Corina 16

Bună, nici nu știu cum să încep sau cu ce să încep. Mai pe scurt, am imediat 16 ani (4noiembrie) și sunt sătulă. Ca toţi ceilalţi, sunt sătulă de durere. Am fost abandonată la orfelinat la câteva luni de viaţă, apoi luată în centru de plasament. Nu am dus lipsă de nimic pe plan material, dar pe plan emoţional sau sentimental, cum vreţi voi, am dus lipsă. Chiar multă! Mereu mi-am dorit să fie cineva care mă strângă în braţe. De ce? Să-i simt sufletul acelui „cineva”, în momentul când mă strânge la pieptul său. Mama nu prea era genul pupăcios, care să strângă în braţe. De tata nu mai zic. Nu zic că a fost un om rău, sau că e, doar că alcoolul l-a făcut să fie o bestie. Certuri, discuţii, bătăi… Am fost mereu bătută de el. Doar eu, mama nu. Bineînţeles, lasă să sufere copilul, că doar el nu crește, nu are nevoie de afecțiune, educaţie. Și eu trebia să-i fac mereu pe plac. Dacă nu-i făceam, gata. Înjurături, pumni, picioare… Da vorbesc serios. Și ce e mai culmea? Durerea. Plângeam zilnic, nu dormeam, nu mâncam, nici apă nu beam. Mama mi-a fost o prietenă bună, dar, cum lui tata nu-i convenea ceva, mama trebuia să fie de partea lui, altfel, iar, scandal. Și uite așa, am ajuns la 16 ani, imediat în care deja am obosit. Mereu mi s-a reproșat. Tot ce făceam, nu era bine. Și eu sunt genul de om care nu acceptă să i se spună ce să facă. Eu sunt propriul meu șef. Dacă ei m-au crescut, nu înseamnă că au dreptul să aleagă în locul meu sau să mă oblige să fac cum vor ei. Dă-o-n puii mei de treabă, deja am și eu o vârstă, devin majoră și vreau să-mi caut rostul în viaţă. Dar cum? Mereu sunt certuri și discuţii. Vara asta trebuia să fie perfectă, dar m-am ales în schimb cu du-te la spital, vino acasă. Tata era pe moarte. De ce? Alcoolul. Eu și cu mama i-am fost alături și a trecut cu bine. Durerea din sufletul meu mă chinuia pe zi ce trecea. Nu voiam să moară pentru că oricât aș fii suferit din cauza lui, era singurul meu tată…că pe cel adevărat nu am avut ocazia să-l cunosc. Cei biologici nu s-au obosit în ăștia 16 ani din viaţă să mă caute, măcar să vadă dacă mă trăiesc. Am fost prin 2013 dacă nu mă-nșel s-o văd pe „mama”, care era gătită de nuntă și a făcut scandal pe stradă că nu vrea să vadă nimic. Cert e că nu i-am văzut faţa prea bine deoarece nici nu s-a apropiat de mine… Anyway puţin îmi pasă. Până la urmă, situația tot la fel va rămâne. Până acum, nu m-a înţepat Cupidon cu săgeata lui magică și nu am știut ce înseamnă iubirea. Până l-am cunoscut pe el. El mi-a sucit minţile și a făcut din emoţiile mele chineză răsturnată. L-am cunoscut anul trecut în August, într-o tabără la Costinești. Tabăra fusese organizată de cei de la Centru(orfelinat) mă rog, cum vreţi voi. Și el era ospătar la localul unde eu luam masa de 3 ori pe zi. Nu am avut curaj să-i vorbesc, dar în acea săptămână parcă vorbeam telepatic. Ne uitam unul la altul, chinuindu-ne să descifrăm ceea ce voiam să facem. I-am dat cerere de prietenie pe rețeaua de socializare, Facebook și nu mă întrebaţi cum l-am găsit, din momemt ce nici măcar nu-i știam numele! După care, i-am dat mesaj… Am început să vorbim. La nici două zile de la cererea de prietenie, i-am spus că-mi plăcea de el. Era ceva la el ce mă atrăgea. Nu vorbim aici doar de aspectul fizic. Bine, și ambalajul era frumos dar mă interesa să știu ce e înauntrul lui. Când mi-a zis că sentimentul e reciproc, am pupat pisica ( am o pisică de la 7 ani ), mama, tata și le-am spus care era motivul. Ne-am văzut după o lună jumate în care am vorbit și ne-am cunoscut cât de cât. Totul mergea ca uns .. Până să stric eu totul. Dar cum am stricat totul? Păi, simplu.. Îmi păsa prea mult. Mi-a păsat atât de mult și jur, ceea ce nu prea fac de obicei, că-l iubesc în continuare ca la început. Și eram geloasă. Asta a stricat în mare parte. Eram geloasă pentru că îmi păsa prea mult, pentru că-l voiam doar pentru mine. El având 18 ani și eu 14 spre 15… Oricum face 20 în martie. Nu e o diferenţă imensă. Dar el fiind mai mare avea pretenții de la mine. Și eu am stricat asta, din cauza geloziei, din cauză că-l iubeam prea mult și că nu voiam să-l pierd. Ne-am certat de multe ori și de multe ori mi-a zis că o să-l pierd dacă nu mă schimb. Dar nu înţeleg? Dacă te iubesc, nu e normal să fiu geloasă? Să-mi pese? Off, poate sunt eu proastă. Am zis că nu mă voi îndrăgostii niciodată și acum uite-mă. Îl iubesc mai mult ca oricine și orice pe lumea asta. Nu vreau să dramatizez, dar am suferit prea mult. Și sunt prea tânără ca să sufăr atâtea. Durerea psihică e mai gravă decât cea fizică. Să duci o luptă cu tine știind că sufletul tău e rupt în mii de bucăți e mai grav decât o palmă peste faţă. Mi-a zis că vrea o pauză, că s-a săturat. Și eu nu știu ce să mai fac. Simt că nu maj am putere. În afară de certurile de acasă și stresul cu naveta până la liceu, mai e și viaţă socială, ca să nu uităm de cea emoțională. Nu vreau să-l pierd. Mi-am spus de la început. Dacă nu e el, nu e nimeni. Dacă nu e el, eu nu mai am pentru ce să mai trăiesc. Când sunt cu el mereu deja vu-uri. Simt că am mai făcut asta și simt o căldură sufletească când stăm îmbrăţișaţi. Viaţa e frumoasă, dar e și o curvă în același timp. Scuzaţi-mi expresia. Doare, omule! Doare! A durut și înainte de el (iubirea mea). Încă o durere în plus? Nu…ajunge… Ce să fac? Nu vreau să-l pierd! Dacă-l pierd, nu mai am pentru ce şi pentru cine să mă zbat atâta ca să duc la bun sfârșit lupta cu durerea asta numită „viaţă”.