Aliona

28 10 2015

Nu cred ca cineva stie cum e mai bine. La inceput gindurile de suicid vin ca un raspuns , la ofense, ca un fel de:
– Las ca o sa vad ce veti face cind nu voi mai fi.
Trec, incepi sa te gindesti ca parintii, fratii tai nu merita asa ceva. Trec, dar deja te gindesti la acest act ca la o eliberare.
Ma gindesc acum la aspectul practic. Sint peste hotare si nu as vrea ca familia mea sa mai si cheltuie bani pentru ultimul drum.
Pacatul de a comite suicid eu il vad ca un pacat impotriva naturii- sint sanatoasa, cred ca am niste aptitudini pe care altii nu le au, si e pacat , e impotriva naturii ca eu, care nu am deficiente sa vreau sa plec, in timp ce altii lupta pentru o viata dintr un carucior cu rotile, cu un singur rinichi, cu cancer. Eu nu mai stiu unde sa ma duc- aceasta este ultima oprire pentru mine, mi e frica de ea, dar pina la urma – e doar o singura data.
Nu mi e mila de mine, ma gindesc ca failia mea ar fi devastata- dar nu mai pot.
Cind eram in clasa a sasea citeam Copilaria. Adolescenta de L. N.Tolstoi , unde este descris un episod: micul Lev este inchis intr- o odaie intunecata drept pedeapsa pentru ceea ce facuse, in acea odaie el isi imagineaza cum il gasesc parintii mort si cum regreta toti ca l au pedepsit asa dur. Straniu cum aceasta istorie a lui coincidea cu a mea, de fapt nu straniu, dar
Acum nu ma mai uit la asta ca la o istorie din copilarie. Odata savirsit sper sa se termine tot, mi vad sfirsitul ca un prieten- e pur si simplu alaturi, cind il simt asa nici nu imi mai e frica.
Daca am sa fiu in aceasta stare ca acum si dupa de termin ceea ce trebuie, sper sa am puterea sa ma las in apa riului.
Si sper sa imi gasesc linistea

Anunțuri




IMariusbv

24 10 2015

Numele meu este Marius si am 26 de ani. De vreo cateva zile ma tot gandesc sa imi pun capat zilelor … Motivul ? De cateva zile m-am despartit de persoana pe care o iubesc cel mai mult pe lumea asta si chiar mai mult decat ma iubesc pe mine …

Ne-am „intalnit” acum 3 ani de zile pe internet, ea era intr-o relatie atunci. Dupa ce am inceput sa vorbim si sa ne cunoastem mai bine, ea a decis sa se desparta de fostul prieten pentru a putea ca noi sa ne vedem (eram din localitati diferite). Ne-am intalnit la ea in oras si ne-am placut de prima data cand ne-am vazut unul pe celalalt, pentru mine a fost dragoste la prima vedere. Dupa ce ne-am vazut de mai multe ori am hotarat sa fim un cuplu … Pot sa spun ca a fost frumos in primul an, incepusem sa ne cunoastem unul pe celalalt, aveam multe in comun, amandoi vroiam ca in viitor sa stam impreuna si sa facem ceva pe termen lung. Dupa un an au inceput sa apara problemele … ne certam din motive banale, stateam suparati unul pe celalalt fara a avea niciun motiv … in fine am trecut peste ele, cel putin eu … In urma cu o luna ea s-a mutat la mine si atunci am simtit ceva schimbat la ea … parca nu o simteam langa mine desi ea era. Am incercat sa stau de vorba cu ea sa ma faca sa inteleg ce se intampla … din toata discutia pe care am avut-o tot ce am inteles este ca incepuse sa regrete ca s-a mutat cu mine … ptr ca nu cunoaste pe nimeni, ptr ca nu isi gaseste un loc de munca, ptr ca atunci cand a hotarat sa se mute cu mine a renuntat la un job foarte bun la ea in oras, ca certurile pe care le-am avut inainte au facut-o sa se indeparteze. Acum 1 saptamana a plecat la ea acasa si mi-a zis ca se intoarce dupa cateva zile … ca merge sa isi vada parintii si sa isi viziteze prietenii. Cu o zi inainte sa se intoarca mi-a zis ca vrea sa o terminam pentru ca atunci cand este la mine nu se simte intreaga, se simte singura, ca nu este pregatita pentru un asa pas mare …

Dupa ce am primit „vestea” asta simtit ca mor … in fiecare dimineata ma trezesc plangand, de 3 zile incoace nu am putut sa mananc deloc … doar am fumat si baut atat … ma doare ingrozitor si singura modalitate in care as putea sa scap de durerea asta ar fi sa ma sinucid desi imi este frica de durere …





