Monika

Buna azi am gasit acest site si mi-a placut,sincera sa fiu nu am comentat niciodata pe net,ma gandeam ca sunt destul puternica sa ies singura din probleme dar s-au adunat cam multe.
Problemele incep in urma cu un an cand am fost diagnosticata cu o tumoare la cap(,multumesc lui Dumnezeu a fost benigna) care trebuia operata. Am fost devastata de veste dar in fata celor apropiati ma comportam ca si cu ar fii o nimica toata ,mai ales in fata parintilor, singurul care stia cum ma simteam si la care plangeam era prietenul meu de 8 luni, pt ma incuja enorm,simteam ca pot ridica muntii. Am fost operata, am iesit bine din operatie problema era ca ramasesem cu o pareza faciala si cu o ureche nu mai auzeam dar din spusele doctorilor totul va fii bine ca au scos tot ca sunt tanara(26 ani) si o sa ma refac complet. Pot sa zic ca in perioada care a urmat am fost un pic aiurita ma asteptam sa imi revin foarte repede, prietenul era cu mine zii si noapte , cand se ducea la munca,pleca dimineata de la mine se intorcea seara, dupa ce trecea si el pe acasa sa se schimbe.
Dupa 8 luni de relatie cand mi s-a intamplat aceasta problema a fost prima oara cand mi-a spus ca ma iubeste si sa ne mutam impreuna dupa ce ies din spital, dar nu a fost asa de usor pentru ca au urmat luni de recuperare,faciala, fizica(nu puteam merge foarte bine si echilibrul era distrus).Dupa 4 luni pot sa zic ca era mai bine, fata isi mai revenise ,nu complet ,dar era bine, echilibrul cat de cat ,prietenul ma rasfata , ma alinta, ma ajuta,ma incuraja ma simteam foarte fericita. A venit vremea sa-mi fac RMN de control pt a fi siguri ca totul este bine si ca tot s-a refacut, dar am avut SOC !!! doctorii care m-au operat nu au scos nimic, am intrat un pic in depresie dar din nou cu ajutorul iubitului meu am reusit sa trec peste sa accept ca trebuie sa ma operez iar. Am gasit alt doctor,un om extraordinar, rar gasesti asa ceva,am decis sa merg pe mana lui. Am mers si nu regret, dupa o zi de la operatie mi-am revenit complet, fata si-a revenit, echilibrul totul, dupa 3 zile mi-a dat drumul acasa si am fost alta persoana. Normal cel care ma sustinea tot timpul era iubitul meu.
Dupa o sapt de la a doua operatie am avut un atac de panica simteam ca nu mai pot vorbii corect si ma gandeam mereu ca poate au atins ceva, ca poate am ramas cu sechele, dar totul era in mintea mea, mi am revenit destul de repede, am avut decat un episod. Cam la o luna am avut o mica depresie imi era teama de ceva, ca poate totusi mi-au atins ceva, iubitul incerca sa ma linisteasca dar nu reusea sa ma inteleaga,nu crede in depresie, simteam ca nu ma intelege nimeni,plangeam fara motiv, plus de asta stateam cu el si cand se ducea la munca eu fiind in concediu medical ramaneam singura si imi faceam mii de ganduri, dupa cateva zile de plans a urmat o perioada de 2 sapt de recuperare, m-am internat acolo si avand o ocupatie am uitat de depresie si mi-am revenit. Acum dupa cateva luni a revenit, am ramas fara servici( nu au vrut sa mai tina dupa ceea ce am patit, se gandeau ca am ceva desi lucrez in domeniul medical si ar trebuii sa se stie ca sunt mai multe feluri de operati la cap si nu trebuie neaparat ca individul in cauza sa fie nebun ) si sunt singura acasa,servici greu se gaseste si unde m-am dus la interviu cand au auzit ce am patit se uita foarte urat de parca as fii nebuna…Am inceput sa simt ceva si din parte iubitului ca ma insala, nu sunt sigura,dar ma doare si de aici a pornit episodul de depresie simt ca nu il mai atrag simt ca mai vrea sa stea si singur nu sa stau tot timpul pe capul lui, plus de asta mi-a spus ca el nu vrea sa se insoare si nu ma vede in viitor cu el uneori( asta nu pot sa zic ca nu stiam, de la inceputul relatiei mi-a spus ca nu vrea sa se insoare, dar speram ca poate o sa si schmbe parerea). Se comporta ok cu mine tot ma alinta, ma rasfata ,glumim ne jucam dar parca nu-mi mai este ajuns, traiesc cu frica ca totul o sa se termine si devin trista si incep sa plang, el imi spune sa termin cu astea ca daca ma gandesc asta o se intample ,teama asta ca o sa-l pierd ma innebuneste nu mai am pofta de mancare nu pot dormii,plang foarte des, cand dorm am cosmaruri,incerc sa nu ma gandesc dar nu pot,mi-e frica sa nu se sature dupa cate s-a intamplat, si nu ii mai zic nimic de depresia mea,chiar am decis sa plec cateva zile sa-l las singur, poate reusesc sa ma linistesc,am devenit dependenta de el,as vrea sa ma distantez un pic dar nu pot, as vrea sa nu simt ca fara el viata nu are rost, as vrea sa ma pot bucura de cat avem impreuna , as vrea daca totul se termina sa multumesc Lui Dumnezeu ca mi l-a dat in cale…dar simt ca nu pot..gandurile astea ma omoara..am inceput sa-mi doresc sa mai patesc ceva ca sa stea langa mine…
Am decis sa va spun voua poate reusiti sa-mi da-ti un sfat, cei din jur simt ca nu ma inteleg si prefer atunci sa nu le mai spun nimic sa tin totul in mine..Sper ca nu v-am plictist. Va pup