Diana 25

Traiesc o perioada tare proasta, sunt la capatul puterilor. De mult timp imi spun ca nu mai pot, dar am tot gasit resurse sa merg mai departe. De data asta e diferit, poate de aceea scriu si mesajul asta. Ar fi si aiurea sa plec fara sa las o dara din energiile mele negative intr-un loc public. Asta vrea sa fie o gluma (proasta). In fine, nu vreau sa ma lungesc cu lucruri inutile. Nu am avut niciodata o viata comoda. Am trecut prin atatea, mi-ar trebui vreo cateva ore ca sa le povestesc in mare (am facut asta cu un psiholog, dar pentru ca a fost frustrant de nefolositor, nu am de gand sa o mai fac vreodata). Ma gandeam, stiti ce mi-ar prinde bine? O mangaiere pe picior, pe fata, cineva care sa-mi spuna, sincer, “o sa fie bine”. Am prieteni, prietene, diversi oameni draguti, care vor sa ma scoata la o plimbare sau la un film. Dar pe mine nu ma mai ajuta momentele astea ce creeaza iluzia ca, de fapt, nu as fi singura. Am obosit sa tot castig cate un sejur in Iad. L-am vazut de prea multe ori. De fapt, ii invidiez pe cei care castiga prajitoarele de paine sau baxurile cu bere. Si cel mai obositor e sa traiesti intr-o lume in care nu reusesti sa te conformezi la starea de normalitate. E evident ca locul meu nu-i aici. De vreo 20-25 de ani incerc sa-mi dau seama care e solutia, ce trebuie sa fac ca fiu macar pozitiva, daca nu fericita. Mi-a fost destul.

Dana V.

Buna seara..va scriu pentru ca am ajuns in punctul in care nu ma mai pot ajuta pe mine insami..nu sunt genul de om care cere ajutor dar sincer nu mai gasesc singura solutia. Asa ca sper din tot sufletul sa gasesc aici macar niste sfaturi nu neaparat solutia.. Bun, o sa incerc sa fiu cat se poate de scurta si la obiect. Abia am terminat liceul, am intrat la facultaate deci eu in mare parte pot spune ca sunt ok. Dar Sunt intr-o relatie de aproape 3 ani de zile cu un om care la inceput parea a fi un inger pe pamant..pe langa
––––––––––––––––––––––

