Omul-Lup

Nu sunt nebun. EI sunt rai si au fost intotdeauna. Nu stiu de ce, poate nu le convine felul meu de a fi, poate au frustrari interioare si le varsa pe mine, poate pur si simplu EI sunt nebuni, insa eu sunt un tanar normal, cu bun simt si care nu le-a gresit cu nimic.
Ce trebuie sa intelegeti dumneavoastra este ca EI nu sunt oricine, ci sunt niste oameni respectati in societate, tratati ca exemple pozitive si probabil urmati de multi. EL este scriitor, jurnalist, profesor universitar, comunicator si politician, genul acela de om considerat intelept si respectat de toata lumea, iar EA are deprinderi asemanatoare, chiar daca nu la acelasi nivel. Din start observam aici un conflict de interese, pasiunile mele fiind in domeniul biologiei, medicinei veterinare, zoologiei si animalelor in general. In caz ca nu am fost destul de clar pana acum, EI sunt parintii mei.
Nu I-am urat de la inceput. Mereu mi s-a spus clar si raspicat ca era vina mea. EL se supara pe mine si ma lua la bataie (beat sau treaz), era vina mea, deoarece il suparasem cumva. EI ma insultau in cele mai josnice moduri, imi spuneam ca fac umbra pamanutlui degeaba, era tot vina mea, deoarece chiar faceam umbra pamantului degeaba. Acest lucru a durat in jur de 12 ani, de la 6 ani pana la majoratul meu. Atunci EL m-a zdrobit pe mine, pe EA, si pe propria mama batrana in bataie. Pentru ca nu eram destul de fericit in ziua aceea. Pentru ca nu zambeam destul de convingator pentru EL. A durat cateva zile dupa acea seara, timp in care EL a fost plecat de acasa, sa realizez crudul adevar: nu fusese niciodata vina mea. Nu facusem nimic atat de groaznic incat sa merit sa fiu batut si batjocorit de EI. Atunci am inceput sa cred ca ei sunt de fapt rai intr-adevar, dar voi ajunge si acolo.
Este important sa stiti ca viata mea a fost una interesanta: am locuit in aproximativ 8 orase din tara, in fiecare cam 1-2 ani, datorita oportunitatilor LOR de lucru. Nu am fost niciodata intrebat inainte de vreo mutare, nu le-a pasat daca lasam prieteni in urma, nimic. Am suferit mult din cauza acestor mutari succesive, de la o gradinita la alta si de la o scoala la alta, nu am avut prieteni, relatii de iubire, nimic. Apoi intr-un final ne-am stabilit in orasul X, unde am avut gimnaziul si liceul. Adaptarea a fost dificila, dar s-a intamplat.
In gimnaziu erau tinta bataii tuturor colegilor si a insultelor lor. Eram victima ideala: cu un cap mai scund decat toti, baieti si fete, si gras ca un purcelus. Orice faceam, eram lovit. Veneam acasa plin de vanatai. Le-am spus si LOR situatia. Raspunsul a fost, si citez, „Daca esti un lenes si un ingalat si nu te duci la antrenament…” (faceam judo) „… e normal sa patesti asa.” Lesne de inteles ca nu m-au ajutat, deloc. A fost o ocazie cand am primit abuzit o nota de 3 (nu doar eu, ci toata clasa), atunci s-au mobilizat EI, nu in favoarea mea, ci pentru ca nu le convenea ca trofeul lor sa aiba o nota sub 8 in catalog, insa profesorul respectiv a venit in fata clasei mele si le-a spus tuturor ca din cauza tatalui meu isi va pierde slujba, lucru care mi-a atras si mai multa ura din partea colegilor, deci si mai multa bataie. Problema era ca nu doar la scoala era urat, ci si acasa era mai rau, desi nu eram vinovat de nimic. Oare daca nu eram „lenes si ingalat” si mergeam la antrenament puteam sa bat 10 persoane in acelasi timp? La ce se gandeau, oare, EI? Nu la mine. Dupa 2 ani si jumatate de presiune din partea mea, m-au mutat la alta scoala, unde a fost mai bine.
