15MiculX

Înainte să încep, vă rog să îi faceţi şi poveştii mele un loc în dreapta, astfel încât să le pot răspunde celor care doresc să mă ajute. Şi vreau să vă mai spun că vă mulţumesc enorm celor care citesc absolut tot ce scrie aici.
Salut tuturor de pe acest blog, am 15 ani, sunt un băiat retras şi mă consider ciudat. Mă urăsc din tot sufletul, sunt gras şi urât. În prezent, visul meu este să ajung la Facultatea de Jurnalism sau la Facultatea de Psihologie. Sunt pasionat de amândouă, mereu mi-am dorit să fiu operator cameră sau psiholog. Am intrat pe acest forum să aflu ce este cu mine, să primesc un ajutor, deoarece simt că nu există rezolvare pentru ce probleme am. Deşi sunt nişte probleme minore, sunt o persoană slabă care va ceda. Am să vă spun pe scurt povestea vieţii mele.
Păi, totul a început acum 3 ani când mi-am dat seama că nu are rost să trăiesc. Fiecare zi devenea tot mai aiurea, deoarece găseam câte un motiv care să mă facă să-mi pun capăt vieţii. Părinţii mei s-au despărţit când eram mic (pe la vreo 4 ani). Nu am să uit niciodată momentul în care a plecat mama mea, iar eu plângeam fără să mă pot opri. A plecat…
Am intrat în casă plângând şi timp de o lună am plâns întruna. Nu mai ştiu exact cum şi în ce ordine s-au întâmplat toate astea, însă ştiu că peste câţiva ani, de fapt câteva zile, a venit într-o seară tatăl meu cu o femeie care urma să-mi fie mamă vitregă.
Au trecut zile în care dorul de mama mea era tot mai accentuat. Ştiu că peste câţiva ani, într-o dimineaţă m-am trezit pentru că se certau, apoi, peste o oră ea îşi făcea deja bagajele, pregătindu-se să plece. Problema era că m-am ataşat de ea, voiam să am şi eu o mamă, dacă nu cea reală, măcar una vitregă. Într-adevăr, am plâns, însă mi-a trecut.
Ei bine, după câteva zile s-a întors mama mea naturală. Nu pot să descriu ce aveam în suflet în momentul ăla. Simţeam că vom fi din nou o familie fericită, dar din păcate nu a fost aşa.
Zilele treceau, iar ei doi se tot certau pentru un motiv banal.
Mama a încercat să treacă peste asta şi să înghită, dar nu a putut pentru că situaţia devenea tot mai gravă şi mai ciudată. Aşa că s-au despărţit.
A fost o nouă lovitură pentru mine, când îmi era mai bine şi când începusem să iubesc viaţa, a trebuit să plece mama din nou. Până acum 3 ani am trăit cu impresia că mama adevărată a plecat a doua oară de lângă mine din cauza mea. Nu doresc să intru în detalii.
Au trecut multe zile, până într-o seară în care s-a reîntors mama vitregă. Totul era schimbat, ceva o schimbase. Ea a devenit foarte rea. Se comporta urât cu mine. Nu înţelegeam de ce s-a schimbat brusc. Ţipa la mine foarte des, începusem s-o urăsc. Tot timpul când făceam temele cu ea, ţipa la mine, mă făcea prost, iar eu plângeam. Şi cum spuneam mai sus, sunt gras. Dar asta nu pentru că sunt un nesimţit şi mănânc mult. M-am îngrăşat pe bază nervoasă. Mai exact, tot timpul când sunt supărat sau nervos mă duc să mănânc, mâncarea depunându-se dublu. Mi-a povestit mama reală că înainte să plece, eram slab, iar după o lună când m-a revăzut, mă îngrăşasem.
Nu am avut o copilărie fericită, deşi nu-mi lipsea absolut nimic financiar. Îmi lipsea mama mea. Îmi lipsea afecţiunea din partea ei. O copilărie fericită nu înseamnă doar bani, înseamnă şi afecţiunea din partea părinţilor.
