Antonio 41

27 07 2014

E foarte usor sa dai sfaturi,toti spun ca trebuie sa treci peste asta de parca poti uita cat suflet ai investit in familia ta si apoi brusc totul se rupe sil upti cu tine lupti cu ea si iar cu tine si iar cu ea si toata lumea spune lasa ca trece dar nimeni nu stie ce e in sufletul tau nimeni…cum sa treci peste asta?-cauti motive contra ei,gasesti,dar tot ea trebuie sa fie langa tine,nu merg sfaturile altora,daca nu poti trai fara ce conteaza viitorul?- poti fi norocos gasesti alta mai buna dar tot nu e ea,asa ca o scrisoare de adio macar o scapa pe ea de mine.Iertati-maam scris despre mine

Anunțuri




Niko 2

26 07 2014

ajutatima sunt la un pas de a ceda in favoarea diavolului :(((((





Sanderson

20 07 2014

Şi iar am ajuns în punctul ăsta…mi-e şi ruşine să scriu aici din nou, dar nu ştiu ce să mai fac. Fratele meu mai mic e la mine şi mi-e că dacă nu spun cuiva ce am pe suflet, o să explodez. Mi se rupe inima că e aici lângă mine şi nu-i pot zice cât mă bântuie gândurile astea. Nu-i pot spune nimic, nu le pot spune apropiaţilor. Mi-ar fi prea ruşine, aş înnebuni. Nu ştiu dacă mi-ar înţelege cineva depresia, cred că ar zice doar că sunt slab. Şi vor afla, dupa, dar atunci n-o să mai simt nimic. Citesc uneori ce se scrie aici, şi nu pot să nu admir tăria pe care o au unii, să citească despre durerea pe care o au atâtea suflete, şi mai mult, să reuşească să dea sfaturi care le ajută. Mă uit la fiecare postare şi văd câte probleme au oamenii. Probleme pe care le pot rezolva cumva. Dar eu n-am probleme, eu sunt problema. Pe mine nu m-a făcut cineva să sufăr, n-am pierdut ceva sau pe cineva, eu pur şi simplu cred că nu pot funcţiona ca un om normal. N-am realizat nimic, nu am cu ce să mă mândresc. Nu faţă de alţii, neapărat, ci nici măcar atunci când mă uit în oglindă. Acum ceva vreme am început să mă documentez, şi mi-am dat seama că sunt deprimat. Poate asta e, poate de asta n-am reuşit să fac mai nimic în ultimii ani. Mi-am ratat viaţa şi asta e. Şi mi-am pregătit totul, dar n-am curaj să o fac încă. Aş mai trăi un pic, sunt un fricos. Nici măcar să-mi pun capăt nu mai sunt în stare, şi pentru asta sunt un nenorocit şi mai mare. Mi-e frică, de ce o să las în urmă, dacă o să fie ceva după, aşa că stau aici şi încă respir aerul de pomană, ca un parazit ticălos. Şi asta mă roade cel mai mult. Atâţia oameni buni sunt loviţi de rele, boli, accidente, iar o lepră ca mine nu păţeşte nimic. Nu-i dată naibii lumea asta? Mulţumesc celor care m-au citit, şi vă rog să mă iertaţi dacă v-am împovărat, am vrut doar să spun cuiva cum mă simt. Să aveţi o zi frumoasă.





Alina Blue

9 07 2014

si eu vreau sa imi pun capat zilelor





Geajina91

6 07 2014

As vrea sa pot vb cu cine care sa ma asc si sa imi zic ce este de facut,sunt intr-un impas foarte mare si cred ca nu mai am mult pana voi cadea…





