Antonio 41

E foarte usor sa dai sfaturi,toti spun ca trebuie sa treci peste asta de parca poti uita cat suflet ai investit in familia ta si apoi brusc totul se rupe sil upti cu tine lupti cu ea si iar cu tine si iar cu ea si toata lumea spune lasa ca trece dar nimeni nu stie ce e in sufletul tau nimeni…cum sa treci peste asta?-cauti motive contra ei,gasesti,dar tot ea trebuie sa fie langa tine,nu merg sfaturile altora,daca nu poti trai fara ce conteaza viitorul?- poti fi norocos gasesti alta mai buna dar tot nu e ea,asa ca o scrisoare de adio macar o scapa pe ea de mine.Iertati-maam scris despre mine

Niko 2

ajutatima sunt la un pas de a ceda in favoarea diavolului :(((((

Sanderson

Şi iar am ajuns în punctul ăsta…mi-e şi ruşine să scriu aici din nou, dar nu ştiu ce să mai fac. Fratele meu mai mic e la mine şi mi-e că dacă nu spun cuiva ce am pe suflet, o să explodez. Mi se rupe inima că e aici lângă mine şi nu-i pot zice cât mă bântuie gândurile astea. Nu-i pot spune nimic, nu le pot spune apropiaţilor. Mi-ar fi prea ruşine, aş înnebuni. Nu ştiu dacă mi-ar înţelege cineva depresia, cred că ar zice doar că sunt slab. Şi vor afla, dupa, dar atunci n-o să mai simt nimic. Citesc uneori ce se scrie aici, şi nu pot să nu admir tăria pe care o au unii, să citească despre durerea pe care o au atâtea suflete, şi mai mult, să reuşească să dea sfaturi care le ajută. Mă uit la fiecare postare şi văd câte probleme au oamenii. Probleme pe care le pot rezolva cumva. Dar eu n-am probleme, eu sunt problema. Pe mine nu m-a făcut cineva să sufăr, n-am pierdut ceva sau pe cineva, eu pur şi simplu cred că nu pot funcţiona ca un om normal. N-am realizat nimic, nu am cu ce să mă mândresc. Nu faţă de alţii, neapărat, ci nici măcar atunci când mă uit în oglindă. Acum ceva vreme am început să mă documentez, şi mi-am dat seama că sunt deprimat. Poate asta e, poate de asta n-am reuşit să fac mai nimic în ultimii ani. Mi-am ratat viaţa şi asta e. Şi mi-am pregătit totul, dar n-am curaj să o fac încă. Aş mai trăi un pic, sunt un fricos. Nici măcar să-mi pun capăt nu mai sunt în stare, şi pentru asta sunt un nenorocit şi mai mare. Mi-e frică, de ce o să las în urmă, dacă o să fie ceva după, aşa că stau aici şi încă respir aerul de pomană, ca un parazit ticălos. Şi asta mă roade cel mai mult. Atâţia oameni buni sunt loviţi de rele, boli, accidente, iar o lepră ca mine nu păţeşte nimic. Nu-i dată naibii lumea asta? Mulţumesc celor care m-au citit, şi vă rog să mă iertaţi dacă v-am împovărat, am vrut doar să spun cuiva cum mă simt. Să aveţi o zi frumoasă.

Alina Blue

si eu vreau sa imi pun capat zilelor

Geajina91

As vrea sa pot vb cu cine care sa ma asc si sa imi zic ce este de facut,sunt intr-un impas foarte mare si cred ca nu mai am mult pana voi cadea…