Al doilea început al vieţii a fost acum 4 ani când am început să ascult dubstep.Pur şi simplu m-am ataşat de acest gen. Nu mai sunt cel care era înainte, m-am maturizat. Nu mai zâmbesc din inimă, ci zâmbetul meu e în general fals. Încerc cât pot să maschez durerea din sufletul meu. Nu mai sunt copilul care aştepta cu nerăbdare să vină ziua de mâine. Nu mai sunt cel optimist. Sunt altul.
Nu mai suport viaţa asta, nu mai suport oamenii şi nu în ultimul rând, nu mă mai suport pe mine. Ce sunt eu? Sunt un băiat foarte urât, foarte prost şi foarte pesimist. Am început să caut defectele şi să le strâng ca să am motive pentru sinucidere. Ca să nu mai spun că mi-am pierdut şi credinţa în Dumnezeu. Nu mai cred în el pur şi simplu, au fost perioade în care m-am rugat să mă ajute să scap de tot ce e rău, să fiu măcar o zi fericit, dar nu s-a schimbat nimic. Nu pot să cred în ceva ce nu am văzut niciodată, deci vă rog să nu încercaţi să-mi schimbaţi părerea.
Acum să spun şi câteva despre lucrurile recente din viaţa mea. În urmă cu un an, m-am hotărât să slăbesc. Am respectat regimul până la sânge, astfel că am pierdut 12 kilograme în 9 luni. Dar uite că în prezent am pus kilogramele înapoi, şi s-a dus naibii tot. Norocul meu este că am ambiţie.
Sunt un băiat care preferă să stea în camera lui, uitându-se la televizor sau jucându-se pe calculator. Mi-e frică pur şi simplu să ies afară, în lume. Mi-e frică de oameni, de părerile lor. Mi-e frică să privesc un om în ochi, cu teama că o să eşuez. Zilele mele trec cam aşa. Mă trezesc dimineaţa să merg la şcoală, vin la ora 14, mă pun în pat şi mă uit la televizor sau mă joc pe calculator, fac nişte teme, apoi mă pun să mă culc la ora 21, maxim 22, deoarece mă trezesc la ora 4 dimineaţa ca să mă joc pe calculator. Îmi place noaptea pur şi simplu, e linişte şi mă simt bine. Asta fac în ultimele 2 luni, că înainte mă culcam minim la ora 3 dimineaţa, astfel încât dormeam doar 3-4 ore pe noapte, ziua următoare având şcoala. Să nu mai spun de week-end, când mă culc pe la ora 5, 6 dimineaţa. M-am ataşat de lumea virtuală, e locul în care mă simt cel mai bine, nimeni nu mă poate judeca.
În urmă cu 3-4 săptămâni, a fost un moment ciudat (pentru mine doar) în care a venit mama în cameră să vorbească cu mine. M-a întrebat dacă am mai făcut sport, iar eu i-am răspuns că nu-mi pasă. Apoi a stins televizorul şi a început să-mi spună că mă urmăreşte de ceva timp şi mă vede numai trist, vrând să afle ce se întâmplă cu mine. De ce stau toată ziua în cameră, închis, departe de lume. Cu ocazia asta am aflat şi că în clasa a 8-a a pus-o pe dirigintă să mă urmărească, aceasta spunându-i că stau în colţ trist. A fost ceva nou pentru mine, nu ştiam că îi pasă chiar aşa mult. Ei bine, a început să plângă, rugându-mă să o las ca să mă ajute şi întrebându-mă ce problemă am. Dar eu îi răspundeam indiferent că nu am nicio problemă şi că nu vreau să fiu ajutat. Cel puţin, nu mai pot fi ajutat. Dar poate reuşesc cu voi, dacă doriţi să-mi acordaţi ajutorul.