Buna seara. Cred ca am trimis un mesaj neterminat din greseala. Imi cer scuze. O sa incep din nou pentru ca nu stiu exact ce s-a intamplat cu mesajul anterior. Va scriu pentru ca am ajuns in punctul in care nu mai gasesc niciun fel de solutie. Am 19 ani, abia am terminat liceul si am intrat la facultate. Pot spune ca sunt la inceput de drum si mai am foarte multe de invatat, dar in loc sa parcurg un drum frumos unde sa simt ca ma dezvolt si „cresc” eu bat pasul pe loc. Sunt de 3 ani intr-o relatie cu un om care la inceput parea a fi un inger pe pamant. Era genul de baiat pe care orice fata si l-ar fi dorit. Era atent, grijuliu, simpatic, puteai discuta cu el orice, era deschis, si multe alte calitati care pe mine m-au facut incetul cu incetul sa cred ca el e baiatul perfect. Eu eram un copilas cum imi spunea chiar el, un copilas care nu isi mai putea imagina viata fara el. Amandoi aveam foarte multi prieteni, mie imi placea sa fiu inconjurata de prieteni, imi placea sa am multi oameni langa mine desi prietenii apropiati pe care ii aveam erau putini. Cu timpul, ca in orice relatie situatia nu mai era tocmai roz, dar am luat situatia doar ca pe un hop ce am considerat ca il vom depasi. El devenise extrem de gelos, imi cerea sa renunt la prieteni, in special la prietenii baieti pentru ca avea impresia ca toti ” vor ceva de la mine ” (ca sa o spun asa..dragut) Am renuntat treptat la fiecare prieten indiferent ca era fata sau baiat fara sa stau prea mult pe ganduri.. Eram probabil oarba.. Cand am inceput sa observ ca ma rupe de toata lumea am inceput sa il intreb „de ce?” iar el imi spunea ca prietenele mele ma trag in jos, ca eu sunt mai buna ca ele, ca imi baga prostii in cap si ca vor sa ne desparta iar de prieteni nici nu mai intrebam pentru ca era acelasi raspuns vesnic „vor ceva de la tine si mie nu-mi convine”. Mi-a interzis sa mai am conturi de socializare, incepuse sa imi interzica chiar sa vorbesc si cu colegii de la scoala cu pretextu’: „tu mergi la scoala ca sa stai sa vorbesti cu colegii sau sa inveti? ori eu, ori ei!”. Devenisem atat de dependenta de el incat da..am renuntat la tot. Sincer mi-e si frica de ce o sa-mi spuneti.. Probabil ca e vina meaa, ca nu trebuia sa acceeept, da stiu. Nu trebuia sa accept, dar am facut-o si nu mai pot da timpul inapoi. O perioada de timp nu am vorbit cu nimeni, desi imi era ataaat de greu. In adancul meu stiam ca nu e bine ca renunt la tot dar frica de a nu-l pierde probabil era mai mare decat rusinea fata de prieteni sau dorinta mea de a-i avea in continuare langa mine. Dupa un timp nu am mai rezistat singuratatii si am inceput sa reiau legatura cu prietenii mei, si am decis sa pun capat relatiei. Cand i-am spus ca mi-a ajuns, si ca e mai bine sa ramanem prieteni, a luat-o razna si a fugit de langa mine trimitandu-mi un mesaj de genul: „daca nu te am pe tine, nu am nimic! asa ca adio, de mine nu ai sa mai auzi!” speriata, l-am sunat, banuind parca ceva si l-am intrebat ce inseamna acel „adio” iar el mi-a spus ca o sa se arunce in fata trenului si mi-a inchis. L-am sunat si i-am dat mesaje disperate sa se intoarca ca sa vorbim, intr-un final l-am gasit si am incercat sa ii explic ca nu e asta solutia, si ca daca vrea sa fim impreuna sa ducem o viata normala si sa nu ne mai izolam. Am acceptat sa ne impacam de frica de a nu face el vreo prostie. A mai trecut ceva timp in care a inceput sa ma trateze foarte urat, el avea voie sa vorbeasca si sa iasa cu cine vroia, cand vroia, imi ascundea si foarte multe lucruri, iar eu stateam si induram pana intr-o zi cand i-am spus ca daca eu trebuie sa renunt la toata lumea sa renunte si el. Zis si facut.. credeam eu. Incetul cu incetul, din cauza frustrarilor mele pentru ca ma simteam ca un leu intr-o cusca, si din cauza geloziilor lui certurile au inceput sa apara zilnic. Intr-o zi cand ne beam cafeaua am zis ca nu mai pot si am luat din nou hotararea de a ne despartii. Eram la el acasa, iar cand i-am spus ca ne despartim, el a zis bine, iar eu m-am ridicat sa plec. Cand sa pun mana pe clanta sa ies pe usa, m-a luat pe sus si m-a aruncat in camera..avea un cutit in mana si mi-a spus ca eu nu ma despart de el si ca nu plec nicaieri si daca nu ma impac cu el ma omoara si apoi se sinucide. In momentu’ ala am incremenit, am zis ca face o gluma proasta si am inceput sa rad. M-a strans in brate si a vrut sa infinga cutitul in mine. Cand am simtit varful cutitului pe spatele meu, m-am speriat foarte tare si probabil ca in toata invalmaseala aia am gasit undeva puterea sa ies din bratele lui sa il imping si sa reusesc sa fug. A venit dupa mine, si-a cerut scuze s-a pus in genunchi, iar eu i-am spus ca e nebun si am vrut sa sun la 112. Cand sa sun mi-a luat telefonul din mana si mi-a spus ca daca am sunat, pana ajunge politia el se omoara.. Am renuntat la ideea de a suna si am incercat sa discut cu el si sa il intreb de ce face toate astea dar singurul raspuns al lui era ca: ” ma iubeste si incearca sa ma protejeze de lumea rea” din frica de a nu isi face ceva rau l-am iertat si am mers mai departe o perioada pana intr-o zi, cand am mers la el dupa scoala si ii povestisem ce am facut la scoala iar el a inceput sa imi faca scandal ca de ce vorbesc iar cu colegii iar eu i-am spus: ” fac ce vreau eu, nu ce vrei tu!” dupa nici o secunda, i-am simtit palmele pe fata mea, iar apoi a inceput sa ma stranga de gat..noroc, ca era mama lui acasa si a venit si l-a luat de pe mine..a fost groaznic. Tot ce imi aduc clar aminte dupa ce m-a lasat in pace, e ca imi curgeau rauri de lacrimi, si spuneam incontinuu: „vreau la mama..” nu aveam putere sa sun pe nimeni, cu atat mai putin sa plec de acolo, abea ma ridicasem de pe jos, si cand am dat sa plec, a venit m-a luat in brate a inceput sa planga sa imi spuna ca ii pare rau, sa imi jure ca nu o sa se mai intample si alte din astea..cateva zile apoi nu am prea mai vorbit..eram asa speriata..stiu ca ma dadeam cu kilele de fond de ten ca nu cumva sa vada cineva..nici acum nu inteleg de ce nu am spus nimanui.. Imi era frica cand ajungeam acasa sa nu cumva sa vada mama ce urme am pe gat si pe fata.. Ai mei habar n-aveau prin ce treceam.. Nici nu stiu cum puteam sa mint atat de bine ca sunt bine si ca sunt obosita si ma duc la mine in camera sa ma culc.. Mama de la inceput nu-l placea si mi-a zis sa am grija cu el.. dar nu stia ce putea sa imi faca iar acum regret ca nu i-am spus si in caz ca citeste cineva ce am scris si se regaseste..niciodata, dar niciodata sa nu accepte sa fie lovite, si sa nu ezite sa ceara ajutor pentru ca nu ele sunt vinovate..esti vinovata doar daca faci ca mine. Taci, si inghiti… Intr-adevar. De la episodul ala nu s-a mai atins de mine.. A trecut un an jumate de atunci, dar amenintarile cu sinuciderea sunt la ordinea zilei aproape.. Orice fac sau orice zic ca el nu mai poate ca vrea sa moara si altele.. Au fost multe momente in care am zis stop.. Am stat o perioada despartiti.. Am discutat si cu mama lui despre gandurile lui dar ea mereu spunea ca ea nu are ce sa ii faca ca nu discuta cu ea si ca sa il iert ca e baiat bun si ma iubeste.. Da..si eu tin la el dar nu mai pot.. De o perioada am inceput sa fac ce vreau eu..sa vorbesc cu cine vreau eu.. Dar pe ascuns.. Abea vorbesc cu doua prietene mai apropiate..Totul de frica de a nu se omori..De foarte multe ori l-am luat de pe sinele de tren..de cateva ori l-am gasit pregatindu-si funia odata chiar si spanzurat..am reusit sa tai franghia..am vrut sa sun la 112 de o miee de ori, dar de fiecare data cand apasam butonul imi lua telefonul, sau imi scotea bateria..si cand se linisteau apele degeaba mai sunam ca nu mai aveau ce sa faca..Ai mei stiu ca nu mai sunt cu el..si suntem impreuna pe ascuns..adica nici nu stiu daca mai suntem impreuna..adica ne certam nonstop, lui nu ii convine nimic iar eu m-am saturat..am inceput sa cred ca toata treaba cu sinuciderea e doar o manipulare ca sa ma tina langa el..dar de fiecare data cand sunt hotarata sa pun punct si imi zice ca se omoara si il gasesc in fata trenului sau mai stiu eu pe unde mereu ma intorc din drum.. L-am rugat sa ia legatura cu un psiholog, nu vrea, zice ca psihologii sunt niste mincinosi care se joaca cu mintea ta, i-am spus sa isi gaseasca niste hobby-uri ceva sa il linisteasca nu vrea..el zice ca nu vrea nimic, ma vrea doar pe mine si daca nu ma mai are viata lui se sfarseste. Si desi mi-a facut foarte mult rau, desi au fost perioade in care mi-era frica sa adorm ca poate ma trezesc si nu o sa-mi mai raspunda la telefon, perioade in care nu mai aveam pe nimeni, perioade in care nu mai aveam puterea nici macar sa ma ridic din pat..nu vreau sa i se intample ceva rau.. Nimeni nu merita asta.. Adica sotia fratelui meu s-a sinucis acum 5 ani.. Si stiu prin ce a trecut el si doamne fereste..Nu cred ca as depasi sentimentul de vinovatie.. Desi am discutat pe tema asta cu apropiatii mei si toti imi spun ca e nebun si ca nu ar fi vina mea, ca e problema lui ce face si ca ma auto-distrug si ca nu merit asta.. El cand vrea poate fi un baiat minunat nu stiu.. Orice am facut si oricat am incercat sa il conving ca viata e frumoasa asa cum e ea cu bune si cu rele nu vrea sa inteleaga.. Reactioneaza foarte violent..Si spune ca asta e singura solutie pentru el..N-am avut o copilarie tocmai fericita, a lui a fost frumoasa, n-am avut o viata tocmai usoara, a lui chiar a fost sau cel putin asa stiu.. Nu stiu nu inteleg.. Oricat de grea e viata in momentul de fata, orice ti s-a intamplat sau prin orice treci acum.. TOATE trec mai devreme sau mai tarziu.. Cum poti sa iti doresti moartea? Adica serios sunt oameni care te iubesc chiar daca nu-ti arata asa cum vrei tu.. Sunt miliarde de motive pentru care merita sa ramai. Trebuie doar sa vrei sa fie bine, nu doar sa speri ci sa vrei. Nu stiu. Si eu am avut momente in care m-am gandit ca nu mai merita, ca mi se intampla numai lucruri rele si gata nu mai am pentru ce trai.. Dar mereu m-am agatat de mine insami si mi-am ” dat 2 palme sa-mi revin”. E trist, si le doresc tuturor celor ce considera ca viata nu merita traita, liniste si ce e mai frumos, si sa creada ca soarele o sa rasara si pe strada lor, oricat de greu le-ar fi sa creada.. Si nu in ultimul rand sa se gandeasca la ce lasa in urma.. Fiecare e important pentru cineva..De asta nu ne-am nascut si nu putem trai singuri..Ce sa zic.. Eu inca vreau sa cred ca o sa fie bine. Si vreau din tot sufletul sa il ajut pe prietenul meu sa renunte la aceste ganduri negre..Sper sa nu ma criticati foarte rau si..astept sfaturi/opinii. O saptamana frumoasa va doresc!