Revenim putin la pasiunea mea pentru animale, in special cele exotice. Dupa ani si ani de tratative si rugaminti, mi-au permis sa am un animal exotic (in acest caz, o soparla gecko). De-a lungul timpului aceasta pasiune s-a dezvoltat pentru mine, si acum detin destul de multe reptile si alte animale. Ajungem si acolo.
Apoi a urmat perioada de liceu, care a fost atat de urata incat dupa un an si jumatate au trebuit sa imi intrerupa anul si sa ma tina cam 8 luni acasa, cele mai oribile din viata mea, cu violenta si injuraturi la tot pasul, urmand sa continui cursurile anul urmator la alt liceu. Nu vreau sa detaliez, in parte din cauza lor si in parte din cauza mediului de la liceu (liceu sportiv cu mii de elevi, mare parte din aceia care spun „haur” la aur, daca intelegeti ce spun, mancati-as), am ajuns si la tentative de sinucidere, depresii majore.. Am trecut peste intru totul, nu este nevoie sa detaliem aici.
Am fost mutat la alt liceu, particular (curat, cu usi la clase, elevi buni si prietenosi, profesori tineri si inteligenti, insa e drept materia mai grea si organizarea mai stricta) unde m-am simtit minunat. Asta s-a vazut si in rezultatele mele scolare, intrucat am fost liderul clasei ca rezultate si chiar si bursier in repetate randuri. A fost o perioada frumoasa, la liceu ma simteam bine, acasa faceam teme, ma jucam la calculator si aveam grija de multele mele animalute. Certuri si batai au fost in continuare, insa le tineam piept mult mai bine datorita starii mele generale pozitive.

Aceasta a fost introducerea. Mi-ar fi placut sa se incheie cu ultimul paragraf, insa… sunt in criza. Ajung la disperare si am nevoie de ajutor. Locuiesc cu niste oameni oribili. Oameni care par a avea ca unic scop nefericirea mea. Mi-au distrus orice pasiune (cantatul la pian, desenatul, jucatul la PC) cu exceptia celei pentru animale. Ma jignesc, ma lovesc, ma fac sa ma simt oribil, si nu sunt capabil sa inteleg DE CE. Ce anume le fac? Urat nu sunt, prost nu sunt, sunt mereu vesel si ii fac si pe altii sa rada, am subiecte de discutie interesante, ma consider o companie placuta! De ce sunt atat de rai cu mine? Nu sunt perfect, si eu mai ridic tonul al ei, insa nu in halul in care o fac ei si doar ca raspuns pentru jignirile aduse! De ce sunt nevoit sa trec prin asa ceva? Mi-au distrus copilaria si o parte mare din adolescenta, si nu pot vorbi despre asta, daca cumva aduc vorba despre perioada de gimnaziu sau de liceu cand am avut nevoie de ei si nu au fost langa mine, se enerveaza, urla, si iar urla, spunandu-mi ca a fost in trecut si sunt fraier si sensibil ca nu trec peste! Pana la varsta de 16 ani nu am primit bani de buzunar niciodata de la ei, recent insa (dupa 18) am convenit la un fel de „salariu”, o combinatie dintre alocatia mea lunara, bani de consum zilnic (transport, mancare la cantina scolii) pe o luna si inca niste bani de buzunar, suma nefiind extrem de mare dar nici neglijabila. Ce nu mi-au spus insa e ca imi vor scoate ochii in permanenta cu acesti bani si cu ce fac cu ei, la un nivel atat de josnic si de violent ca imi venea sa rup banii in bucati si sa fug pe strada sa locuiesc in canale. Nu am crezut vreodata ca o persoana poate fi atat de rea, FARA MOTIV IN MORTII MA-SII. Ce le-am facut? Ce? Nu inteleg, poate sunt atat de oribil si nu-mi dau seama de propriile greseli, m-am gandit la aceasta ipoteza ani de zile, insa orice persoana din exterior se intelege perfect cu mine si imi fac prieteni usor, iar iubita mea (singura persoana in afara de ei cu care ma vad aproape 24/24) tine la mine extrem de mult, si pentru felul meu de a fi, deci nu sunt un om rau! Nu sunt, cred ca nu sunt, sper ca nu sunt, doamne-fereste.
