Archer

24 10 2016

Buna seara , sa va povestesc cate ceva despre mine , am 20 de ani am plecat de acasa deoarece am picat bacalaureatul de doua ori , visul meu este sa ajung psiholog , asta este esentialul , si tot ce stiu „prieteni” mei.
Sa incepem , dupa cum am spus am 20 de ani , si am avut deja o tentativa de sinucidere numai norocul a facut sa nu imi reuseasca , de la un timp au inceput dinou gandurile acestea si imi este frica ca daca iar ajung in stadiul sa vreau sa mor de data asta imi va reusi ,
Nu pot sa spun ca imi lipseste ceva , inafara de iubire / dragoste , sincer nu cred ca am simtit vreodata dragostea , nici cea parinteasca , parinti mei sunt divortati , copilaria mea nu a fost una prea frumoasa tinand cont ca nu imi amintesc pre multe episoade fericite , cam nici unu tot ce imi amintesc sunt episoade rele care de cate ori ma gandesc la copilarie ma fac sa plang , prima mea amintire clara este cea cu strabunica mea inainte sa moara cu cateva ore , si dupa aceasta multe alte fragmente in care am fost nesimtit cu ea , imi e un dor enorm de ea , acum cred ca ea a fost singura persoana care a reusit sa imi acorde dragoste , a murit exact in ziua in care am terminat clasa I , si am intrat in vacanta . Am momente in care stau noapte in pat si ma gandesc la ea si ma apuca plansul , si nu stiu de ce , sincer nu cred ca am cunoscuto prea bine .
Desi familia imi e „alaturi” simt ca nu e niciodata langa mine , toata lumea crede ca bani si telefonele tin locul dragostei , am telefon de ultima generatie haine bune si totusi eu stau noaptea in parc ma uit la stele si imi doresc ca totul sa se termine odata pentru totdeauna .
Acum un an m-am indregostit de o fata , si am facut multe prosti din cauza asta si am reusit sa o indepartez , desi ea mi-a spus de multe ori ca nu ma iubeste eu nu am crezut-o , prin „manipulari” cum spune ea am reusit sa o sarut , a fost primul meu sarut , m-am simtit in sfarsit implinit nu imi doream nimic mai mult , lucrurile sau terminat foarte prost si ea nu mai vreae sa vorbeasca cu mine , din cate am inteles de la ea acum e iubita fostului meu coleg de camera , sincer baiatul ala a fost cel mai apropiat lucru de „prieten” pe care l-am avut . Ma simt tradat fara rost si fara scop, stau ca o buriana si irosesc aerul degeaba , aveam planuri mari cu viata mea , dar am momente in care stau si ma uit pe geam si imi doresc ca totul sa se termine , imi doresc sa mor .
In rest de la 14-18 ani ,i-am petrecut in fata calculatorului deci nu e cine stie ce de povestit .
Imi doresc o iubita / un prieten cineva care sa fie alaturi de mine pentru cine sunt eu , nu pentru contul meu din banca ( nu ca ar fi cine stie ce ) , dar observ ca majoritatea persoanelor care se autointituleaza „prieteni” stau pentru mine ca poate mai obtin ceva bani .
Nu stiu cum sa comunic cu oameni , nu stiu sa port o conversatie normala , desi imi doresc sa imi fac o iubita si un prieten nu am cum , nu reusesc sa vorbesc cu oameni , numarul prietenilor mei este 0 .
Singurul motiv pentru care nu am terminat odata socoteala cu viata este ca ma gandesc prea mult la familia mea si imi este mila de ei , desi multi mi-au spus ca sunt destul de inteligent nu am gasit o metoda prin care sa ma sinucid si sa ii fac pe ai mei sa creada ca asta a fost cel mai bine .
Imi este frica , de ceea ce pot face daca imi pierd persoana cea mai draga .
Daca imi pierd singura persoana care ma tine la locul meu , imi este frica , ca daca ea nu va mai fi , eu ma voi schimba in cea mai rea parte a mea .

