Adrian G.

24 02 2014

In seara asta am vrut sa ma […moderat…] dar cv ma oprit… 😦 prea multa durere am in fiecare zi. Doresc sa pun capat suferintei caci de prea mult timp o am in mine si sunt satul DORESC SA MOR REPEDE SI FARA DURERI SAU SA SCAP DE TOATE STRESURILE/DURERILE/SUFERINTELE CE LE AM ZI DE ZI…. simt k imi explodeaza capul.

Anunțuri




Elena E.

23 02 2014

Buna ziua! Numele meu (cel putin cel pe care il aleg aici) este Elena. Este atat de greu, nici macar nu stiu cum sa incep. Imi doresc sa fie totul un vis urat, sa ma trezesc si sa fiu doar un copil obisnuit, fara probleme, fara griji. Din pacate nu mai sunt de mult asa. Povestea mea incepe acum 23 de ani. M-am nascut intr-o familie in care am fost dorita, am primit toata dragostea de care are nevoie orice copil. Am primit gija, respect, afectiune, sprijin. Dar cum sunt 2 lucruri pe care familia nu poate sa ti le ofere ( sanatatea si norocul), am ajuns sa fiu cum sunt acum( in urma cu doar cateva zile eram cu cutitul pus pe vene). O imagine trista. Cum am ajuns aici? Pe la 14 ani am cunoscut un baiat de care m-am indragostit nebuneste. Din pacate am iubit doar eu. Timpul a lasat amprente adanci, pentru ca el a sfarsit prin a viola o fata, a face inchisoare. Au urmat ani in care m-a cautat. Chiar pana acum cateva saptamani o facea. Dupa episodul acesta, am iubit iar. De data aceasta la 17 ani. Tinerete, off ce vremuri. Cum s-a terminat? Mai tragic. Prietena mea cea mai buna s-a culcat cu el. Trebuie sa specific faptul ca niciodata nu am fost tocmai fata pentru care baieti alergau. Eram putin grasuta, lucru de care am fost complexata mereu. Sau mai bine spus eram tinta glumelor tuturor colegilor. Cred ca mereu am fost frustrata de lucrul acesta. Numai cine a fost gras/a si a trecut prin jigniri sau glume proaste poate sa inteleaga tot ce spun acum. O sa deviez putin si o sa spun ca acum cand sunt slaba, nu sunt nici macar cu putin mai fericita, din contra chiar mai rau. Ce ironie, trist adevar. Ca sa revin, pe la 19 ani am cunoscut un alt baiat. Imi placea sa ii spun „Minunea mea”. Intradevar asa l-am privit. A fost primul din toate punctele de vedere. Off Doamne, ce frumos a fost. A durat aproape 4 ani. Am facut tot ce a fost omeneste posibil. O sa detaliez putin, poate asa veti intelege ce fel de persoana am fost. Noi am locuit impreuna cu parintii mei, am inceput in situati grele. Eu nu aveam servici, nici el. Erau zile in care eu nu mancat mai nimic, doar ca sa aibe el ce sa manance. Incet, incet lucrurile s-au aranjat. Am terminat facultatea, mi-am gasit un loc de munca, la fel si el. Eu insa, continuam sa pun binele lui pe primul loc. Mergeam la munca cu o singura sticla cu apa, pe care o umpleam in fiecare zi, sa nu cheltui bani, nu mancam nimic la servici. Tot ce aveam ii dadeam lui. Pana si carnea din ciorba o marunteam ca sa poata sa manance mai uosr, avand probleme cu dintii. Sigur veti spune, „ce proasta”. Nu, este vorba despre o dragoste infinita. Sau era vorba. Cum nici o stare nu este permanenta, la un moment dat, s-a racit. Nu mai vorbeam ca inainte, tot timpul suparati. Am dat vina pe mine, am incercat in fel si chip un an de zile sa refac totul. M-am chinuit. Trebuia sa ma prefac in fata prietenilor, in fata parintilor, la servici. Noaptea plangeam, ziua incercam sa rad. Si cat am rugat, cat am implorat sa gasim o solutie. Cat am iubit, cate vise. Imi doream o familie, o casuta. Nimic mai mult. La