Iulian D

eu nu stiu ce sa mai fac, cu cat incerc sa rezolva ceva apar din ce in ce mai multe probleme si parca nu mai fac fatza. treptat treptat am pierdut tot. nimeni nu mai are incredere in mine.Astazi e prima zi in care am ganduri necurate as vrea sa plec cat mai repede.

Emmapoh

Heei, deci sper sa.mi faceti si mie o categorie..
Okk deeci nu stiu sigur de ce scriu aici..adica probabil nici nu ma puteti ajuta. Anyway, eu nu am nicio problema in familie, nici cu prietenii, am fost foarte timida pana acum 1 an, cand am intrat la liceu, si deodata toata viata mea s.a schimbat, nu am probleme cu banii si chiar am prieteni adevarati. Si totusi nu ma inteleg, nu inteleg de ce nu imi place viata..pur si simplu simt ca as vrea sa parasesc lumea asta si gata..desi n.am cam niciun motiv. Adica ma distrez pe moment iar dupa pur si simplu ma plictisesc..as vrea sa nu mai traiesc. Nu inteleg care.i placerea in a trai. Sa mergi la facultate, sa te distrezi, sa te casatoresti, sa iti creezi familia, nepotii si dupa mori. De cee. Nu imi place viata..cred ca mi.e frica de viitor. Nu stiu ce am. Am vrut o data sa ma sinucid si o data sa fug de acasa..dar chiar cand eram pe punctul sa o fac, mi s.a facut frica si am avut din nou momentul ala in care imi place viata din nou si blabla. Dar momentele acelea sunt prea rare ca sa le bag in seama. Nu inteleg de ce ar vrea oricine sa traiasca..adica tot mori la un moment dat..care e scopul? Nu stiu..nu cred ca o sa ma sinucid cel putin anul asta..vreau sa vad daca se va schimba ceva care sa.mi schimbe viata..din nou. Nu stiu sigur ce vreau de la voi..pur si simplu vreau sa.mi spuneti motivul pt care nu puteti parasi lumea in momentul de fata..adica sa uitati de toate si gata..sa nu mai aveti nimic de facut..sa muriti. Si nu vreau motive gen ca aveti familie si chestii..nu mi se pare un motiv pt care sa traiesti..sa traiesti practic pt altcineva..nu are sens. Si nici nu vreau sa.mi spuneti sa merg la psiholog . Nici nu stiu cum sa.i explic de ce vreau sa mor. N.ar sti cum sa ma ajute. Si in plus cei din jur ma vor privi ciudat..si eu nu par sa am vreo problema in momentul de fata deci nu vreau sa am un motiv real pt care sa ma sinucid. Si nici chestii cu dumnezeu..nu cred in el.

