurat..am reusit sa tai franghia..am vrut sa sun la 112 de o miee de ori, dar de fiecare data cand apasam butonul imi lua telefonul, sau imi scotea bateria..si cand se linisteau apele degeaba mai sunam ca nu mai aveau ce sa faca..Ai mei stiu ca nu mai sunt cu el..si suntem impreuna pe ascuns..adica nici nu stiu daca mai suntem impreuna..adica ne certam nonstop, lui nu ii convine nimic iar eu m-am saturat..am inceput sa cred ca toata treaba cu sinuciderea e doar o manipulare ca sa ma tina langa el..dar de fiecare data cand sunt hotarata sa pun punct si imi zice ca se omoara si il gasesc in fata trenului sau mai stiu eu pe unde mereu ma intorc din drum.. L-am rugat sa ia legatura cu un psiholog, nu vrea, zice ca psihologii sunt niste mincinosi care se joaca cu mintea ta, i-am spus sa isi gaseasca niste hobby-uri ceva sa il linisteasca nu vrea..el zice ca nu vrea nimic, ma vrea doar pe mine si daca nu ma mai are viata lui se sfarseste. Si desi mi-a facut foarte mult rau, desi au fost perioade in care mi-era frica sa adorm ca poate ma trezesc si nu o sa-mi mai raspunda la telefon, perioade in care nu mai aveam pe nimeni, perioade in care nu mai aveam puterea nici macar sa ma ridic din pat..nu vreau sa i se intample ceva rau.. Nimeni nu merita asta.. Adica sotia fratelui meu s-a sinucis acum 5 ani.. Si stiu prin ce a trecut el si doamne fereste..Nu cred ca as depasi sentimentul de vinovatie.. Desi am discutat pe tema asta cu apropiatii mei si toti imi spun ca e nebun si ca nu ar fi vina mea, ca e problema lui ce face si ca ma auto-distrug si ca nu merit asta.. El cand vrea poate fi un baiat minunat nu stiu.. Orice am facut si oricat am incercat sa il conving ca viata e frumoasa asa cum e ea cu bune si cu rele nu vrea sa inteleaga.. Reactioneaza foarte violent..Si spune ca asta e singura solutie pentru el..N-am avut o copilarie tocmai fericita, a lui a fost frumoasa, n-am avut o viata tocmai usoara, a lui chiar a fost sau cel putin asa stiu.. Nu stiu nu inteleg.. Oricat de grea e viata in momentul de fata, orice ti s-a intamplat sau prin orice treci acum.. TOATE trec mai devreme sau mai tarziu.. Cum poti sa iti doresti moartea? Adica serios sunt oameni care te iubesc chiar daca nu-ti arata asa cum vrei tu.. Sunt miliarde de motive pentru care merita sa ramai. Trebuie doar sa vrei sa fie bine, nu doar sa speri ci sa vrei. Nu stiu. Si eu am avut momente in care m-am gandit ca nu mai merita, ca mi se intampla numai lucruri rele si gata nu mai am pentru ce trai.. Dar mereu m-am agatat de mine insami si mi-am ” dat 2 palme sa-mi revin”. E trist, si le doresc tuturor celor ce considera ca viata nu merita traita, liniste si ce e mai frumos, si sa creada ca soarele o sa rasara si pe strada lor, oricat de greu le-ar fi sa creada.. Si nu in ultimul rand sa se gandeasca la ce lasa in urma.. Fiecare e important pentru cineva..De asta nu ne-am nascut si nu putem trai singuri..Ce sa zic.. Eu inca vreau sa cred ca o sa fie bine. Si vreau din tot sufletul sa il ajut pe prietenul meu sa renunte la aceste ganduri negre..Sper sa nu ma criticati foarte rau si..astept sfaturi/opinii. O saptamana frumoasa va doresc!





Iulian D

23 09 2014

eu nu stiu ce sa mai fac, cu cat incerc sa rezolva ceva apar din ce in ce mai multe probleme si parca nu mai fac fatza. treptat treptat am pierdut tot. nimeni nu mai are incredere in mine.Astazi e prima zi in care am ganduri necurate as vrea sa plec cat mai repede.





