BabyDoll

31 05 2016

Salut. Scriu tremurand randurile astea si deja imi este frica ca nu sunt in stare sa continui. Poate si din cauza faptului ca imi este frica ca parintii mei vor vedea asta. Nu vreau ca nimeni sa stie ca imi trec astfel de ganduri prin minte. Insa nu am cui sa ii vorbesc despre asta. Am 16 ani. De aproape 3 ani sunt intr-un cerc vicios. Cand aveam 12-13 ani, eu cu familia mea ne-am mutat in alta tara. Iar de atunci simt ca sunt goala pe dinauntru. Timp de un an nu reuseam sa invat limba straina. Asta m-a facut sa ma inchid foarte tare in mine. Eram tot timpul anxioasa, nu reuseam sa tin o conversatie. Imi era foarte dor de tara, de orasul meu, dar nu aveam incotro, aici (ar trebui) sa am un viitor mai bun. Eram foarte singura. Simteam ca sunt o planta mergatoare. Ma simteam ca o nulitate pentru ca nu puteam sa invat limba si la scoala nu faceam nimic. Totul s-a schimbat major. Insa, cu ajutorul profesorilor, am reusit sa trec toate examenele din clasa a 8 a. Asta mi-a mai dat incredere. Insa ma obisnuisem cu ideea ca sunt o nulitate si nu am mai dat importanta, mi-am lasat ranile sa se innece, poate asa ma vindecam. Culmea, in vara din acel an am simtit veselie, dupa foarte mult timp de negativism. Insa clasa a 9 a a inceput. Reuseam sa vorbesc limba pentru a tine o conversatie, insa nu suficient ca sa pot invata la scoala. Primul semestru a fost un haos. Insa din al doilea semestru eu cu familia mea ne-am mutat din orasul si din regiunea de unde locuiam. Toate subiectele de la scoala erau diferite. Eu aveam dificultate cu limba straina. Pur si simplu nu am reusit sa recuperez. Aici unde locuiesc este destul de comun sa repeti un an la liceu. Oricum, profesorii au luat in considerare dificultatea mea, asa ca m-au lasat corigenta la 3 materii ( la 4 ramai repetent). Toata vara mea a fost un cosmar. Eram anxioasa tot timpul. Sa nu mai zic de stresul pe care il duceau parintii mei. Au spus ca sunt un esec. Si ii cred. Oricat de mult ma iubesc, ii inteleg de ce au zis asta, fiindca si eu cred la fel. Nu fac altceva decat sa le aduc durere. In vara aceea a fost cam a doua oara cand ma gandeam serios sa imi iau viata. Nu am reusit sa trec examenele de corigenta. Am ramas repetenta. Am suferit enorm cand am aflat. Am vrut sa imi iau viata, insa cand i-am vazut pe parintii mei atat de suparati, nu am mai facut-o. Erau deja distrusi. Le era frica de ce vor zice oamenii, ei fiind niste oameni respectati in comunitatea de romani de aici. Eu am suferit atat incat cred ca m-am si imbolnavit, fiindca timp nici menstruatia nu mi-a mai venit din ziua cand aflasem ca am ramas repetenta. Insa in timp au inteles ca aici e comun sa ramai repetent, mai ales ca mi-a fost greu sa invat. Am mers si la doctor pe la inceputul anului, nu mai am probleme cu menstruatia. Si uite-ma aici, din nou, la sfarsitul clasei a 9 a. Exact ca anul trecut. Sunt in exact aceeasi situatie. Chiar daca am repetat anul, mi-a fost greu sa invat. Nu pot pur si simplu. Pe langa asta, am si alte lucruri care ma apasa si nu reusesc nici macar sa citesc manualul. Dar incerc sa invat. Cand vreau sa ma asculte profesorii la o materie insa, ma pierd, nu reusesc sa ma exprim deloc. Am 5 materii insuficiente. Eu tot incerc sa le recuperez, dar nu pot nici sa ma concentrez, parintii mei se cearta, mama e demoralizata din cauza mea. Maine e ziua ei, dar i-am distrus toata fericirea. Sunt o nulitate. Am tot incercat sa le explic de problemele mele. Ca nu ma simt bine, nu sunt fericita deloc, si nu pot sa invat cum trebuie. Insa ei cred ca doar incerc sa caut explicatii. Acum ar trebui sa imi invat la stiinte, maine ma asculta, dar nu ma gandesc decat care dintre metodele planuite ar fi mai bune: aruncatul de pe balcon sau lovita de tren. Nici nu stiu daca sunt in stare sa mai citesc din manual, dar o sa incerc, de dragul situatiei. Imi e rusine sa ma prezint in fata profului, muta, dupa ce saptamana trecuta invatasem , insa nu am reusit deloc sa vorbesc, si am inceput sa bocesc ca o tembela. Totusi mi s-a parut ca profesorul a avut o atitudine simpatetica. Am vorbit si cu o profesoara daca vor lua in considerare probleme mele cu limba straina. A zis ca asa ar trebui si ca ea va face tot ce poate. Insa anul scolar se termina pe 10. Nu am nici macar media 5 la majoritatea materiilor (nota de trecere e 6 aici). Mama e absolut debusolata, ma priveste ca pe o insecta. Si o inteleg. Am mai avut o sansa, si am facut un rahat. Sunt o nulitate. Nu sunt in stare de nimic. Nici macar de un amarat de 6. Cum e posibil sa repet un an, si sa repet istoria de anul trecut, insa mai rau, daca nu trec anul asta, nu voi putea sa mai merg la liceul asta. Eu vreau sa continui in domeniul liceului la care merg. Insa cred ca tot viitorul meu e compromis. Si parintii mei cred la fel. In Romania nu ma pot intoarce. In cel mai rau caz insa, daca repet anul, va trebui sa fac o scoala profesionala. Dar nu asta imi doresc. Si chiar daca nu repet anul, ma vor lasa corigenta la 3 materii sigur. Si totul va fi ca anul trecut. Toata vara mea va fi plina de haos, urlete, certuri. Oricat voi invata, nu voi reusi sa trec examenele fiindca, ca anul trecut, voi fi asa anxioasa incat o sa ma pierd in discurs si nu voi reusi sa zic nimic, din cauza fricii. Cred ca mi-am distrus tot viitorul. Nu mai am forta, nu reusesc sa mai fac fata. De 3 ani tot ma gandesc ce bine ar fi daca nu as mai exista. Parintilor mei le-ar fi mai usor, si lumea nu ar fi schimbata cu nimic. Daca mor, cerul va fi la fel oricum. Tot nu vreau sa o fac de dragul parintilor, fiindca vreau macar intr-o zi sa fie mandri de mine, si eu, sa fiu mandra de mine ca am reusit, si ca voi avea un viitor bun, unde voi incerca sa aduc ce e mai bun pe lume si sa fac o diferenta. Insa in mare parte, ma gandesc ca lumea asta oricum e distrusa, iar parintilor mei le va trece de dorul meu fiindca vor realiza ce bine e fara mine. Nu stiu ce sa mai fac, incerc, incerc si tot incerc dar nimic. Deja sunt anxioasa fiindca am pierdut o ora scriind asta, este aproape seara, iar eu trebuie sa imi invat, fiindca maine ma asculta, dar nici nu stiu daca voi face fata.
Stiu ca poate pare o situatie oarecum stupida, insa ma termina zilnic. De 3 ani sunt asa. Sunt probleme care s-au adunat in timp, singuratatea, tristetea, nostalgia si multe altele. Insa cu asta ma obisnuisem. Dar faptul ca viitorul meu e in pericol, ma doboara. Stiu ca am povestiti totul intr-o maniera saraca, daca as putea sa exprim exact ce simt, as face-o, dar banuiesc ca se intelege deja care este problema mea majora. Am avut o cadere nervoasa inainte sa incep sa scriu aici, acum insa simt ca m-am mai linistit pe moment. Dar ce e pe dinauntru nu imi va trece. 24/24 de ore ma gandesc la situatia asta. M-a supt de viata.
Imi cer scuze pentru orice greseala de scriere. Nu vreau sa recitesc tot romanul asta. Deja am pierdut mult timp si ar trebui, bineinteles, sa invat… Insa doar gandul imi da fiori. Mi se pare si stupid, eu, fiind un copil care avea doar note de 8 si 9, e pe cale sa repete din nou anul, doar din cauza problemelor de familie si din cauza unei limbi straine.