sfarsit am primit ca raspuns, inainte sa plece ” nu am cunoscut pe nimeni sa faca atat de multe lucruri pentru mine, pe nimeni care sa ma iubeasca la fel ca tine, esti prea buna”. Am fost devastata. Am murit. Nu mai stiam ce este cu mine. Peste tot vedeam doar amintirile noastrea. Aveam atacuri de panica. Nu puteam sa mai respir. Au fos momente grele. Pentru ca eu rabdasem. La inceput mama lui se purta mai rau cu mine. Eu am tacut, am trecut peste. Am tinut in mine totul, asa cum si in anul ce a trecut am tinut in mine. Nu stiu cat de bine pot sa explic cat am putut sa iubesc. Mult prea mult. A fost inuman ce mi-am facut. Iar apoi am primit numai ” Eu nu am avut nevoie de o femeie care sa calce si sa imi spele, daca vroiam angajam una” sau ” Te-am inselat din vina ta, intr-un moment de rabufnire, aveam cheia de la apartamentul ei doar sa ma odihnesc”. Pe scurt, totul s-a incheiat pe 30 Septembrie. In 2010 pe 30 Martie incepuse totul. Anul acesta am cunoscut un alt baiat. Nu planuiam sa am nimic serios, vroiam doar o gura de aer. Destinul a facut ca el sa imi distruga viata, sau ce a mai ramas din ea. Nu stiu in ce moment i-am povestit toata viata mea, eram atat de fragila in momentul acela. A stiut tot despre mine. A fost a doua persoana din viata mea fizic vorbind dar si sufleteste. In aproape 2 luni, am fost numita curva, inapta mintal, nenorocita, gunoi. Pentru ca am promis ca renunt la fumat (lucru pe care il fac de aproape 7 ani) si nu am putut. Omul acesta, m-a jignit cum nu a facut-o nimeni altcineva. De ce am acceptat? Pentru ca am crezut ca merit. O imagine trista este cand i-am dus ceva de mancare pentru ca nu se simtea bine. A aruncat tot la gunoi. De ce? Pentru ca grija mea a fost comparata cu prostia. Incredibil de proasta, au fost cuvintele mai exact. Pentru ca nu ii placea acea mancare, pentru ca nu ii placea mila. Am renuntat, m-am intors. De cateva ori. Imaginile sunt triste de zugravit aici. Imbranceli, jigniri si restul. Desi in toate lucrurile rele, motivul pentru care m-am intors mereu a fost ca, au fost zile in care imi doream o familie cu el. Se purta extraordinar, ma linistea, ma asculta, ma sprijinea. Dar toate lucrurile acestea nu pot schimba nimic in fata unui lucru atat de rau ca ” esti o javra nenorocita, sper sa iti distrugi viata, o sa iti distrug familia”. In sfarsit totul s-a terminat. Cum? El s-a razbunat asa cum a vrut. Le-a spus parintilor ca sunt inapta, ca fumez. A destramat tot. Mai mult decat atat. Intr-o seara, cand faceam dragoste, ( imi cer scuze pentru expresie), si-a dar drumul in mine, fara ca eu sa stiu sau sa fiu de acord. Urmeaza sa fac un test peste 14 zile sa vad cum o sa fie viata mea. M-a nenorocit. Cum poate spune ca ma iubeste, cum poate sa faca lucruri frumoase pentru mine, iar apoi sa arunce cuvinte atat de grele? Mi-a spus ca nu poate sa ma ierte. Parintii mei sunt devastati, prietenii mei nu ma inteleg, eu tin tot in mine. Si nu mai vad o solutie. Cum sa le spun de un copil, daca o sa fie? Cum o sa fie viata mea. I-am spus ” bucura-te nu mai am nimic”. Iar el mi-a spus ca ultima speranta este sa se fi intamplat o minune in seara aceea. Tot ce simt acum cand ma gandesc la el este frica. Eu nu mai am nimic. Nu mai simt nimic. Ma simt rusinata de tot. Am scris aici, in speranta ca ma asculta cineva, ca ma intelege cineva. Dar nu mai vad nici o solutie:(. Va multumesc pentr ca imi cititi randurile. Va rog ajutati-ma.