Îmi amintesc că anul 2013 a fost cel mai greu an pentru mine. După cum am mai spus, eram în clasa a 8-a şi trebuia să susţin examenul de promovare. Mama îmi spunea întruna înainte de examen cu 6-7 luni, să învăţ. Eu mă supăram pe ea că mă stresa atât, aveam timp să învăţ, nu trebuia să mă împingă atât de la spate. După câteva luni, mi-a luat meditatoare, care era uneori rea cu mine, ţipa şi nu înţelegeam nimic. Ajungeam acasă, îmi făceam temele la meditaţii cam în 7 ore. Bineînţeles că mă uitam şi la tv, dar faza e că stăteam numai în pat, acesta fiind plin cu caiete şi cărţi de matematică. Şi ea tot timpul când intra în cameră, mă vedea învăţând, deşi eu în mare parte stăteam şi mă uitam pe telefon pe net, dedicându-mi foarte puţin timp învăţând. Chestia e că m-a afectat foarte mult perioada aia din viaţă, când veneam cu stresul de la meditaţii, apoi mama care mă certa că nu ştiam acolo. Urăsc matematica din tot sufletul.
Ştiu că strângeam bani ca să-mi cumpăr […moderat…], voiam să mă sinucid. După ce strânsesem bani, mergeam la farmacii şi ceream […moderat…], însă aceştia nu mi le dădeau fără reţetă, uitându-se urât la mine. Apoi am încercat să iau […moderat…] (da, ştiu, eram mai prostuţ, e imposibil să mori doar de la atâtea […moderat…]). Am început să mă tai şi să-mi ascund tăieturile. Îmi era frică să nu afle cineva de gândurile mele. În perioada respectivă aveam şi o prietenă foarte bună cu care vorbeam zilnic, ea ştia de toate gândurile mele, era la fel ca mine. Singura ce mă înţelegea, singura mea prietenă bună. Şi ea a avut tentative de suicid, bea foarte multe […moderat…], pastile, a vrut să […moderat…], dar noroc că am sunat-o fix în momentul acela. A fost ceva întâmplător.
Dar acum sunt din nou un tip singur, trist, chiar dacă la şcoala zâmbesc, încerc să uit măcar cât sunt la şcoală de gândurile mele negre. Şi chiar de e zâmbet fals, măcar pot zâmbi. Cu respectiva prietenă vorbesc acum foarte rar, dacă înainte nu exista o zi în care să nu vorbim minim 1 oră, acum vorbim o dată la 2-3 luni, şi mă doare tare că m-a lăsat în urmă. Ea s-a schimbat puţin, e mai optimistă, a mai scăpat de gândurile astea. Eu am rămâs în urmă, situaţia mea s-a agravat, am început să-mi fie frică să ies din casă, ca nu cumva omul pe care-l întâlnesc, să mă judece. Sunt foarte diferit, am gânduri ciudate, nu vreau decât să mor.
Mai nou a început şi tata să mă streseze. Când eram mic, îmi plăcea foarte mult stilul emo (eram mai prostuţ), însă acum nu sunt şi nici nu vreau să fiu niciodată emo. Nu am nimic cu ei, pur şi simplu nu consider că sunt emo. Tata mă face emo, el neştiind ce înseamnă să fii emo. Nu fumez, nu am părul mare, nu mă tai. Adevărul e că mă îmbrac numai în negru, dar aşa sunt. Mă doare că vorbeşte fără să mă cunoască. Sunt doar un timp căruia îi place singurătatea, de fapt o iubeşte şi trăieşte în ea. Vreau să înţeleg ce e cu mine. De ce sunt aşa? Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, aş vrea să mă schimb şi să fiu optimist, să cred din nou în Dumnezeu, dar simt că aş trăda singurătatea, iar ea s-ar putea supăra pe mine. NU pot să descriu sentimentul, aş vrea din toata inima să îmi recapăt încrederea şi să trec peste, dar pe altă parte aş prefera să rămân aşa cum sunt, deşi ştiu că nu e bine să stau închis, singur, departe de lume.