Nicoleta 05

Buna ziua, ma numesc Nicoleta. Prolema mea este aceea ca sora mea a incercat acum cateva zile sa se sinucida. Are 32 de ani si doua fetite minunate, una de 9 ani iar cealalta de 6 ani, insa situatia ei este una extrem de delicata. este casatorita cu un barbat care nu o ajuta si nu o sprijina din niciun punct de vedere, ba mai mult de multe ori este violent fizic dar si verbal cu ea si copii sai insa nu are curajul sa divorteze, a trecut prin numeroase perioade grele, chiar saptamana trecuta a fost anuntata ca va trebui sa elibereze locuinta unde statea din cauza intarzierii platii chiriei. inca unul din motivele pentru care cred eu ca a vrut sa recurga la acest gest a fost faptul ca niciuna din fete nu fusese inscrisa la scoala dar nu a cerut niciodata ajutorul meu sau al parintilor mei, care locuiesc in acelasi oras ca si ea, insa ne-a mintit in tot acest timp ca fata cea mare este deja la scoala. In momentul de fata ea se afla in spital la terapie intensiva. As dori sa stiu cum as putea sa-i ofer sprijin, tinand cont ca nu este prima data cand incearca sa faca asa ceva.

Tyty

chiar nu mai stiu ce sa fac in continuare.ma simt atat de singur desi sunt inconjurat de o gramada de oameni.chiar daca incerc sa vorbesc despre probleme toti imi spun acelas lucru:ti-am spus eu ca nu ii bine.am probleme cu somnul.de cate ori inchid ochii vad aceasi chipuri carora le-am facut rau.am fost plin de mine.am crezut ca mie nu mi se poate intampla.fiecare clipa pare o eternitate si pare ca ziua nu se sfarseste.tot am zis ca lasa ca o sa fie mai bine maine dar parca ii tot mai greu.am incercat si […moderat…] acum 2 ani vreo 77 de pastile dar nu si-au facut efectul.acuma am in dotare si un pistol.in fiecare seara stau cu el la tampla dar inca nu mi-am adunat destul curaj sa apas pe tragaci.

Lucian 8

Din pacate unii dintre noi avem o viata grea de tot si asa este si a mea…de cateva luni tot aman momentul si am incercat sa lupt sa ma agat de alte lucruri care sa dea un sens vietii mele si nu reusesc.m-am gandit in toate felurile si ce as putea provoca dar stiu ca timpul ii va ajuta pe putinele persoane care tin cat de cat la mine sa treaca peste.Eu sunt stins si nu ma vad mai departe in viitor si ma chinui zi de zi sa trec peste depresia care o am dar singur intr-o tara straina e foarte greu.Am pregatit deja si scrisoarea pentru familia mea caci nu vreau sa ramana un mister de ce am ales sa plec dintre ei si desi inca imi este destul de greu sa o fac si mai incerc sa gasesc o mica speranta stiu ca zilele astea voi murii

Mary N.

De curand am aflat de acest site…si m-am gandit sa spun cate ceva despre mine.*Ma numesc Mary si am 15 ani* .
Am incercat sa ma sinucid de 3 ori…Dar am esuat. Nu stiu cu ce sa incep,fiindca este ..atat de greu.M-am saturat de viata asta,de tot.De oameni,de societate.Lumea este gresita..Aceasta lume nu se poate numi ” viata” , eu vad doar Iadul.De cand eram mica,eram batjocorita..la gradinita.Nu aveam niciun prieten,si nu am inteles niciodata de ce.Cand am ajuns la scoala..am crezut ca va fi bine.Am crezut ca,copii sunt diferiti.Dar..a fost mai rau.A fost groaznic..pana in clasa a 5a. Atunci a aparut o persoana care..mi.a facut viata si mai groaznica. O persoana care..se lua de mine pe strada..ma injura..Nu am avut niciun prieten..nu am putut spune la nimeni..Nu am inteles,de ce..de ce eu.Ce am facut?De ce ? Stiu ca sunt urata,ca nu am un corp perfect..Am fost de atatea ori bullied , ptr ca :”nu esti destul de buna,ah esti inalta*da, am 1.78 , dar nu am un complex legat de inaltime..*,ah esti urata, da tu de ce nu arati ca X , dar tu de ce nu poti fii ca Y..” si tot asa.Cand ieseam la tabla..era GROAZNIC.TIn minte ca odata,profesorul de matematica a iesit pe hol sa vorbeasca la telefon si toti au inceput sa.si bata joc de mine..sa arunce cu guma si cu hartii in mine..Iar intr-o ora de chimie, profesoara m-a umilit in fata clasei. Eu…mereu,in fiecare zi,trebuie sa am un „fake smile” , trebuie sa pretind ca sunt bine..Mai ales in fata parintilor.Ei nu ma inteleg.. De 1 an si ceva ma tai..ma tai foarte ..rau.Aproape ca nu mai am maini..arat groaznic..cine ma vede ma striga”ciudataa” . Mama mea stie toate chestiile astea,stie ca am vrut sa ma sinucid,si..guess what?NU A FACUT NIMIC. NIMIC . O doare undeva de mine.Ca pe toti..deja am inceput sa ma obisnuiesc…Toti spuneti : ” va fi bine..o sa vezi..gandeste pozitiv..o sa fii happy „..dar nu e asa. Cand ma gandesc ca incepe liceul..prima zi de liceu…mi-e frica.Niciun baiat nu s-ar uita la o fata ca mine..cine ar iubi o fata cu cicatrici,o fata in depresie,cu ganduri… Sunt credincioasa..foarte credincioasa.Merg la biserica..si cred in Dumnezeu.Aproape,in fiecare seara,vorbesc cu el..ii spun ce am pe suflet..Noptile ,cand plang..parca ma opreste ceva..si aud in minte „va fi bine” , si ma linistesc. Iar seara urmatoare..e la fel..si tot asa. Am inceput sa nu mai mananc..Nu ma mai intereseaza de nimeni si de nimic..Am ajuns sa ma urasc atat de mult..mai mult decat o fac ceilalti.Mama mi.a spus intr.o zi:”sa nu te prind ca faci vreo prostie..sau mergi la nu stiu ce psiholog ..ca nu vreau sa ma stie tot orasul ca am o fiica nebuna „..Cand mi.a vazut cicatricile de pe mana,a spus:”daca te mai tai o singura data,fix la spitalul de nebuni te internez.Si acolo ramai.”..Mentionez ca tata nu stie..tata nu stie de toate astea. Daca ar afla..ar face mai rau ca mama…el m-ar lasa acolo ptr totdeauna.Nu am probleme cu familia..gen probleme financiare, sau certuri..La partea cu ” familia ” este okay..dar..eu nu sunt fericita.Nu sunt fericita asa..Mi-as fi dorit sa am un prieten bun..care sa fie langa mine. Mi-as fi dorit sa ma accepte lumea asa cum sunt,sa nu ma mai judece.Sunt..foarte hotarata..daca pana in clasa a 10a nu se va schimba ceva..adica anul asta zic..nu stiu..nu cred ca o sa mai pot rezista. Nu vreau sa credeti ca sunt disperata,dar mi-as fi dorit sa intalnesc un baiat,care sa fie prietenul meu..Am avut 2 fete ca prietene..dar m-au tradat..si cate nu mi-au mai facut. Am inceput sa-i urasc pe toti..atat de mult. Si parca nu mai rezist..Daca batjocora si hateritul va continua?Daca nu se va schimba ceva? Nimeni nu poate fi strong pana la nesfarsit…Mi-as fi dorit sa fiu ca celelalte fete..sa am prieteni,sa fiu frumoasa,sa ma distrez,sa rad.. Dar nu am nimic din cele enumerate ..Nimic. Eu sunt un nimic..