Alina 17

18 10 2015

Numele meu este Alina si am 17 ani. Pot spune ca am avut parte de un an care m-a devorat psihic. Ca sa fac o mica introducere, va spun ca sunt o ‘fosta’ anorexica (daca exista asa ceva, pentru ca boala asta ramane mereu cu tine, indiferent cine ce spune), asa ca stiu cum e sa te simti ca un nimic, sa nu crezi ca esti destul de bun ca sa fii fericit, sa primeste dragoste si atentie, sa te urasti pe zi ce trece tot mai mult. Stiu prea bine. Am trecut prin asta timp de 2 ani. Apoi a iesit soarele. Si a fost asa bine, eram clasa a 9-a imi suradea viata si ma simteam fericita. Ma bucuram de tot, aveam prieteni buni si imi mergea bine. Asta a durat pana acum cateva luni. In ianuarie am cunoscut un baiat. M-am indragostit nebuneste, asa cum e prima data pentru toata lumea. Asta a durat cam 2 luni, iar apoi toate s-au dus. Am ajuns sa fiu jucata pe degete, sa ma neglijez pe mine sa incerc sa il fac pe el fericit si sa fie cum era la inceput. Ne certam, ne impacam, ne certam iar- un veritabil cerc vicios. In iunie, fara nici o explicatie, s-a scapat de mine. A rupt orice legatura dupa tot ceea ce a fost intre noi si s-a comportat ca si cum eram un nimic. Bineinteles, dupa o vreme a revenit cu scuze si eu l-am iertat, desi nu ar fi meritat. Cum era de asteptat, m-am ars si de data asta si am suferit destul, am fost data la o parte ca si un nimic. In luna august, cand oricum nu imi mergea prea bine, am inceput sa ma simt rau si dupa ce am fost internata, am aflat ca am o litiaza biliara destul de urata, care necesita operatie. Am plecat deci la o clinicq privata pentru niste investigatii, dar in drum spre casa am avut un accident de masina. Am fost constienta si am vazut tot pana in punctul in care am crezut ca raman fara parinti si fara propria viata (ironic ca atunci ma temeam pentru ea). Totusi, desi ranile au fost urate, toti am ramas in viata. Dar, cu hematoame si rupturi musculare si contuzii nu ma prea puteam misca si ma dureaza cel mai tare sa vad ca nici parintii nu imi sunt bine. La scurt timp dupa accident a fost ziua mea, petrecuta bineinteles in spital. Nu e prea frumos la 17 ani (defapt la nicio varsta, dar asta e alta poveste). Am crezut ca lucrurile se vor imbunatatii, dar stagnau doar si am inceput sa ma obisnuiesc. Cand in sfarsit m-am vindecat, am putut merge intr-o excursie cu scoala; 3 zile in care sa ma simt bine, sa mai uit de probleme. Dar nu a fost deloc asa. Am ajuns sa fiu bataia de joc a celei mai bune prietene si a baiatului de care vorbeam inainte (care incepuse sa imi scrie iar de ceva vreme si cu care eram acum ok)- nu cred ca mai e nevoie de explicatii de ce s-a intamplat intre ei 2, desi ea jura inainte ca nu ar fi facut asa ceva. Ca si cum asta nu era destul, el a inceput sa scoata barfe despre mine si sa ma faca sa par ca si un nimic in ochii lumii, doar de dragul de a-mi face rau. Si asa cum e lumea mai ales in liceu, crede tot ce aude, fara sa se gandeasca de doua ori. Iar eu nu pot face nimic. Nu mai pot asa, din rau in mai rau. Ce am facut sa merit asa ceva? Nu mai pot.





Camelia L.

14 10 2015

Nici nu stiu cu ce sa incep..Am citit atatea povesti aici ale unor oameni care sufera cu adevarat. Am doar 17 ani si o groaza de experiente mai putin fericite. Am niste parinti si un frate minunat, si sunt recunoscatoare pentru asta, dar Doamne, nu e de ajuns. Am in mine o frica, un sentiment ca lumea asta nu e facuta pentru mine. Sunt extrem de vulnerabila, si orice remarca mai putin placuta la adresa mea ma afecteaza foarte tare. Am incercat sa cer ajutor, de doi ani sunt in situatia asta, l-am primit. Am stat de vorba cu diverse persoane, psihologi, psihiatri sau pur si simplu persoane care voiau sa-mi dea un sfat bun. Am incercat de doua ori sa-mi iau viata si nu inteleg de ce Dumnezeu m-a salvat. Ca sa incerc iar dupa ceva timp? In fiecare zi simt ca asta e singura rezolvare la o problema care nu mai sunt convinsa ca e temporara. Toata lumea zice ca persoanele din jur nu o sa treaca peste daca fac asa ceva. E doar o iluzie, nu treci peste daca nu vrei..Soarele apune si rasare cu sau fara mine aici, viata tuturor va merge inainte oricum. E ceva in mine care nu ma lasa sa traiesc, e o furtuna acolo dar de ce? Se duce o lupta, dar pentru ce?
Orice gand e binevenit, bun sau rau.