Andra 32

Eu in noaptea asta mă sinucid

Diana 26

Ceau
Sunt Diana și am 26 ani.
Am incercat sa sun la nr vostru de telefon și nu am reușit.
Sunt o persoana sociabila, cu destui prieteni, mereu incerc sa ajut daca pot, am cumpărat acum 3 ani un apartament cu prima casa și am și un câine aprox tot de atunci.
Pe scurt, problema mea este că până acum 4 luni, am avut o viața relativ ok, cu un job la care lucram ore peste program, un salariu ok din care trăiam f bn, pe lângă ratele pe luna destul de mari pt o singura persoana, mai multe relații eșuate care îmi afectau munca din vizite la psihoterapeut. Am rămas fără job și au început problemele. De atunci am inceput să-mi caut un job in domeniul meu. Din cauza faptului că nu am fost așa pregatita, nu știu exact motivul, m-au respins. De atunci tot stau acasă, învăț pt un alt posibil job și mă duc la interviuri… M-am întreținut singura 2-3 luni cu toate ratele etc. După lunile astea, i-am rugat pe părinții mei sa mă ajute. Au făcut asta o luna pt ca acum sa zică că nu mai vor să mă ajute până nu găsesc un job indiferent de salariu. Dar asta înseamnă că nu mai pot aloca atâta timp învățatului pt un job cu un salariu ok să îmi ajunga sa mă întrețin singura fara nici un ajutor. Risc sa pierd apartamentul. Nu știu cum să le mai explic că mai am nevoie de ajutor doar până în ianuarie până seara deblochează posturile și sunt mai mari șansele să găsesc job..Simt că nu știu ce pot sa mai fac.. Nici macar ce rol mai am. M-am gândit chiar și cum ar fi sa nu mai trăiesc și la faptul că poate ar fi mai ok așa…

Antonio 18

Salut, Adrian. Am citit articolul tau si ai făcut o treaba excelenta ca l.ai scris. Insa voi raman cu aceeasi problema. Pe langa situatia materială care nu.mi convine si oamenii de joasă speță care ma înconjoară, iar pe unii trebuie sa.i numesc prietenii pentru a nu fi considerat un singuratic, de departea cea mai mare problemă a mea este chelia. A început să.mi pice parul cu 2 ani in urma, în prezent avand doar 18 ani. Am făcut analize, tratamente peste tratamente, vizite la dermatolog, m.am tuns si 0 in speranta ca o sa arat decent si nimic. si toate pentru a concluziona ca e o chestie din gena cu toate ca in familia mea nimeni nu a avut probleme de genul. Sincer sa fiu mi.a cam ajuns sa nu duc si eu o viață normală de adolescent, sa nu pot sa innota intr.o piscină pentru ca mi s.ar uda putinele fire de par si toți s.ar uita insistent la mine..unii chiar amuzandu.se pe tema asta. Sau sa nu pot iesi din casa fara o sapca in cap. Si sincer nu m.ar deranja daca nu as fi singurul. Eu unul nu mai cunosc pe nimeni la varsta asta care sa aiba probleme de genul si sa nu se ascundă o boala mai grava in spate. Chiar nu stiu ce sa mai fac. Poate voi ma puteti ajuta cumva.

Georgică 82

Buna ziua mă numesc Georgica și o mare problema… sunt dependent de jocurile de noroc… Pot spune că am pierdut tot ce aveam.. Și de asta vreau să îmi iau zilele.. știu că e prostie dar altfel nu vad nici o scăpare…. Am nevoie de ajutor….

Elena 27

Ma numesc Elena si am 27 de ani.
de multi ani ma gandesc sa imi iau viata. De mai bine de 12 ani. Au fost multe momente cand am crezut ca am scapat de aceste ganduri si acesta stare. Dar tot revine. Nu mai am incredere in cei din jurul meu.
Oamenii,fie ei prieteni sau familie m-au dezamagit constant. Sunt o fire vesela si comunicativa de felul meu. Prin asta reusesc sa ascund adevaratele mele stari. Sunt sigura ca ar fi un soc maxim pentru toti cei ce ma cunosc daca vreodata am sa fac un gest de genul asta.
Sunt buna la dat sfaturi celor ce sunt in starea mea, pentru ca ii inteleg perefect. Dar oricat incerc nu pot sa ma ridic singura din abisul asta. Simt ca nimic nu ma mai bucura. Este prima oara cand scriu ceva atat de personal despre mine undeva unde altii pot citi. Poate o fac tocmai pentru a imi impartasi gandurile cu cineva. Oricine!