Uoffff

Cum sa scap de gandurile de suicid ?! …Pana la varsta pe care o am respectiv 30 ani, nu am avut niciodata gandurile acestea. Sunt constient ca sunt in depresie majora. Elementul declansator a fost despartirea de prietena, de fapt am constientizat ca eram in depresie inca din ultimul an de relatie ( relatia a durat 6 ani ), fapt ce a condus la decizia ei de despartire. Ultimul an a fost mai greu ca nu imi gaseam de munca si ne tot gandeam ce sa facem in privinta asta. In anii anteriori am lucrat in Anglia impreuna. Comunicare a existat intre noi tot timpul, foarte rar ne certam („Cand totul e perfect…undeva gresesti”). Ea a cunoscut pe cineva si a dat bir cu fugitii ! A scapat de probleme, caci tipul e cu bani. Acum la 30 ani, ce speranta de viata sa mai am cand toata increderea mea s-a dus ?! Cand nu imi gasesc de munca sa pot duce o viata decenta, sa visez la o familie? Cand voi fi tata ?! La 40 ani ? Ma gandesc sa plec din tara din nou dar daca fac asta ma izolez de lume…Unde e speranta ?! Nu am putere sa incep nimic. M-am documentat despre depresie prin tot felul de mijloace, m-am dus la Biserica, ma rog la Dumnezeu si nu stiu cum poate sa ma ajute, fiind in starea asta delasatoare. Ma gandeam sa incep o facultate dar… imediat zic ca gandesc departe si imi zic ca ma amagesc. Ma lupt cu mine in fiecare zi si chiar nu stiu unde am sa ajung ! Desi ma rog gandurile de suicid inca exista, trec pe moment insa revin…

Bianca 20

Ma numesc Bianca si trebuie sa ma descarc. M-am gandit si eu sa ma sinucid dar nu am curaj..locuiesc cu mama si nu cred ca ar suporta. Am 20 de ani..o varsta frumoasa da dar nu si pentru mine.. Am terminat liceul cu medie buna si aveam sperante mari ca voi merge la o facultate..dar nu..nu avem bani..tata mai are 2 copii cu altcineva si nu se poate ocupa si de mine..si m-am trezit lucrand intr-un magazin si urasc lucrul asta. Pe bani putini si I coplesitor I groaznic..prietenii mei la facultate..isi traiesc viata se distreaza is fac un viitor si eu lucrez la un magazin chinezesc.,.in fine..cel mai rau e ca eu nu m-am considerat niciodata frumoasa si in ultima vreme asta ma deranjeaza cel mai mult..prietenel mele arata bine sunt frumoase au prieteni atentie iar eu nimic..am nasul putin mai mare si asta ma bantuie in fiecare zi..si ma uit in oglinda si ma apuca plansul si nu ma pot opri..eu stiu ca infatisarea nu este cea mai importanta dar la varsta asta..e cam greu..vreau si eu un prieten ..si am mai avut dar nu l-am apreciat si parca acum is condamnata sa fiu tot singura si nu mai pot..nimeni nu ma intelege ca ma simt groaznic din cauza cum arat nu sunt multumita deloc.plang aproepe in fiecare zi…bani de operatii nu am..in Dumnezeu nu pot sa zic ca am credinta pentru ca simt ca nu ma ajutat deloc.. I foarte naspa..ma simt tot singura..nu am putere sa fac nimic..dak I spun cuiva gata is nebuna sa trec peste etc..stiu ca nu e grav..dar pe mine ma copleseste..si simt ca nu mai am nimic de oferit si atunci pentru ce sa mai traiesc??..nu merit sa ma traiesc!! Alti au un million de problem nu au ce manca nu au acoperis, au boli incurabile dar nah..sunt mai egoista si jur ca as vrea sa-mi schimb parerea despre mine dar nu pot..ma simt foarte urata si smt k voi ramane singura toata viata..

Vasy P.