–––––––––-
Imi cer scuze pentru greselile gramaticale. De obicei reusesc sa ma exprim mult mai bine, din pacate starea mea psihica este la pamant. Va multumesc pentru ce faceti si pentru ca existati si sper sa ma primiti si pe mine in grupul vostru.





Irinna

16 02 2014

Buna, Ma numesc Irina si am 17 ani, nu stiu cum sa incep, povestea mea e lunga….totul a inceput cand avea 2 ani si jumatate iar parintii mei s-au despartit, tata a plecat inafara, iar mama a a ramas cu mine, amandoua am suferit mult…. La implinirea varstei de 7 ani, a hotarat si mama sa plece inafara….iar atunci am ramas doar eu….. Ma cresc bunicii, dar bunica mea in fiecare zi imi spune ca aici unde stau nu e casa mea si ca nu ma mai suporta….Am avut un prieten timp de 3 ani de zile dar dupa atata timp a hotarat sa plece….Mi-a luat mai mult de un an sa il uit, si nu mai puteam investii sentimente in orice relatie….dar acum 9 luni in viata mea a aparut o persoana foarte speciala, pe care am ajuns sa o iubesc foarte mult, si fara care nu m-as vedea vreodata, singurul care ma mai poate face sa zambesc….care m-a renascut. A fost primul baiat in care am avut incredere sa ma pot culca cu el, pana atunci nu mai facusem asta, desi multi au vrut acest lucru de la mine, insa nu mi-am dorit. Acum cand in sfarsit eram fericita, a aparut matusa mea si a dat totul peste cap…..prietenul meu are 23 de ani, dar pentru mine niciodata nu a contat varsta atata timp cat dragostea exista……Acum problema este ca matusa mea i-a zis bunicii mele ca eu m-am culcat cu prietenul meu, a inceput sa il ameninte….ca se va duce la politie….in toata povestea asta doar mama imi este alaturi….Ma simt de parca nimeni nu ma vrea, in fiecare seara ma gandesc, ca tata a plecat, mama a plecat, baiatul cu care am stat 3 ani de zile a plecat, majoritatea persoanelor importante din viata mea au plecat…..Pentru ce as mai trai cand toti fug de mine? Nu am facut decat sa iert…..a fost asta o greseala? As vrea sa ma puteti ajuta si sa nu ma luati in ras…





Alyn Pa.

12 02 2014

Trist,deznadajduit,umilit,fara speranta,fara forta si vointa,fara gandire sanatoasa si pozitiva,fara ambitie si indemanare,fara incredere in mine,cu mintea afectata de ganduri urate,de tulburarea mea obsesiv compulsiva(tulburare psihica caracterizata prin ganduri urate,negre,false obsesive si stari de depresie,fobie sociala),de depresie si ganduri de deznadejde ,neputandu-ma concentra la scoala,neputandu-ma simti bine si fara tensiune si emotii maxime,frici,lentoare,timiditate,inchidere in mine,minte mecanizata,fara orientare,directie,memorie pe deplin functionala ,simtind mintea ca intr-un vid,fixata pe anumite ganduri,stari,directii,obsesii,simt ca pentru mine viata incepe sa se sfarseasca.Tocmai si credinta in Dumnezeu mi-a fost slabita puternic devenind un pacatos si certandu-ma si comportandu-ma foarte urat cu parintii .N-am luptat deloc pentru sanatatea mea,n-am stiut ce sa fac si cum sa ma descurc in aceasta privinta dar si in viata in general.Mama,tata,bunicii sunt cu un moral si o inima la pamant iar Dumnezeu probabil este foarte suparat si departat de mine.Eu prin toate starile prin care am trecut neluptand nicio clipa caci debusolat fiind habar nu aveam cum,mi-am agravat starea si mai mult.Sunt zdrobit ,tulburat,trist,nemotivat pentru nimic,dezamagit de mine,de viata mea,de neimplinirile mele..
Candva mai speram la binele meu dar acum nu mai sper..
La scoala o sa am cele mai proaste rezultate pentru ca gandirea e afectata ,nu mai sunt motivat si starile mele de acolo la scoala(avand si fobie sociala)..Sunt tipul tacut..prostanac..neindemanatic..supraponderal,fara perspective,teluri,rosturi..Toate s-au pierdut:(.O viata de 19 ani risipita ,distrusa si fara vlaga.Cine a mai auzit de viata fara vlaga?Ei bine asta am eu.Traiesc doar prin faptul ca mananc ,dorm,beau apa,respir,imi bate inima,ma trezesc,ma culc dar de viata nu ma bucur deloc.Rudele mele inafara de bunici nici nu-i intereseaza deloc daca mai clipesc,sunt imatur si prea copilaros,nu am deloc scoala vietii si desi am invatat bine in scoala generala si in clasa a IX-a si a X-a nu imi foloseste la nimic asta daca acum ma chinuie tulburarea asta pe care cu tratamente in nr de 6,7 schimbate cand unul cand altul nu si-au facut efectul sau si-au facut efectul momentan,timp de 2 luni si apoi iar am devenit iritabil psihic si mai ales emotional..Ma simt inutil si parca mi-e rusine mie de rusinea mamei ca ma are pe mine si nu pe altcineva,ma doare ca sufera si sufar.
Am scris aceste randuri doar ca sa ma descarc si sa-mi ocup timpul dar stiu ca raul a fost facut.Trist.
Iarta-ma Doamne.Iertati-ma.Sunt intre a-mi trai viata asta trista si banala si apatica in continuare si a ma sinucide.Dar cu siguranta sunt prea fricos pentru ultima varianta.Asa ca ramane totul in dodii.Si asta ,si viata mea…asa cum e ea..trista..:(
Poate voi puteti sa ma ajutati doar rugandu-va pentru mine lui Dumnezeu ,poate poate,o sa se mai schimbe macar 1%-5 % viata mea..Multumesc