Va multumesc din suflet pentru timpul vostru.

Anunțuri




Yuno

30 05 2016

Am doar 14 ani si am trecut prin multe… Familia mea este un dezastru, nu ma integrez in niciun grup, sunt considerata satanista pentru ca ascult rock si multe altele. In acesti ani de viata am incercat sa ma sinucid de 9 ori, cea mai reusita dintre tentative m-a dus la spitalul 9, unde am stat 2 saptamani. De atunci merg la psiholog si iau antidepesive, dar nu ma ajuta, eu tot in lumea mea raman, ma izolez acolo, triesc fara a trai de fapt, tot ce vrea e sa reincep viata, sa fiu mai bine





Nutzu

29 05 2016

Am avut o tentativă nereușită … Am luat doi pumni de pastile fiind într-o pădure cu o funie după mine , când au început pastilele să-și facă efectul mi-am legat frumos funia , dar cred că s-a rupt , sau nu am legat-o bine , cert e că m-am trezit dimineața lângă copacul care avea să-mi fie ” călău” … Am remunțat pentru un timp la idee , chiar mi-am tatuat antebrațul cu o pădure, o fetiță care pare că se dă în leagăn( doar că leagănul are doar o singură sfoară…) acum iar sunt pe marginea prăpastiei , toate prostiile pe care le-am făcut cu ani în urmă , și nu văd o altă scăpare decât să „fug” din această lume … Și o voi face, mâine , după ce ies de la lucru cu siguranță nu voi mai da greș … Îmi pare rău de lucrurile bune pe care le las în urmă , dar mai bine este așa pentru toată lumea …





Ecaterina

14 05 2016

Bună,sunt Ecaterina,am 19 ani și mă gîndesc la asta destul de serios! Iubesc viața la nebunie,îmi ador părinții și familia în general,dar fac parte dintr-o societate de funcționari de stat(tatăl meu e deputat). Astfel sunt mereu terfelită în pressă,abuzată,numită și mi se atrebuie chestii pe care nici măcar nu le-am încercat! Nu mai rezist,vreau să nu mă mai trezesc în lumea asta plină de mizerie,plus că dacă eu sunt cea care încurcă oamenilor să trăiască,ce rost ar mai avea să exist? Vreu să-i știu pe toți bine,fără ură și răutate,vreau să iubească ei viața și pentru mine!