Elena A

14 04 2010

De doua saptamani ma gandesc zilnic ce rost mai are sa traiesc – sunt singura, nu am serviciu, nu am casa, locuiesc cu parintii care zilnic ma privesc cu dezamagire, si nu vad nici o iesire din situatia asta. In 10 ani am avut 7 job-uri care mi-au permis sa supravietuiesc, nu sa imi cumpar masina, darmite casa. Am suportat multe jigniri si umilinte pentru a-mi plati chiria, pana cand m-am saturat de Bucuresti si m-am intors acasa, in provincie, pentru un rastimp de liniste care sa imi permita sa vad ce vreau si ce pot sa fac cu viata mea. Din pacate nu am niste parinti pe care sa ma pot baza, iar aceasta decizie intr-un final nu s-a dovedit a fi una benefica, dimpotriva. Castig niste bani cu ceva vanzari pe net, dar doar de cheltuiala. Nu am prieteni, pentru ca toti cei pe care ii stiam au plecat. Nu mai mananc de cateva zile. In fiecare seara trebuie sa beau ceva ca sa pot adormi. Si imi doresc in fiecare seara sa adorm si sa nu mai ma trezesc, pentru ca nu am nici un motiv pentru care sa ma trezesc dimineata. Nu imi mai doresc nimic de la viata si nu mai am nici un vis. Si asta e cel mai greu – ca ma gandesc in fiecare zi ca nu mai am nicio speranta, nici un viitor si nici o sansa. Am 31 de ani, sunt un om bun – am ajutat multa lume si m-am straduit sa nu fac rau nimanui. Mi-am dorit sa muncesc si munca mea sa fie recunoscuta si apreciata, nu sa am un salariu cu multe zerouri in coada. Mi-am dorit o garsoniera, nu o vila. Mi-am dorit sa adopt trei copii si doi catei. Mi-am dorit sa fiu iubita, dar doar am suferit. Mi-am dorit sa fac ceva ca lumea sa fie mai buna. Iar acum imi doresc sa mor. Ieri, cand am luat hotararea ca intr-o zi cu soare sa ma sinucid m-am simtit linistita pentru prima data dupa multa vreme. Am citit prospectele medicamentelor parintilor mei si mi-am facut lista cu cele care ma pot ajuta. Am scris si cate un mesaj pentru fiecare. Mi-am ales si hainele si m-am hotarat si asupra locului si modului. Chiar am lasat si un bilet in care accept sa imi donez organele daca vor putea fi folosite. Si totusi parca ma mai agat de ceva si mi-e greu….Si mi-e frica – nu de ceea ce e de partea cealalta, ci de intuneric si neant. Dar frica asta nu imi poate sterge durerea din suflet si nici lacrimile. Daca m-ati putea ajuta ar fi bine. Nu imi vorbiti insa de “dumnezeu” pentru ca sunt atee si nu ma ajuta cu nimic. Vorbiti-mi de speranta, de visuri, de dorinte, de viitor. Nu ma judecati si nu ma condamnati pentru ca asta fac eu in fiecare zi.

Anunțuri