Ma atras numele site-uli “Cum sa mori frumos si usor” , Va rog frumos imi spuneti si mie niste metode de sinucidere sunt hotarat vreau sa mor va rog

Radu 17

Nu stiu daca ma voi putea exprima bine.. dar cel putin voi incerca, oricum.. voi incepe sa scriu aici pentru ca in seara aceasta am avut, (nu pentru prima data, ce este drept) un gand.. mai putin placut. Pentru cateva minute ‘bune’, am ramas nemiscat.. oprit din orice activitate posibila, uitandu-ma incotinuu pe fereastra, gandindu-ma daca as reusi sa sar incat sa stiu ca nu voi mai avea sanse apoi, (mentionez, in aceeasi idee a gandului.. ca nu este prima data cand ma uit la aceasta fereastra din dormitorul meu cu ideea propriu-zisa de a ma arunca), tot in acelasi timp, am langa mine o sticluta plina de spirt (adica.. m-am gandit si la ea, desi nu cred ca e efectiva), si pastile (chit ca nu le folosesc decat de cateva ori pe an cand sunt racit, ar putea fi bune si la.. „altceva”).

Dupa aceasta intamplare m-am speriat, am cautat cateva cuvinte simple pe google, in speranta ca voi gasi cazuri mult mai.. nasoale, alaturi de raspunsuri imediate in privinta renuntarii ideii de sinucidere, sau cel putin.. al inlaturarii depresiei… Asadar, am gasit pagina voastra si mi-am petrecut 3 ore citind incontinuu.. raspunsuri. Ce pot sa zic, sunt complet uimit.. citind replicile voastre la adresa unor cazuri (Sper sa nu fiu nesimtit pentru ca il mentionez pe el(user-ul), dar.. rabdarea care ati avut-o in privinta lui […moderat…] este de neimaginat, nu credeam ca pot exista asemea oameni, atat de.. buni cu alte persoane care… parca… nu ar merita… dar cred ca este doar o opinie de prostgust care ‘mi-a venit in minte’). In fine, dupa ce am citit cat de multe subiecte am reusit pana acum am reusit (doar din pricina raspunsurilor voastre pentru alte persoane) sa imi alung.. „suferinta”. Am zambit. Am realizat ca sinuciderea nu va fi intotdeauna o idee.. reusita…. ~bine, lucrul acesta il am in gand doar acum.. nu stiu daca va reveni vreodata totusi aceasta idee~.

Oricum, cred ca sunt plictisitor pana acum, asa ca voi spune si de ce am inceput sa scriu de la inceput. Repet ca m-ati facut sa ma simt bine dupa, aceea „intamplare” doar prin exista site-ului vostru..dar, parca nu este de ajuns, simt nevoia sa vorbesc cu cineva, oricine (aparent mi-am dat seama ca am mai multa incredere in straini, dar asta e alta poveste), pentru a-mi fi mai usor mie, pentru a auzi sfaturi…

Mda, cred ca mi-am pierdut ideile… a inceput si ploaia.
Asadar, ma numesc Radu… si, am o varsta relativ reusita, ce merita a continua cat mai mult posibil, 17 ani. Voi incepe sa imi spun cat mai rapid ideile de acum.
Viata mea nu a fost intotdeauna cea mai reusita ~(Sper totodata, ca ceea ce scriu aici ramane confidential, fara distribuiri.. nu vreau sa vada vreun prieten, sau.. un membru al familiei)~, cand eram la cămin/grădiniță, fiind cel mai mic din clasa eram intotdeauna agresat(batut), apoi la scoala.. nu reuseam sa ma inteleg cu nimeni, decat cu 3 colegi(acum prieteni), restul fiind „impotriva” mea (isi bateau joc..). Dar totul a fost bine, eram mic.. nu constientizam nimic din ce se intampla.
Situatia s-a ‘inrautatit’ mai tarziu, in urma cu doi ani… mi-am pastrat 2 dintre prieteni la liceu… desi zilele pareau normale, ca orice zi intr-o clasa de Mate-Info (invatat..continuu si iesiri doar in weekend), simteam din ce in ce mai mult ca raman singur, neinteles de nimeni… ma indepartam usor de restul prietenilor pentru ca, pur si simplu aveam ganduri, gesturi si interpretari diferite față de acestia (spre exemplu.. ei se imbata foarte des, danseaza, injura, scuipa si asculta manele-iar eu, nu suport bautura si.. evident, sunt contra la tot ceea ce fac ei). Zilele au trecut…
Au trecut fara sa mai tin evidenta, pana cand… in aceeasi clasa am inceput sa fac cunostinta cu fiecare dintre noii colegi, gasind apoi o persoana.. ‘perfecta’, o fata, cu 5 luni mai mica decat mine(asta nu conteaza oricum, doar am mentionat).
Am realizat in scurt timp ca ea ma placea (suna jenant ceea ce spun, ca o poveste..dar imi place sa scriu mult, imi eliberez mintea.. chiar daca am teama ca nu voi fi ascultat). Apoi, am inceput sa vorbim.. putin la inceput, si din ce in ce mai mult in continuare. Mi se parea perfecta, ne intelegeam.. si asta era cel mai important pentru mine, radeam mult.. radea si ea indeajuns de mult la glumele mele, chiar si la cele mai nereusite, false, penibile… Oricum, din pricina ei m-am indepartat si mai mult de prieteni apoi, ieseam cu ei doar.. o data pe saptamana, sau deloc.. dar nu imi pasa, nu ma interesa atat cat stiam ca am o persoana alaturi in care pot avea incredere si imi este alaturi. Imi petreceam tot timpul cu ea.

