Nu stiu daca ma voi putea exprima bine.. dar cel putin voi incerca, oricum.. voi incepe sa scriu aici pentru ca in seara aceasta am avut, (nu pentru prima data, ce este drept) un gand.. mai putin placut. Pentru cateva minute ‘bune’, am ramas nemiscat.. oprit din orice activitate posibila, uitandu-ma incotinuu pe fereastra, gandindu-ma daca as reusi sa sar incat sa stiu ca nu voi mai avea sanse apoi, (mentionez, in aceeasi idee a gandului.. ca nu este prima data cand ma uit la aceasta fereastra din dormitorul meu cu ideea propriu-zisa de a ma arunca), tot in acelasi timp, am langa mine o sticluta plina de spirt (adica.. m-am gandit si la ea, desi nu cred ca e efectiva), si pastile (chit ca nu le folosesc decat de cateva ori pe an cand sunt racit, ar putea fi bune si la.. „altceva”).
Dupa aceasta intamplare m-am speriat, am cautat cateva cuvinte simple pe google, in speranta ca voi gasi cazuri mult mai.. nasoale, alaturi de raspunsuri imediate in privinta renuntarii ideii de sinucidere, sau cel putin.. al inlaturarii depresiei… Asadar, am gasit pagina voastra si mi-am petrecut 3 ore citind incontinuu.. raspunsuri. Ce pot sa zic, sunt complet uimit.. citind replicile voastre la adresa unor cazuri (Sper sa nu fiu nesimtit pentru ca il mentionez pe el(user-ul), dar.. rabdarea care ati avut-o in privinta lui […moderat…] este de neimaginat, nu credeam ca pot exista asemea oameni, atat de.. buni cu alte persoane care… parca… nu ar merita… dar cred ca este doar o opinie de prostgust care ‘mi-a venit in minte’). In fine, dupa ce am citit cat de multe subiecte am reusit pana acum am reusit (doar din pricina raspunsurilor voastre pentru alte persoane) sa imi alung.. „suferinta”. Am zambit. Am realizat ca sinuciderea nu va fi intotdeauna o idee.. reusita…. ~bine, lucrul acesta il am in gand doar acum.. nu stiu daca va reveni vreodata totusi aceasta idee~.
Oricum, cred ca sunt plictisitor pana acum, asa ca voi spune si de ce am inceput sa scriu de la inceput. Repet ca m-ati facut sa ma simt bine dupa, aceea „intamplare” doar prin exista site-ului vostru..dar, parca nu este de ajuns, simt nevoia sa vorbesc cu cineva, oricine (aparent mi-am dat seama ca am mai multa incredere in straini, dar asta e alta poveste), pentru a-mi fi mai usor mie, pentru a auzi sfaturi…
Mda, cred ca mi-am pierdut ideile… a inceput si ploaia.
Asadar, ma numesc Radu… si, am o varsta relativ reusita, ce merita a continua cat mai mult posibil, 17 ani. Voi incepe sa imi spun cat mai rapid ideile de acum.
Viata mea nu a fost intotdeauna cea mai reusita ~(Sper totodata, ca ceea ce scriu aici ramane confidential, fara distribuiri.. nu vreau sa vada vreun prieten, sau.. un membru al familiei)~, cand eram la cămin/grădiniță, fiind cel mai mic din clasa eram intotdeauna agresat(batut), apoi la scoala.. nu reuseam sa ma inteleg cu nimeni, decat cu 3 colegi(acum prieteni), restul fiind „impotriva” mea (isi bateau joc..). Dar totul a fost bine, eram mic.. nu constientizam nimic din ce se intampla.
Situatia s-a ‘inrautatit’ mai tarziu, in urma cu doi ani… mi-am pastrat 2 dintre prieteni la liceu… desi zilele pareau normale, ca orice zi intr-o clasa de Mate-Info (invatat..continuu si iesiri doar in weekend), simteam din ce in ce mai mult ca raman singur, neinteles de nimeni… ma indepartam usor de restul prietenilor pentru ca, pur si simplu aveam ganduri, gesturi si interpretari diferite față de acestia (spre exemplu.. ei se imbata foarte des, danseaza, injura, scuipa si asculta manele-iar eu, nu suport bautura si.. evident, sunt contra la tot ceea ce fac ei). Zilele au trecut…
Au trecut fara sa mai tin evidenta, pana cand… in aceeasi clasa am inceput sa fac cunostinta cu fiecare dintre noii colegi, gasind apoi o persoana.. ‘perfecta’, o fata, cu 5 luni mai mica decat mine(asta nu conteaza oricum, doar am mentionat).