Anunțuri




Corina 16

17 10 2016

Bună, nici nu știu cum să încep sau cu ce să încep. Mai pe scurt, am imediat 16 ani (4noiembrie) și sunt sătulă. Ca toţi ceilalţi, sunt sătulă de durere. Am fost abandonată la orfelinat la câteva luni de viaţă, apoi luată în centru de plasament. Nu am dus lipsă de nimic pe plan material, dar pe plan emoţional sau sentimental, cum vreţi voi, am dus lipsă. Chiar multă! Mereu mi-am dorit să fie cineva care mă strângă în braţe. De ce? Să-i simt sufletul acelui „cineva”, în momentul când mă strânge la pieptul său. Mama nu prea era genul pupăcios, care să strângă în braţe. De tata nu mai zic. Nu zic că a fost un om rău, sau că e, doar că alcoolul l-a făcut să fie o bestie. Certuri, discuţii, bătăi… Am fost mereu bătută de el. Doar eu, mama nu. Bineînţeles, lasă să sufere copilul, că doar el nu crește, nu are nevoie de afecțiune, educaţie. Și eu trebia să-i fac mereu pe plac. Dacă nu-i făceam, gata. Înjurături, pumni, picioare… Da vorbesc serios. Și ce e mai culmea? Durerea. Plângeam zilnic, nu dormeam, nu mâncam, nici apă nu beam. Mama mi-a fost o prietenă bună, dar, cum lui tata nu-i convenea ceva, mama trebuia să fie de partea lui, altfel, iar, scandal. Și uite așa, am ajuns la 16 ani, imediat în care deja am obosit. Mereu mi s-a reproșat. Tot ce făceam, nu era bine. Și eu sunt genul de om care nu acceptă să i se spună ce să facă. Eu sunt propriul meu șef. Dacă ei m-au crescut, nu înseamnă că au dreptul să aleagă în locul meu sau să mă oblige să fac cum vor ei. Dă-o-n puii mei de treabă, deja am și eu o vârstă, devin majoră și vreau să-mi caut rostul în viaţă. Dar cum? Mereu sunt certuri și discuţii. Vara asta trebuia să fie perfectă, dar m-am ales în schimb cu du-te la spital, vino acasă. Tata era pe moarte. De ce? Alcoolul. Eu și cu mama i-am fost alături și a trecut cu bine. Durerea din sufletul meu mă chinuia pe zi ce trecea. Nu voiam să moară pentru că oricât aș fii suferit din cauza lui, era singurul meu tată…că pe cel adevărat nu am avut ocazia să-l cunosc. Cei biologici nu s-au obosit în ăștia 16 ani din viaţă să mă caute, măcar să vadă dacă mă trăiesc. Am fost prin 2013 dacă nu mă-nșel s-o văd pe „mama”, care era gătită de nuntă și a făcut scandal pe stradă că nu vrea să vadă nimic. Cert e că nu i-am văzut faţa prea bine deoarece nici nu s-a apropiat de mine… Anyway puţin îmi pasă. Până la urmă, situația tot la fel va rămâne. Până acum, nu m-a înţepat Cupidon cu săgeata lui magică și nu am știut ce înseamnă iubirea. Până l-am cunoscut pe el. El mi-a sucit minţile și a făcut din emoţiile mele chineză răsturnată. L-am cunoscut anul trecut în August, într-o tabără la Costinești. Tabăra fusese organizată de cei de la Centru(orfelinat) mă rog, cum vreţi voi. Și el era ospătar la localul unde eu luam masa de 3 ori pe zi. Nu am avut curaj să-i vorbesc, dar în acea săptămână parcă vorbeam telepatic. Ne uitam unul la altul, chinuindu-ne să descifrăm ceea ce voiam să facem. I-am dat cerere de prietenie pe rețeaua de socializare, Facebook și nu mă întrebaţi cum l-am găsit, din momemt ce nici măcar nu-i știam numele! După care, i-am dat mesaj… Am început să vorbim. La nici două zile de la cererea de prietenie, i-am spus că-mi plăcea de el. Era ceva la el ce mă atrăgea. Nu vorbim aici doar de aspectul fizic. Bine, și ambalajul era frumos dar mă interesa să știu ce e înauntrul lui. Când mi-a zis că sentimentul e reciproc, am pupat pisica ( am o pisică de la 7 ani ), mama, tata și le-am spus care era motivul. Ne-am văzut după o lună jumate în care am vorbit și ne-am cunoscut cât de cât. Totul mergea ca uns .. Până să stric eu totul. Dar cum am stricat totul? Păi, simplu.. Îmi păsa prea mult. Mi-a păsat atât de mult și jur, ceea ce nu prea fac de obicei, că-l iubesc în continuare ca la început. Și eram geloasă. Asta a stricat în mare parte. Eram geloasă pentru că îmi păsa prea mult, pentru că-l voiam doar pentru mine. El având 18 ani și eu 14 spre 15… Oricum face 20 în martie. Nu e o diferenţă imensă. Dar el fiind mai mare avea pretenții de la mine. Și eu am stricat asta, din cauza geloziei, din cauză că-l iubeam prea mult și că nu voiam să-l pierd. Ne-am certat de multe ori și de multe ori mi-a zis că o să-l pierd dacă nu mă schimb. Dar nu înţeleg? Dacă te iubesc, nu e normal să fiu geloasă? Să-mi pese? Off, poate sunt eu proastă. Am zis că nu mă voi îndrăgostii niciodată și acum uite-mă. Îl iubesc mai mult ca oricine și orice pe lumea asta. Nu vreau să dramatizez, dar am suferit prea mult. Și sunt prea tânără ca să sufăr atâtea. Durerea psihică e mai gravă decât cea fizică. Să duci o luptă cu tine știind că sufletul tău e rupt în mii de bucăți e mai grav decât o palmă peste faţă. Mi-a zis că vrea o pauză, că s-a săturat. Și eu nu știu ce să mai fac. Simt că nu maj am putere. În afară de certurile de acasă și stresul cu naveta până la liceu, mai e și viaţă socială, ca să nu uităm de cea emoțională. Nu vreau să-l pierd. Mi-am spus de la început. Dacă nu e el, nu e nimeni. Dacă nu e el, eu nu mai am pentru ce să mai trăiesc. Când sunt cu el mereu deja vu-uri. Simt că am mai făcut asta și simt o căldură sufletească când stăm îmbrăţișaţi. Viaţa e frumoasă, dar e și o curvă în același timp. Scuzaţi-mi expresia. Doare, omule! Doare! A durut și înainte de el (iubirea mea). Încă o durere în plus? Nu…ajunge… Ce să fac? Nu vreau să-l pierd! Dacă-l pierd, nu mai am pentru ce şi pentru cine să mă zbat atâta ca să duc la bun sfârșit lupta cu durerea asta numită „viaţă”.