S-aaa oprit ploaia, exact cand urmeaza sa imi spun partile nasoale.
Tot in acel timp cand am cunoscut-o, parintii mei ajunsesera intr-o situatie financiara, mai.. „cu mici probleme” (sec, urasc asta.. am avut tot ce am vrut pana atunci, iar acum…. usor, pierd totul, nu reusesc sa suport gandul acesta).
Oricum, la inceputul clasei a 10-a am inceput sa o invidiez.. pur si simplu, nici eu nu stiu de ce. De fiecare data cand ea reusea ceva, completa un lucru, spunea un raspuns corect, iesea la tabla rezolvand ceva fara probleme.. sau lua o nota mai mare (chiar cu o diferenta mica 0.5/1/2 pct), eu izbucneam in furie, incetam sa mai vorbesc cu ea.. si incepeam sa o urasc. Imi tot repetam ca nu suport gandul de a fi mai „prejos” față de ea, ca eu sunt un nimic pe langa ea si nu reusesc sa obtin nimic bun (iar momentele cand luam eu note mai mari mi se pareau Nesemnificative). Ma inchideam. Tranteam imediat lucrurile cand ajungeam acasa iar fiecare „zambet” alaturi de o stare de indiferență venite din partea ei (pe care mi le aminteam) pareau un chin.
Oricum, zilele au trecut.. nu au fost doar momente rele, cu toate ca.. tot in aceea perioada a fost pentru prima data cand, din pricina nervilor, am incercat sa imi tai…. sa incep sa a-mi taia mainile. Mi-am vazut de multe ori sangele.. parca ma urasc acum pentru asta, mi-au ramas semne care nu cred ca.. vor mai disparea.

In fine, aveam pe atunci mai mult de 1 an alaturi de ea. A venit si vara anului acesta, in primele 2 luni ale verii ne-am inteles la fel ca la inceput, foarte bine.. (~sau cel putin asa consider eu), chit ca ne intalneam mai rar [1/2 ori pe saptamana, ea stand in alt oras.. dar fara a fi o distanta mare~15 km, 20-25 min cu trenul (1h daca e intarziat.. „da, țara noastră <3")~].. iar ca un detaliu in plus, in aceste 2 luni de la inceputul vacantei, nu ne-am certat nici macar o data, asa cum ne certam de.. multe ori in cursul clasei a 10-a.
Deci, totul revenise la normal. Eram iar fericit, fara griji (in ciuda situatiei financiare spune mai devreme).
Pana cand a inceput luna August, de atunci.. nu stiu ce s-a intamplat. Ea a inceput sa imi raspunda din ce in ce mai rar la mesaje, uneori doar seara.. sau, uneori doar in raspunsuri 'seci'. Venisem de 3 ori la rand in orasul ei, ne simteam ok.. dar in ultima vizita parca era diferita, dar doar mi se parea, cred.. Dupa aceasta asteptam si eu sa vina macar o data in orasul unde locuiesc eu, dar.. mi-am facut degeaba asteptari, primeam acelasi raspuns: "Nu pot sa vin".
Din pricina putinelor raspunsuri care le primeam, si.. refuzul activitatilor pe care le propuneam (skype, 'filme la telefon'.. sau cel putin, sunat..cum eram obisnuiti dintotdeauna sa le facem, pentru a ne simti bine.) m-au facut sa simt ca ea se indeparteaza de mine.. ~pare o drama totala, mi se pare stupid ce scriu~, oricum.. am inceput si eu sa raspund la fel… la fel de rar si de sec, in cuvinte scurte: "ok", "bine", "cum spui", ":)" <-ironic… timp de o saptamana fiind doar asa. Pana cand mi-am dat seama ca a plans in acel timp, si totodata a inceput sa-mi scrie.. scurt.. invinuindu-ma pe mine.. ca.. din cauza mea si de cand am inceput sa fim impreuna, ea mereu s-a simtit degeaba, nefolositoare. fara rost.. utila doar pentru a ma rani pe mine si pentru a ma face sa ma simt rău… . Nu am mai stiut ce sa spun apoi, am incercat sa-i explic greselile (relativ minore) pe care le facuse in aceea luna, dar nu cred ca a fost o idee buna. Oricum, aveam nervi dupa aceste cuvinte spuse de ea (Dar nu m-am taiat, am rezistat, stiam ca o ranesc eu apoi, mai mult daca ma tai iar).
Au trecut 2 zile fara sa vorbim.. Am aflat intre timp ca venise in oras, fara sa ma anunte.. (O data pentru o problema personala a ei, unde as fi putut sa o sustin/incurajez/fiu alaturi de ea daca imi spunea) (sii inca o data din…intamplare). Am incercat sa raman calm. Nu am reusit… din pricina nervilor i-am dar dreptate in privinta ca ea e "degeaba".
A mai trecut o zi apoi, si am primit de la ea un mesaj cu gandul de a ne desparti… Ce este drept, cat timp simteam ca se indeparteaza de mine m-am gandit si eu la asta. Dar cand am citit "despartim", imi pierdusem mintile… am inceput sa o urasc foarte mult… Aproape am inceput sa o injur (niciodata nu am mai injurat-o pana atunci), si.. am cazut de acord.