Am realizat in scurt timp ca ea ma placea (suna jenant ceea ce spun, ca o poveste..dar imi place sa scriu mult, imi eliberez mintea.. chiar daca am teama ca nu voi fi ascultat). Apoi, am inceput sa vorbim.. putin la inceput, si din ce in ce mai mult in continuare. Mi se parea perfecta, ne intelegeam.. si asta era cel mai important pentru mine, radeam mult.. radea si ea indeajuns de mult la glumele mele, chiar si la cele mai nereusite, false, penibile… Oricum, din pricina ei m-am indepartat si mai mult de prieteni apoi, ieseam cu ei doar.. o data pe saptamana, sau deloc.. dar nu imi pasa, nu ma interesa atat cat stiam ca am o persoana alaturi in care pot avea incredere si imi este alaturi. Imi petreceam tot timpul cu ea.
S-aaa oprit ploaia, exact cand urmeaza sa imi spun partile nasoale.
Tot in acel timp cand am cunoscut-o, parintii mei ajunsesera intr-o situatie financiara, mai.. „cu mici probleme” (sec, urasc asta.. am avut tot ce am vrut pana atunci, iar acum…. usor, pierd totul, nu reusesc sa suport gandul acesta).
Oricum, la inceputul clasei a 10-a am inceput sa o invidiez.. pur si simplu, nici eu nu stiu de ce. De fiecare data cand ea reusea ceva, completa un lucru, spunea un raspuns corect, iesea la tabla rezolvand ceva fara probleme.. sau lua o nota mai mare (chiar cu o diferenta mica 0.5/1/2 pct), eu izbucneam in furie, incetam sa mai vorbesc cu ea.. si incepeam sa o urasc. Imi tot repetam ca nu suport gandul de a fi mai „prejos” față de ea, ca eu sunt un nimic pe langa ea si nu reusesc sa obtin nimic bun (iar momentele cand luam eu note mai mari mi se pareau Nesemnificative). Ma inchideam. Tranteam imediat lucrurile cand ajungeam acasa iar fiecare „zambet” alaturi de o stare de indiferență venite din partea ei (pe care mi le aminteam) pareau un chin.
Oricum, zilele au trecut.. nu au fost doar momente rele, cu toate ca.. tot in aceea perioada a fost pentru prima data cand, din pricina nervilor, am incercat sa imi tai…. sa incep sa a-mi taia mainile. Mi-am vazut de multe ori sangele.. parca ma urasc acum pentru asta, mi-au ramas semne care nu cred ca.. vor mai disparea.
In fine, aveam pe atunci mai mult de 1 an alaturi de ea. A venit si vara anului acesta, in primele 2 luni ale verii ne-am inteles la fel ca la inceput, foarte bine.. (~sau cel putin asa consider eu), chit ca ne intalneam mai rar [1/2 ori pe saptamana, ea stand in alt oras.. dar fara a fi o distanta mare~15 km, 20-25 min cu trenul (1h daca e intarziat.. „da, țara noastră <3")~].. iar ca un detaliu in plus, in aceste 2 luni de la inceputul vacantei, nu ne-am certat nici macar o data, asa cum ne certam de.. multe ori in cursul clasei a 10-a.
Deci, totul revenise la normal. Eram iar fericit, fara griji (in ciuda situatiei financiare spune mai devreme).
Pana cand a inceput luna August, de atunci.. nu stiu ce s-a intamplat. Ea a inceput sa imi raspunda din ce in ce mai rar la mesaje, uneori doar seara.. sau, uneori doar in raspunsuri 'seci'. Venisem de 3 ori la rand in orasul ei, ne simteam ok.. dar in ultima vizita parca era diferita, dar doar mi se parea, cred.. Dupa aceasta asteptam si eu sa vina macar o data in orasul unde locuiesc eu, dar.. mi-am facut degeaba asteptari, primeam acelasi raspuns: "Nu pot sa vin".
Din pricina putinelor raspunsuri care le primeam, si.. refuzul activitatilor pe care le propuneam (skype, 'filme la telefon'.. sau cel putin, sunat..cum eram obisnuiti dintotdeauna sa le facem, pentru a ne simti bine.) m-au facut sa simt ca ea se indeparteaza de mine.. ~pare o drama totala, mi se pare stupid ce scriu~, oricum.. am inceput si eu sa raspund la fel… la fel de rar si de sec, in cuvinte scurte: "ok", "bine", "cum spui", ":)" <-ironic… timp de o saptamana fiind doar asa. Pana cand mi-am dat seama ca a plans in acel timp, si totodata a inceput sa-mi scrie.. scurt.. invinuindu-ma pe mine.. ca.. din cauza mea si de cand am inceput sa fim impreuna, ea mereu s-a simtit degeaba, nefolositoare. fara rost.. utila doar pentru a ma rani pe mine si pentru a ma face sa ma simt rău… . Nu am mai stiut ce sa spun apoi, am incercat sa-i explic greselile (relativ minore) pe care le facuse in aceea luna, dar nu cred ca a fost o idee buna. Oricum, aveam nervi dupa aceste cuvinte spuse de ea (Dar nu m-am taiat, am rezistat, stiam ca o ranesc eu apoi, mai mult daca ma tai iar).