Ciprian R.

10 10 2016

Am incercat sa ma sinucid se trei ori…
A treia oara intorcandu-ma din drumul meu spre salbaticie gandul la copilul si sotia mea.
I-mi iubesc copilul enorm iar tot universul se invarte in jurul lui.Sotia imi este partener de viata ,dar si singurul prieten…
Ma simt immpotent,…abandonat de Dumnezeu,de prieteni,de societate..
Mama nu,tata nu…
iar atunci cand vorbesc cu mama…numai si numai vorbe urate…o consider o curva…imi pare rau ca spun asta..,.Dar totusi o iubesc…
Desi investesc in educatia copilului meu,scoala,muzica si alte extraactivitati..sunt intr-un moment in care eu sunt casnic datorita baiatului meu in varsta se 8 ani,iar sotia mea munceste ,fapt ce s-a datorat unei sederi a mea in mai multe spitale..de 4 luni.
Am ajuns in momentul care atunci cand e acasa si pleaca pentru putin timp cu baiatul ma gandesc nepremeditat..instantaneu cw as putea face in aceea clipa pentru a-mi lua viata..iar imediat i-mi dau seama de ce gandesc.Mentionez ca stiu multa religie si nu as dori sa fiu abordat cu aceasta tema.
Multa sanatate ,





Maria D.

10 10 2016

BUNA SEARA! Fara alte introduceri as vrea daca se poate sa imi raspundeti si mie la o intrebare . Dece am stari de deja vu atat de frecvente !? Ma sperie, ma panichez, am anumite momente in care pentru cateva minute stiu totul cum incepe si cum se termina , imi amintesc tot de parca as mai fi trait o data aceleaşi experiente . Va rog ajutaţi-ma . Imi e frica sa nu fac stop cardiac din cauza intensitatii momentelor .





DanielV

6 10 2016

Buna ziua am 27 de ani, iar viata mea nu mai are nici un rost. In ultimii ani am pierdut tot. In ultimele 10 luni am pierdut persoana iubita si verisori intr un teribil accident rutier, cainele meu care a fost otravit de vecini, prieteni la care tineam foarte mult.
Am ramas singur, nu mai am rude apropiate langa mine, nu am un loc de munca de circa 2 ani, orice incercare am facut de a ma angaja a esuat.

Luna trecuta mi am pierdut si prietenul cel mai bun care ma considera acum un dereglat fiindca nu am dorit sa rup legatura cu el, si am continuat sa fac presiuni sa remediem situatia desi el a dorit ruperea oricarui contact.
Nu mai am pentru ce sa traiesc, nu mai am motivatia necesara pentru nimic, tot ce fac este sa dorm toata ziua, si sa ma pierd in gandurile mele negre.

Asa cum am mentionat nu am o slujba de circa 18 luni, traiesc doar din ajutorul de somaj. Fac umbra degeaba pamantului …





X

5 10 2016

Nu știu cât ajutor pot sa mai primesc .dar am ajuns sa imi fie frica de gândurile mele ! Imi doresc mult sa mor ,ușor si rpd, dar ma gândesc la părinți .Ma tot uit la un bloc de 10 etaje si tot timpul il am in cap .noapte nu pot sa mai dorm .visez doar ca ma înec si cu vomit numai sânge .sau noroi!