Autocop

12 02 2014

nu stiu.. daca sa dau frau liber cateodata gandurilor mele macar prin a apasa un search buton despre acest topic… mama mea s-a sinucis, eu experimentam un fel de deviatie psihica la vremea respectiva, au trecut 5 ani de atunci, mi-e atat de dor de ea, mi-e atat de greu sa trec peste… atat de greu, cateodata simt ca-mi pierd puterile si ma doare inima la propriu.. eu nu ma gandesc la suicid… cateodata petrec ore in sir incercand s-o simt si amintindu-mi frumusetea ei, ca om si ca tot… nu mai pot de dorul ei…





Ares

10 02 2014

Sincer sa fiu, nu stiu de ce scriu aici. Povestea mea e lunga, gandurile s-au format si totul a prins o radacina adanca! Nu cred ca ce imi veti spune voi, v-a schimba ceva sau rezultatul!
Am citit postarile de pe site si ma regasesc in unele situatii, dar nu asa cum trebuie. Poate am facut abuz uneori de aceasta metoda, inconstient de urmarile ei, poate sotia mea a simtit uneori ca asa vreau sa o tin langa mine, poate nu mi-am dat seama ca unele ganduri trebuie combatute de cand apar. Dar ce rost au detaliile, cand gandul, sufletul si liberal arbitru nu te mai pot ajuta? Nu incerc sa gasesc vinovati, nu dau vina pe nimeni, aici am ajuns si simt ca numai pot schimba absolut nimic…
Nu cer nici opinii, nici sfaturi, sunt gandurile mele neintelese de persoana importanta din viata mea, de a lungul anilor m-am izolat in creier, am renunta la a mai crede in oameni, am crezut in ea si asta imi era de ajuns, dar acum cand totul a luat o directie gresita si stiu ca nimic nu se mai poate schimba! Detaliile chiar nu au rost, consider ca stiu ce spun si mai ales stiu de ce am ajuns aici. Poate teribilismul, poate mintea de copil, adica ma intelegeti, nimeni nu s-a nascut invatat, nici nu stiu uneori cum sa ma exprim pe intelesul tuturor, idea e ca eu trebuie sa plec, pentru ca in momentul in care a plecat ea din sufletul meu, a luat cu ea toate bandajele de pe ranile cumulate in ani de zile, dar mai rau a luat si speranta. Nu ma pot desprinde de gandul asta, chiar daca stiu ca nu e correct, ma lovesc de el din ce in ce mai des. Va spun ca nu as vrea sa fiu aici, nu ma simt bine cand gandurile imi sunt aici.
Am stat in fata trenului cu gandul de a pleca de aici, era asa de aproape incat am reusit sa vad si sa disting clar persoana din interiorul locomotivei, speranta ca mai poate fi ceva intre noi in schimb m-a ferit din fata mortii pe mine ca om, dar ea, speranta a murit acolo! Acum cand stiu pana unde am putut merge, in momentele de luciditate, ma tem si mai mult! Cum v-a spus daca uneori am folosit metoda asta ca o arma in relatie, acum in schimb e altceva, ceva cu care creierul meu nu poate duce aceasta lupta. Sunt ok ore, zile, dar o clipa de slabiciune poate schimba totul.
Uneori totul a fost o gluma, dar acum totul s-a schimbat! Cum nu pot intelege oamenii, ca daca cineva e dispus sa renunte la viata lui din cauzele si efectele unei relatii, atunci sigur tu esti viata lui si ar renunta la el pentru a-ti da tie zilele lui, aici am ajuns cu gandurile mele sincere, pacat ca am ajuns prea tarziu… In viata e mai bine sa combati, decat sa repari! Ar fi mai multe de zis, concluzia: nu faceti ca mine, luptati cand trebuie pentru idealurile si dragostea voastra! As vrea sa ma inteleaga si ea, as vrea sa inteleaga ca nu e la fel, “lupul la oi” probabil, as vrea sa inteleaga ca unde am ajuns cu gandul stau pe o muchie de cutit, am inteles ce sunt dispus sa fac pentru a ne fi bine…oricare ar fi metoda. Si ar mai fi concluzii…





Alexandra R.

8 02 2014

cum pot sa mor fara sa implice spanzuratoarea sau pastilele? vreau ceva simplu