Au trecut 2 zile fara sa vorbim.. Am aflat intre timp ca venise in oras, fara sa ma anunte.. (O data pentru o problema personala a ei, unde as fi putut sa o sustin/incurajez/fiu alaturi de ea daca imi spunea) (sii inca o data din…intamplare). Am incercat sa raman calm. Nu am reusit… din pricina nervilor i-am dar dreptate in privinta ca ea e "degeaba".
A mai trecut o zi apoi, si am primit de la ea un mesaj cu gandul de a ne desparti… Ce este drept, cat timp simteam ca se indeparteaza de mine m-am gandit si eu la asta. Dar cand am citit "despartim", imi pierdusem mintile… am inceput sa o urasc foarte mult… Aproape am inceput sa o injur (niciodata nu am mai injurat-o pana atunci), si.. am cazut de acord.
In primele 4 zile dupa despartire eram in continuare furios pe ea, ma simteam indeplinit. Desi voiam mai mult, voiam sa ma razbun.. sa-i spun si mai multe lucruri nasole incat sa se simta ca atare, dar nu avea rost.
Incepeam sa ies cat mai des cu prietenii vechi si actuali.. ma inteleg parca "mai bine" cu ei acum, in ciuda diferentelor… dar, totodata enervandu-ma gandul acelor 'probleme finan..', uneori simt ca nici parintii nu intra in seama cu mine. (*despre parinti: Singurul lucru il aud in fiecare zi din partea lor este: "Ce vrei sa mananci?".. iar cand incerc sa le spun ceva, subiectul e mereu schimbat intr-un mod stupid, pe langa cateva tipete: "Nu mai avem bani" …….nu stiu, simt ca nu m-am inteles cu ei vreodata)
In fine, acestea sunt alte detalii.. a trecut o saptamana si 3 zile de cand ne-am despartit, nu am mai vorbit cu ea de atunci si imi este rau. Nu mai am cu cine sa vorbesc. Am totusi, un coleg.. prieten bun intalnit tot la liceu, care ma suna in fiecare seara.. desi nu as reusi sa-i spun anumite lucruri si doar discutam despre, hobby-urile noastre (muzica, programare, android, aplicatii, in fine), dar si cand vorbesc cu el ma gandesc la alte lucruri… Iar in pricina celor cu care ies afara.. alaturi de ei doar ma fortez sa zambesc si sa rad la glume proaste, reusind sa ascund multe lucruri, nu le pasa nici de ei..dar apoi de mine, nici incredere nu am in ei.
Ma simt singur….. Nu stiu ce sa mai fac….
Nici noaptea nu pot sa dorm.. eventual dorm 3-4 ore la pranz.
Pur si simplu doar stau, in fiecare zi.. in pat.. uitandu-ma in sec..sau, la fereastra (..sau fie, "pe fereastra").. Fara nici un rost sau scop.. gandindu-ma la lucruri..
Si stiu ca nu as putea sa vorbesc cu ea. Stiu acum ca se simte mult mai bine oricum fara mine. A avut si are mereu prieteni buni (aproape aveam individie si pe asta uneori)… E plecata in vacanta, se distreaza cred. Si as parea disperat, in ultimul hal.. distrus, daca incerc acum sa vorbesc cu ea din moment ce ea mi-a cerut sa ne despartim. Nu vreau sa fiu… iar 'prejos'.
Nici nu vreau sa cedez… parca, vreau in continuare sa ma razbun… dar.. deja am uitat fiecare lucru rau despre ea… nu pot oricum sa incep sa vorbesc……
Ma dispera in continuare situatia parintilor.. cand ies din casa, toti prietenii mei au de fiecare cate ceva nou, eu… nimic. Nici telefonul nu l-am mai schimbat de 3 ani, in fine.. nu are relevanta.
Ma simt oribil, ma dispera lipsa ei… Nu stiu ce sa fac… Nu pot sa ajut cu nimic… Nici nu stiu cum sa ma impac cu mine insumi…cred ca ma urasc.
Oricum.. am terminat de spus ce am avut de spus.. Cred ca pentru orice persoana ar fi stupid sa citeasca tot, nici rabdare nu ar avea.. bine, in privinta voastra nu stiu.. Am spus mai devreme ca apreciez rabdarea voastra si .. bunatatea.
Atat..
Multumesc.
Gânduri pentru sinucigași și pentru supraviețuitori 
Comentarii recente