Katniss

6 07 2014

Buna.. Nu prea vorbesc despre problemele mele cu oamenii, asa ca, ma eliberez de tot prin tumblr-ul meu, sau mai simplu, plangand. plang mereu.
E ataaaat de simplu, si am ajuns ca lumea nici macar sa nu observe vreo diferenta, intre mine, cea fericita, si cea care plange mereu.. Joc destul de bine teatru, motiv pt care m-am inscris in trupa de teatru a scolii.
Nu prea am reusit sa ma integrez, cu toate ca din aceasta trupa face parte si colega mea de banca, a carei mama s-a sinucis in luna aprilie. si ea o duce greu, dar nu ne impartasim aceste ”chestii”. e pre dificil,pt mine cel putin. am incercat sa ma sinucid de doua ori. nu am reusit. am vrut si azi, dar era mama acasa. imi urasc mama. total. saptamana trecuta, s-au certat, parintii mei. m-am panicat. erau fix in fata mea. imi amintesc doar ca m-am retras intr-un colt, uitandu-ma la ei cu lacrimi in ochi. nici macar nu m-au observat. erau prea ocupati, probabil. chiar si dupa cearta, s-au linistit. eu am ramas in coltul camerei, uitandu-ma in gol. au plecat. nici macar nu m-au observat.. macar atat. voiam doar o imbratisare tampita din partea lor spunandu-mi ” ne pare rau”. ar m-au lasat acolo. cum au putut nici macar sa nu ma observe?poate eram doar o pata neagra, distrusa total intr-un colt alb. probabil asta m-a durut cel mai tare..
e stupid. sa vrei sa te sinucizi. nici macar nu prea stiu de ce vreau asta, dr efectiv vreau. si o sa o fac la un moment dat, sper.
vreau sa ii fac sa sufere mult mai mult, nu asa cum m-au facut ei pe mine, in ziua aia, ci mult mai tare. mai dureros.
e o excursie la bacau, saptamana viitoare.. poate acolo voi lua o supra-doza de pastile, sau voi ajunge in coma alcoolica..
am multi colegi care fumeaza, nu i-am vazut rostul, la inceput. acum parca a prins sens…





Marius99

6 07 2014

Daca nu mai am tragere de inima sa nu mai fac nimic?.Simt un blocaj si cand mananc, e aproape imposibil sa gasesc o fraza coerenta s-o spun, si daca o spun mi-e frica sa nu ma balbai, am ajuns aproape sa-mi fie teama de vocea mea.Am dificultati din ce in ce mai mari la locul de munca din Bucuresti(comunicare si productivitate), in timpul liber efectiv nu fac nimic in afara de a citi forumuri legate de anxietate si depresie severa, am incercat un tratament medicamentos timp de 2 saptamani(care mai mult m-a molesit, motiv pentru care am si renuntat la el), terapie cognitiv comportamentala plus vreo 3 vizite la preot, care mi-a sugerat printre altele si sa ma rog(desigur nici sa ma rog nu am chef).Parca mi s-a scurs toata energia din mine…de multe ori cand sunt in picioare simt o ameteala prelungita…ca dupa 2 zile nedormite spre exemplu…m-am izolat de amici, cu familia vorbesc foarte putin, si atunci ma chinui sa caut cuvintele, sa leg o conversatie care nu dureaza mai mult de cateva minute(la telefon) sau daca suntem face-to-face mai mult sunt distant…de multe ori ei vorbesc si eu sunt cu capul in nori, mi se pare ca se vorbeste mult prea rapid in jurul meu, se trece de la o discutie la alta, subiectul la altul cu un ritm mult prea ametitor.
Punctez ca nu am fost o persoana sociabiala, sufletul grupului niciodata, mai degraba o persoana retrasa, in banca ei…dar care macar atunci cand simtea nevoia putea sa-si spuna punctul de vedere scurt si la obiect.Acum nu mai am nici un obiectiv in viata…nici un tel.Starea de depresie s-a accentuat in ultimele 6 luni…pot spune ca s-a declansat cam acum 1 an.Nu mai gasesc rostul vietii, nu mai sentimente, emotii…ma simt ca un mort viu, nu ma mai ingrijesc de mine foarte mult, nu prea mai imi pasa cu ce ma imbrac, daca imi sta bine.De mancat mananc numai ca sunt constient ca trebuie sa mananc(pofta de mancare am foarte rar).Am 27 de ani si ma simt pierdut in aceasta lume, o picatura de tristete intr-un ocean imens de deznadejde.
Totul a plecat de la o iubire de 3 ani,ce s-a terminat cu o despartire dureroasa,care m-a facut sa-mi pierd increderea in mine,in oameni.Gandul de suicid nu a fost inradacinat prea mult,dar nu vreau sa se ajunga aici.Toti amicii imi spun ca fete sunt o gramada pe lumea asta,problema e ca desi vad destule fete frumoase,nu mai am taria sa discut cu ele.SImt ca viata nu merita traita singur fiind.Nu mai vreau sa fiu singur si totodata am dezvoltat o fobie sociala de nedescris.Ma simt intr-un cerc vicios,din care nu mai am scapare.