Katniss

Buna.. Nu prea vorbesc despre problemele mele cu oamenii, asa ca, ma eliberez de tot prin tumblr-ul meu, sau mai simplu, plangand. plang mereu.
E ataaaat de simplu, si am ajuns ca lumea nici macar sa nu observe vreo diferenta, intre mine, cea fericita, si cea care plange mereu.. Joc destul de bine teatru, motiv pt care m-am inscris in trupa de teatru a scolii.
Nu prea am reusit sa ma integrez, cu toate ca din aceasta trupa face parte si colega mea de banca, a carei mama s-a sinucis in luna aprilie. si ea o duce greu, dar nu ne impartasim aceste ”chestii”. e pre dificil,pt mine cel putin. am incercat sa ma sinucid de doua ori. nu am reusit. am vrut si azi, dar era mama acasa. imi urasc mama. total. saptamana trecuta, s-au certat, parintii mei. m-am panicat. erau fix in fata mea. imi amintesc doar ca m-am retras intr-un colt, uitandu-ma la ei cu lacrimi in ochi. nici macar nu m-au observat. erau prea ocupati, probabil. chiar si dupa cearta, s-au linistit. eu am ramas in coltul camerei, uitandu-ma in gol. au plecat. nici macar nu m-au observat.. macar atat. voiam doar o imbratisare tampita din partea lor spunandu-mi ” ne pare rau”. ar m-au lasat acolo. cum au putut nici macar sa nu ma observe?poate eram doar o pata neagra, distrusa total intr-un colt alb. probabil asta m-a durut cel mai tare..
e stupid. sa vrei sa te sinucizi. nici macar nu prea stiu de ce vreau asta, dr efectiv vreau. si o sa o fac la un moment dat, sper.
vreau sa ii fac sa sufere mult mai mult, nu asa cum m-au facut ei pe mine, in ziua aia, ci mult mai tare. mai dureros.
e o excursie la bacau, saptamana viitoare.. poate acolo voi lua o supra-doza de pastile, sau voi ajunge in coma alcoolica..
am multi colegi care fumeaza, nu i-am vazut rostul, la inceput. acum parca a prins sens…

Marius99

Daca nu mai am tragere de inima sa nu mai fac nimic?.Simt un blocaj si cand mananc, e aproape imposibil sa gasesc o fraza coerenta s-o spun, si daca o spun mi-e frica sa nu ma balbai, am ajuns aproape sa-mi fie teama de vocea mea.Am dificultati din ce in ce mai mari la locul de munca din Bucuresti(comunicare si productivitate), in timpul liber efectiv nu fac nimic in afara de a citi forumuri legate de anxietate si depresie severa, am incercat un tratament medicamentos timp de 2 saptamani(care mai mult m-a molesit, motiv pentru care am si renuntat la el), terapie cognitiv comportamentala plus vreo 3 vizite la preot, care mi-a sugerat printre altele si sa ma rog(desigur nici sa ma rog nu am chef).Parca mi s-a scurs toata energia din mine…de multe ori cand sunt in picioare simt o ameteala prelungita…ca dupa 2 zile nedormite spre exemplu…m-am izolat de amici, cu familia vorbesc foarte putin, si atunci ma chinui sa caut cuvintele, sa leg o conversatie care nu dureaza mai mult de cateva minute(la telefon) sau daca suntem face-to-face mai mult sunt distant…de multe ori ei vorbesc si eu sunt cu capul in nori, mi se pare ca se vorbeste mult prea rapid in jurul meu, se trece de la o discutie la alta, subiectul la altul cu un ritm mult prea ametitor.
Punctez ca nu am fost o persoana sociabiala, sufletul grupului niciodata, mai degraba o persoana retrasa, in banca ei…dar care macar atunci cand simtea nevoia putea sa-si spuna punctul de vedere scurt si la obiect.Acum nu mai am nici un obiectiv in viata…nici un tel.Starea de depresie s-a accentuat in ultimele 6 luni…pot spune ca s-a declansat cam acum 1 an.Nu mai gasesc rostul vietii, nu mai sentimente, emotii…ma simt ca un mort viu, nu ma mai ingrijesc de mine foarte mult, nu prea mai imi pasa cu ce ma imbrac, daca imi sta bine.De mancat mananc numai ca sunt constient ca trebuie sa mananc(pofta de mancare am foarte rar).Am 27 de ani si ma simt pierdut in aceasta lume, o picatura de tristete intr-un ocean imens de deznadejde.
Totul a plecat de la o iubire de 3 ani,ce s-a terminat cu o despartire dureroasa,care m-a facut sa-mi pierd increderea in mine,in oameni.Gandul de suicid nu a fost inradacinat prea mult,dar nu vreau sa se ajunga aici.Toti amicii imi spun ca fete sunt o gramada pe lumea asta,problema e ca desi vad destule fete frumoase,nu mai am taria sa discut cu ele.SImt ca viata nu merita traita singur fiind.Nu mai vreau sa fiu singur si totodata am dezvoltat o fobie sociala de nedescris.Ma simt intr-un cerc vicios,din care nu mai am scapare.