In primele 4 zile dupa despartire eram in continuare furios pe ea, ma simteam indeplinit. Desi voiam mai mult, voiam sa ma razbun.. sa-i spun si mai multe lucruri nasole incat sa se simta ca atare, dar nu avea rost.
Incepeam sa ies cat mai des cu prietenii vechi si actuali.. ma inteleg parca "mai bine" cu ei acum, in ciuda diferentelor… dar, totodata enervandu-ma gandul acelor 'probleme finan..', uneori simt ca nici parintii nu intra in seama cu mine. (*despre parinti: Singurul lucru il aud in fiecare zi din partea lor este: "Ce vrei sa mananci?".. iar cand incerc sa le spun ceva, subiectul e mereu schimbat intr-un mod stupid, pe langa cateva tipete: "Nu mai avem bani" …….nu stiu, simt ca nu m-am inteles cu ei vreodata)

In fine, acestea sunt alte detalii.. a trecut o saptamana si 3 zile de cand ne-am despartit, nu am mai vorbit cu ea de atunci si imi este rau. Nu mai am cu cine sa vorbesc. Am totusi, un coleg.. prieten bun intalnit tot la liceu, care ma suna in fiecare seara.. desi nu as reusi sa-i spun anumite lucruri si doar discutam despre, hobby-urile noastre (muzica, programare, android, aplicatii, in fine), dar si cand vorbesc cu el ma gandesc la alte lucruri… Iar in pricina celor cu care ies afara.. alaturi de ei doar ma fortez sa zambesc si sa rad la glume proaste, reusind sa ascund multe lucruri, nu le pasa nici de ei..dar apoi de mine, nici incredere nu am in ei.
Ma simt singur….. Nu stiu ce sa mai fac….
Nici noaptea nu pot sa dorm.. eventual dorm 3-4 ore la pranz.

Pur si simplu doar stau, in fiecare zi.. in pat.. uitandu-ma in sec..sau, la fereastra (..sau fie, "pe fereastra").. Fara nici un rost sau scop.. gandindu-ma la lucruri..

Si stiu ca nu as putea sa vorbesc cu ea. Stiu acum ca se simte mult mai bine oricum fara mine. A avut si are mereu prieteni buni (aproape aveam individie si pe asta uneori)… E plecata in vacanta, se distreaza cred. Si as parea disperat, in ultimul hal.. distrus, daca incerc acum sa vorbesc cu ea din moment ce ea mi-a cerut sa ne despartim. Nu vreau sa fiu… iar 'prejos'.
Nici nu vreau sa cedez… parca, vreau in continuare sa ma razbun… dar.. deja am uitat fiecare lucru rau despre ea… nu pot oricum sa incep sa vorbesc……
Ma dispera in continuare situatia parintilor.. cand ies din casa, toti prietenii mei au de fiecare cate ceva nou, eu… nimic. Nici telefonul nu l-am mai schimbat de 3 ani, in fine.. nu are relevanta.

Ma simt oribil, ma dispera lipsa ei… Nu stiu ce sa fac… Nu pot sa ajut cu nimic… Nici nu stiu cum sa ma impac cu mine insumi…cred ca ma urasc.

Oricum.. am terminat de spus ce am avut de spus.. Cred ca pentru orice persoana ar fi stupid sa citeasca tot, nici rabdare nu ar avea.. bine, in privinta voastra nu stiu.. Am spus mai devreme ca apreciez rabdarea voastra si .. bunatatea.

Atat..
Multumesc.

Iulia 33

Mda…am ajuns la acest blog cautand motive sa NU te sinucizi;am citit unele comentarii si cam toata lumea vorbeste despre cei dragi….nu te sinucide ca-i ranesti pe cei dragi.Dar ce te faci cand nu mai ai pe nimeni drag in jurul tau?
Cand au murit de-a dreptul sau pur si simplu te-au parasit,au uitat ca mai existi?!
Eu mi-am ingropat parintii si bunicii pana la 25 de ani,m-am despartit de iubitul meu exact inainte de cununie,am un frate ce-a intrat in lumea drogurilor,putinii mei prieteni sunt mereu ocupati si preocupati de propriile probleme ,neamurile de gr 2 care au mai ramas sunt plecate prin strainatate,nu mai dau nici un semn,nici nu stiu cum si unde sa-i contactez ,servici stabil n-am,sanatate subreda si multa amaraciune.
Am ajuns la 33 de ani simtindu-ma ca la 80,cu viata imprastiata,fara planuri si fara viitor,dezamagita si fara speranta.
Ma gandesc zilnic la suicid de vreo 5 ani incoace,n-am incercat niciodata totusi,probabil nici nu voi incerca ci chiar o voi face cand mi se va innegri de tot orizontul.Nu voi intrista pe nimeni,cel putin nu mai mult de 2/3 zile intrucat cei cu adevarati dragi mie nu mai sunt prin preajma..
Pe mine psihoterapia m-a lasat doar cu gaura in buget,la psihiatru n-am apelat inca.
Unii oameni pur si simplu nu pot fi salvati,cu toata teoria si gandurile bune.Ceva s-a rupt in ei si nu mai poate fi lipit.

Gabriella 18

Cred ca dupa avort, nu voi mai traii mult. Ma numesc Gabriela si am 18 ani si 8 luni. Ma voi sinucide daca nu voi mai putea avea copil. Imi doresc mult cu el. Simt nevoia sa vorbesc cu cineva va rog. AM NEVOIE DE AJUTOR!!!! VA IMPLOR. VREAU SA VORBESC. Eu acum scriu de pe calculatorul lui si nu voi putea intra des aici. Deci nu va speriati neaparat. Povestea mea este cam asa. El mai are un copil cu o fata dintr-o relatie conjugala care nu a mers. Peste 4 luni fac un an de relatie cu el. Eu am mai avut o tentativa de suicid si din aceasta cauza iau antidepresive. Depakine Chrono 300 mg. Pt asta sunt nevoita sa fac avort, deoarece ar iesi cu malformatii. Dar eu imi doresc mult un copil. Nu imi doresc sa il dau afara. Il iubesc mult pe el. Imi doresc o familie cu el. Sunt si clasa a 12-a si m-ar si da afara de la liceu. Sunnt la un liceu serios din Bucuresti. Eu stau in Bucuresti. Imi este teama ca nu voi mai avea copii niciodata. Ma gandesc foarte des acum la sinucidere, mai des ca inainte. Si ma gandesc de data asta sa ma spanzur pt ca prima tentativa a fost in vara anului 2013 pe 13 August. Acum scriu aceste lucruri pe data de 31 August 2014. Prima tentativa a fost cu inghitirea unor pastile, foarte multe. Dar din pacate atunci nu am murit.