Iuliana 21

Ma numesc Iuliana, am 21 de ani si sunt studenta la drept, iar in ultimul timp imi deruleaza tot mai des prin minte ideea ca viata aceasta nu e pentru mine, as vrea sa traiesc, sa fiu un om normal, dar simt ca e imposibil…nu mi-am deschis sufletul in intregime niciodata in fata nimanui, am fost mereu eu si cu mine…”eu” fiind cel mai bun confident al meu inca de mica, nu pentru ca nu as fi avut cu cine vorbi, dar nu am vrut si nu vreau sa-mi ingreunez sufleteste parintii cu ale mele(le au destul pe ale lor), iar de adevarate prietenii nu am avut parte niciodata… chiar si asa am stiut mereu sa pastrez limita dezvaluirii in ceea ce priveste viata mea personala, de aceea poate m.am si izolat atat de mult. Pe la 16 ani am vrut sa plec de acasa(ai mei fiind plecati in strainatate, iar eu si fratele meu ramanand in grija bunicilor) simtindu-ma extrem de singura, desi inconjurata de o multime de suflete in jurul meu…in cele din urma m-a intors matusa mea din drum, nu aveam ganduri negre atunci, vroiam doar sa plec undeva departe, intr-o zona de munte sa ma calugaresc, asa credeam ca pot avea o viata linistita si impacata, dar m-am oprit de dragul fratelui meu si din simtul responsabilitatii fata de el, de a-i fi alaturi.
Trecand anii,pe la 19 ani m-am trezit inconjurata numai de nenorociri… am intalnit un baiat care a profitat ca un bou de inocenta mea, dandu-mi impresia ca mi-a dat intreg universul peste cap si care a facut sa ma izolez de restul lumii tot mai mult…la scurt timp dupa s-a intamplat o nenorocire si mai mare, tatal meu se simtea foarte rau, am fugit cu el la spital(mama fiind la serviciu) unde i s-a administrat o perfuzie si i s-a acordat un tratament medicamentos care mai mult a inrautatit situatia…simteam ca ma sufoc cand vedeam ca omul pe care il apreciez cel mai mult in viata asta sufera dar in acelasi timp trebuia sa fiu puternica( sau macar sa par) de dragul lui… In perioada aceea am avut si bacul, lundu-l cu nota mica dupa tot ceea ce se intamplase in viata mea, nemaiacordand prioritate invataturii.
Tatal meu se simtea din ce in ce mai rau asa ca i s-au facut niste analize amanuntite din urma carora a rezultat ca trebuie operat imediat(la cap), aceasta fiind mult prea riscanta deoarece risca sa se atinga creerul i s-a montat un aparat care la ‘readus’ la normal dar totodata l.a transformat intr-un om cu handicap, nedorind sa acepte asta…a fost o lovitura imensa pentru mine sa il vad neputincios, as fi smuls ceva din mine doar ca sa fie el bine…dupa toate acestea, ratand inscrierea la facultate, am avut un an in care i-am fost alaturi cum am putut eu mai bine, am facut niste cursuri si m-am si angajat intr-o primarie in aceasta perioada… am vrut sa dau tot cei mai bun din mine doar de dragul lui desi prin intermediul acestui loc de munca mi-am creat rivalitati si am realizat prin ochii mei de copil cat de perversi pot fi oamenii.
In urmatorul an, am plecat la facultate, departe de casa, departe de tot…si crezand ca am trecut peste tot am incepul un nou capitol… am intalnit un baiat care a insistat destul de mult sa-mi fie alaturi si astfel suntem impreuna de un an, pare barbatul perfect, dar nu nu stiu daca pot fi femeia perfecta pentru el…imi e pur si simplu teama de ideea de a convietui cu un barbat dupa necazul anterior din viata mea, de un an de zile eu nu pot nici macar sa-mi strig pe nume iubitul, de alint nici vorba… ma inspaimanta doar gandul, nu ii pot vorbi, desi as vrea, are suflet bun dar ma astept in orice moment ca rabdarea lui sa se sfarseasca, lasand asta deoparte nu imi pot gasi nici ceva de munca stabil, chiria ma doboara, iar in facultatea nu am gasit chiar ceea ce imi doream…acestea sunt o parte din problemele mele, ca ma fac sa devin din ce in ce mai slaba si simt asta pe zi ce trece dar totusi nu pot face nimic…am ajuns sa imi doresc sa pot sa dorm( in ultimul timp si asta devine imposibil) si sa nu ma mai trezesc… stiu ca sunt si eu prea sensibila si pun tot la suflet dar simt ca am ajuns la extreme… simt ca nu am niciun rost in viata asta… si poate ar fi mai bine fara mine…