Hopeless

Am ajuns pe pagina aceasta nu intamplator, ci eram in cautarea celei mai simple cai de a gasi linistea eterna… desi am 24 de ani m-am decis sa ma eliberez. Trec printr-o perioada foarte dificila a vietii mele, mi-am pierdut speranta si teama ma insoteste pretutindeni, visele mele nu s-au indeplinit. Stiu, suna penibil si stupid. Poate chiar sunt penibila, dar am ajuns la capatul puterilor. Am sa va spun povestea mea, poate gasesc o vorba buna si intelegere. M-am nascut intr-o familie care de fapt nu exista, a fost iluzia si dorinta mea suprema de a avea o familie. Tatal meu un om foarte complicat, cel putin dificil, agresiv si violent, pe care il iubeam enorm, il adoram, Mama mea mi se parea cea mai desteapta, cea care se pricepea la tot si stia de toate, iubitoare, extrem de ingaduitoare. Mama mai fusese caasatorita inainte de tatal meu, deci mai am un frate. Ii iubeam enorm, ii divinizam nu exista nimic mai presus de ei. Eram mic copil, 4 ani aveam cand l-am vazut pe tatal meu lovindu-l pe fratele meu copil de 10 ani… l-a taiat pe barbie cu cutitul si l-a dat afara din casa. E prima mea amintire dintr-o lunga serie de amintiri asemanatoare, extrem de dureroase transformate in cosmaruri. Nu am inteles prea bine ce s-a intamplat. Putin dupa aceea au inceput episoadele de violenta verbala si fizica asupra mamei, asupra mea. Mama ma ducea mereu la bunici, venea si ma vizita in fiecare saptamana, tata niciodata, decat cand veneam acasa aveam ocazia sa il vad. Pe la vartsa de 7 ani am inceput sa inteleg cum stau lucrurile. Si m-am decis: aveam sa fiu buna si iubtoare ca mama, aveam sa fac lucrurile bine, perfect, sa spun mereu adevarul. Nu aveam sa renunt la tatal meu, speram ca daca sunt un copil bun si fac totul perfect avea sa ma iubeasca. Dar nu a fost asa. Familia mea s-a destramat dupa ani lungi de suferinta, violenta psihica si fizica, infometare si alte inca cateva. Tatal meu, extremist credincios orthodox ne obliga sa tinem post, sa stam la manastiri si in biserici, plus cartile de rugaciuni pe care le citeam zilnic obligatoriu pt ca altfel… De aici nu cred in niciun dumnezeu, cel putin nu acela ortodox care nu si-a facut niciodata simtita prezenta cu ceva bun in viata mea. Credeam ca divortul alor mei avea sa fie finalul si de acolo aveam sa fiu libera si fericita. Dar nu a fost asa, am fost tarata intr-o mizerie care nu imi apartinea, am descoperit la 15 ani ca tatal meu, omul acela care mi-a dat viata, de fapt mai avea o familie pe care s-a decis sa o urmeze. Ne mintise in toti anii aceia. Am descoperit-o pe mama asa cum este: o femeie neputincioasa, cu o vinovatie de sine prea mare si prea aspra pt esecurile sale, o femeie prea buna si prea ingaduitoare pt lumea aceasta si m-a dezamagit total, am inteles ca ea ar fi putut sa plece in loc sa stea, ar fi putut sa incerce sa ne apere, sa faca ceva, sa schimbe situatia. Tatal meu nu m-a vrut, doar a plecat. Dar de aici cosmarul a continuat. Se mutase cu amanta lui care de altfel era si ea religioasa. Amanta casatorita si ea, dar cu aprobarea sotului avea o relatie cu tata de 20 de ani si evident… o fiica a tatalui meu plus inca alti 3 copii cu sotul oficial. Scrantiti cu totii: ea si-a dat fiica afara din casa sa se mute cu tata… fiica ei s-a sinucis inainte sa paraseasca