Dar mai e ceva… probabil cel mai trist lucru… Nimeni nu ma crede. Niciodata nu m-a crezut nimeni. Mama EI, mama LUI, rudele, familia, prietenii LOR, prietenii mei.. Nimeni. Toti imi spun nerecunoscator, scandalagiu, ma acuza ca urlu si sar la bataie, ca sunt violent. Oricat le spun ca singurele dati cand am „urlat” am facut-o provocat, ca nu i-am lovit niciodata si nici nu o voi face, ca sunt doar o victima a acestor doua fiinte oribile… Nimeni nu ma crede. Sunt un nenorocit pentru ca nu apreciez cat de multe fac ei pentru mine, cat de mult tin ei la mine si ca imi dau voie sa am cateva animale mici in camera mea, care oricum nu-i afecteaza pe ei deloc. Va rog, ajutati-ma.. Nu sunt rau, nu sunt nebun, am fost un copil bun intotdeauna, care acum traieste cu acesti monstri oribili care imi fac rau, dar doar acasa, doar in familie… In exterior se lauda cu mine, in exterior se lauda cu cat ma sustin, sunt parintii perfecti, evident, si sunt atat de norocos ca ii am.
Visul meu a fost dintotdeauna sa devin medic veterinar, sa ajut animalele pe care le iubesc atat de mult, de la catei si pisici pana la serpi si soparle. Imi iubesc cainele asa mult, iar cand L-am vazut cum l-a lovit cu brutalitate in noaptea majoratului meu cand ne-a batut pe toti, a fost singura data cand chiar am ridicat mana la EL, si nu ca sa-l lovesc.. ci ca sa-l imping departe de catelul meu drag care voia doar sa ma apere de furia lui nemeritata. Nu am cerut masina, nu am cerut calculator, nu i-am cerut nimic.. ci doar sa ma lase sa fac lucurl de care sunt pasionat. Si acum ma vad nevoit sa renunt la acest vis.. Nu mai pot sa traiesc cu ei, din banii lor, timp de 6 ani de zile, si e imposibil sa am si un job, si facultatea si studiile in acelasi timp, deoarece facultatea de medicina veterinara are ore si de la 8 la 20, nu pot lucra in timpul asta ca sa ma intretin, cel putin nu la nivelul la care as putea plati o chirie, iar caminul nu este o posibilitate cu atatea animalute in grija, dependente de ingrijirea mea specifica (temperatura, umiditate, hrana speciala la reptile). Trebuie sa imi gasesc un serviciu dupa ce termin liceul, eventual si o facultate mai usoara, ca sa pot sa traiesc singur, fara cei doi monstri. Iubita mea tine la mine, dar are si ea serviciul ei si viata ei si nu o pot implica in aceste probleme, i-as ingreuna viata si ei doar. Cunoste situatia dar nu cunoaste ca postez aici si am aceste ganduri.

Sunt doar trist, foarte trist si resemnat… Nu mai pot lupta cu propria familie in timp ce lupt si cu greutatile vietii. Pacea nu este o posibilitate, oricat am incercat. Scriu asta pentru ca, daca din familie si cunostinte nimeni nu ma crede si ma ajuta, poate niste oameni straini de situatie vor cantari si varianta mea a povestii, as spune cea adevarata pentru ca ei nu vor recunoaste niciodata nimic in fata nimanui.

Prietenul vostru, Omul-Lup