Emmapoh

20 09 2014

Heei, deci sper sa.mi faceti si mie o categorie..
Okk deeci nu stiu sigur de ce scriu aici..adica probabil nici nu ma puteti ajuta. Anyway, eu nu am nicio problema in familie, nici cu prietenii, am fost foarte timida pana acum 1 an, cand am intrat la liceu, si deodata toata viata mea s.a schimbat, nu am probleme cu banii si chiar am prieteni adevarati. Si totusi nu ma inteleg, nu inteleg de ce nu imi place viata..pur si simplu simt ca as vrea sa parasesc lumea asta si gata..desi n.am cam niciun motiv. Adica ma distrez pe moment iar dupa pur si simplu ma plictisesc..as vrea sa nu mai traiesc. Nu inteleg care.i placerea in a trai. Sa mergi la facultate, sa te distrezi, sa te casatoresti, sa iti creezi familia, nepotii si dupa mori. De cee. Nu imi place viata..cred ca mi.e frica de viitor. Nu stiu ce am. Am vrut o data sa ma sinucid si o data sa fug de acasa..dar chiar cand eram pe punctul sa o fac, mi s.a facut frica si am avut din nou momentul ala in care imi place viata din nou si blabla. Dar momentele acelea sunt prea rare ca sa le bag in seama. Nu inteleg de ce ar vrea oricine sa traiasca..adica tot mori la un moment dat..care e scopul? Nu stiu..nu cred ca o sa ma sinucid cel putin anul asta..vreau sa vad daca se va schimba ceva care sa.mi schimbe viata..din nou. Nu stiu sigur ce vreau de la voi..pur si simplu vreau sa.mi spuneti motivul pt care nu puteti parasi lumea in momentul de fata..adica sa uitati de toate si gata..sa nu mai aveti nimic de facut..sa muriti. Si nu vreau motive gen ca aveti familie si chestii..nu mi se pare un motiv pt care sa traiesti..sa traiesti practic pt altcineva..nu are sens. Si nici nu vreau sa.mi spuneti sa merg la psiholog . Nici nu stiu cum sa.i explic de ce vreau sa mor. N.ar sti cum sa ma ajute. Si in plus cei din jur ma vor privi ciudat..si eu nu par sa am vreo problema in momentul de fata deci nu vreau sa am un motiv real pt care sa ma sinucid. Si nici chestii cu dumnezeu..nu cred in el.





Nicoleta 05

19 09 2014

Buna ziua, ma numesc Nicoleta. Prolema mea este aceea ca sora mea a incercat acum cateva zile sa se sinucida. Are 32 de ani si doua fetite minunate, una de 9 ani iar cealalta de 6 ani, insa situatia ei este una extrem de delicata. este casatorita cu un barbat care nu o ajuta si nu o sprijina din niciun punct de vedere, ba mai mult de multe ori este violent fizic dar si verbal cu ea si copii sai insa nu are curajul sa divorteze, a trecut prin numeroase perioade grele, chiar saptamana trecuta a fost anuntata ca va trebui sa elibereze locuinta unde statea din cauza intarzierii platii chiriei. inca unul din motivele pentru care cred eu ca a vrut sa recurga la acest gest a fost faptul ca niciuna din fete nu fusese inscrisa la scoala dar nu a cerut niciodata ajutorul meu sau al parintilor mei, care locuiesc in acelasi oras ca si ea, insa ne-a mintit in tot acest timp ca fata cea mare este deja la scoala. In momentul de fata ea se afla in spital la terapie intensiva. As dori sa stiu cum as putea sa-i ofer sprijin, tinand cont ca nu este prima data cand incearca sa faca asa ceva.





Tyty

18 09 2014

chiar nu mai stiu ce sa fac in continuare.ma simt atat de singur desi sunt inconjurat de o gramada de oameni.chiar daca incerc sa vorbesc despre probleme toti imi spun acelas lucru:ti-am spus eu ca nu ii bine.am probleme cu somnul.de cate ori inchid ochii vad aceasi chipuri carora le-am facut rau.am fost plin de mine.am crezut ca mie nu mi se poate intampla.fiecare clipa pare o eternitate si pare ca ziua nu se sfarseste.tot am zis ca lasa ca o sa fie mai bine maine dar parca ii tot mai greu.am incercat si […moderat…] acum 2 ani vreo 77 de pastile dar nu si-au facut efectul.acuma am in dotare si un pistol.in fiecare seara stau cu el la tampla dar inca nu mi-am adunat destul curaj sa apas pe tragaci.





Lucian 8

16 09 2014

Din pacate unii dintre noi avem o viata grea de tot si asa este si a mea…de cateva luni tot aman momentul si am incercat sa lupt sa ma agat de alte lucruri care sa dea un sens vietii mele si nu reusesc.m-am gandit in toate felurile si ce as putea provoca dar stiu ca timpul ii va ajuta pe putinele persoane care tin cat de cat la mine sa treaca peste.Eu sunt stins si nu ma vad mai departe in viitor si ma chinui zi de zi sa trec peste depresia care o am dar singur intr-o tara straina e foarte greu.Am pregatit deja si scrisoarea pentru familia mea caci nu vreau sa ramana un mister de ce am ales sa plec dintre ei si desi inca imi este destul de greu sa o fac si mai incerc sa gasesc o mica speranta stiu ca zilele astea voi murii