casa, s-a aruncat de la etaj.. Mai departe haosul si la noi: au inceput amandoi sa ma / ne urmeasca, amentintari cu moartea, telefoane cu anonim, etc. Aceiasi presiune si tortura emotional cu toate ca nu mai locuia cu noi. Eu si mama am ramas sarace, dar cu sufletul curat cum se spune. Eu mi-am pastrat promisiunea p care mi-am facut-o: am dat tot ceea ce am avut mai bun, sa fac din mine un om respectabil, cu prinicipii. As fi putut face multe lucruri oribile, multe tentatii dar am ales binele mai presus de toate, Ar fi fost mult mai usor sa-mi gasesc vreun barbat care sa ma intretina sau orice alta cale simpla. Toti cei din jur spun ca sunt o fata foarte frumoasa, asa blonda, inalta cu ochi verzi, multi ma admira pentru calitatile mele fizice dar eu nu reusesc sa ma vad asa niciodata nu am putut, ma vad urata fizic, de multe ori si sufleteste. Mi se pare ca viata dura m-a facut sa fiu dura si neiubitoare, nu pot sa iubesc, mi-e teama de dezamagire. Fara nici unsprijin financiar sau moral am reusit singura sa devin ceea ce mama spera pt mine, ceea ce altii isi doreau sa vada in mine: note mari la facultate, terminat facultatea, master, muncit prin strainitate cate 14 ore pe zi pe timp de vacante, am obtinut un loc de munca intr-un dintre cele mai bune companii. Am facut asta pentru ca ii iubesc enorm si singurul lucru care ma tine in viata sunt ei, cei iubiti. Doar ca am ajuns la capatul puterilor si nici ei nu ma mai pot ajuta. Anul trecut tatal meu a vandut apartamentul In locuiam cu mama, din cauza presiunii evenimentelor de acasa (au revenit amentarile cu moarte si tot tacamul) nu m-am mai putut concentra si mi-am pierdut job-ul dintr-o prestigioasa companie, una dintre cele mai mari de pe piata. De aici declinul… m-am trezit in strada cu 2 bagaje si ultima speranta a murit: increderea ca tatal meu o sa ma lase sa locuiesc acolo, sa am si eu o casa. Dar nu, el avea nevoie sa isi plateasca plasmele si echipementele electronice, sa isi ia masina din banii de pe casuta noastra. De atunci au revenit toate ssuferintele din trecut, nu-mi mai pot controla mintea. Mi-am pierdut increderea in mine (care oricum nu prea a existat, m-am chinuit tare sa par increzatoare), in viata, mi-am pierdut speranta ca va fi totul bine. Trecutul ne face omul de azi si trecutul meu este unul plin de durere, cei pe care i-am iubit mai presus de toate m-au dezmagit. Nu-mi mai pot controla mintea ziua imi fuge catre suferintele mele, noapte visez cosmaruri / amintiri, nu mai pot comunica cu cei din jur, am devenit o povara despresiva pentru prietenii mei ( pe care mi i-am facut cu greu datorita dificultatii de a interactiona cu oamenii – normal tata mi-a repetat cat de proasta sunt o viata intreaga). Nu ma mai pot reseta, nu ma mai pot convinge si seta mintea ca o sa reusesc. Sunt epuizata sufleteste si complet pierduta. Am decis sa pun capat. Sa ma eliberez. Am incercat de doua ori anul acesta, dar m-au salvat prietenii. Din dragoste pentru cei apropiati m-am prefacut ca sunt bine, nu vroiam ca ei sa sufere. Dar acum nici macar ei nu ma mai pot ajuta, nici macar eu…. Mi s-au intamplat atat de multe incat nu mai pot… Sper ca ei sa ma ierte si sa mearga mai departe fara mine sis a ineteleaga ca aceasta este cea mai buna solutie pentru mine. Liniste sa fie… Atat imi doresc…