Am să pun aici o conversaţie dintre mine şi adâncul sufletului meu, poate vă faceţi o părere şi mă puteţi ajuta mai uşor.
„De ce nu avem dreptul nici de a muri, şi-atunci când îţi faci rău, parcă toţi dintr-o dată încep să te iubească şi nu te lasă s-ajungi unde-ţi doreşti şi să scapi de-această lume?!
Dacă unele persoane au numai fericiri în viaţă, şi o iubesc, nu înseamnă că toţi sunt aşa. Nu înseamnă că toţi au o viaţă atât de minunată. Sunt unele persoane care nu-şi doresc decât să moară şi să scape de toţi. Chiar ar da orice să fie lăsaţi în pace. Sunt oameni a căror speranţă că viaţa va fi mai bună, s-a dus. Ei văd doar negru în faţă ochilor, nimic altceva. Dacă ei trăiesc, trăiesc pentru că nu au de-ales, pentru că nu au ocazia de a-şi pune punct vieţii. Trăiesc obligaţi şi se axează pe lucruri virtuale neimportante pentru alţii, dar importante pentru ei. Cu ajutorul ălora, ei uită de viaţa reală şi trăiesc o nouă viaţă în care sunt fericiţi şi se simt bine, deoarece acolo sunt cu totul şi cu totul alţi oameni. Încearcă să se ferească de viaţa reală, să o ocolească, dar mai apoi să se lovească din nou de ea, de lucurile rele din ea, urmând ca gândurile negre, gândurile de a încheia orice socoteală cu viaţa, să revină. Apoi să plece, dar mai apoi să revină, exact ca un deja vu.
„Pentru că te iubesc!” – Oare ce-o însemna asta?! Ce relevanţă ar avea în textul ăsta? Este un răspuns la tot ce am scris aici? Serios? Atunci e rândul meu…
Dacă mă iubeşti, de ce nu mă laşi să-mi îndeplinesc visul? A, stai! De fapt nu ştii despre ce vis vorbesc, şi oricât de mult aş încerca să vorbesc şi să te lămuresc, nu m-ai asculta. Dacă ţi-aş explica, bineînţeles, nu m-ai înţelege şi ai începe să mă judeci. Şi dacă eu aş începe să dau frâu sentimentelor şi să-ţi spun absolut tot ce mă frământă, tu mi-ai răspunde sec cu un răspuns de genul »poţi să treci peste«. Aha, e clar că nu mă înţelegi şi nu ştii nimic despre mine. Cum poţi să-mi spui că mă iubeşti?!
Îmi ceri să trec peste, când eu am încercat de atâtea ori, dar am fost doborât la pământ, şi am căzut ca un ratat, şi-am încercat din nou să trec, dar uite că sunt din nou pe jos, şi nimeni nu mă ridică. Şi nimeni nu mă poate ajuta. De ce? „Pentru că mă iubeşti.”, nu?
Şi-atunci ce să mai faci? Să mai ceri ajutorul cuiva? Să mai dai frâu sentimentelor? De ce? Ce rost are să-ţi spună cei de la care ceri ajutorul lucruri pe care tu le-ai auzit şi de pe care te-ai săturat să le tot auzi? De ce încerci să cauţi idei ca să treci peste, când ştii că le-ai încercat pe toate?
Şi-atunci când vine momentul să pleci, atunci când simţi că e timpul şi că nu mai poţi, anunţi pe cineva apropiat, iar el te va reţine cu nişte vorbe de care deja te-ai plictisit.
De ce îl anunţi? Vrei sau nu?!
Când eşti aproape s-o faci şi nimeni nu ştie, bineînţeles, în mintea ta auzi cum te strigă familia şi prietenii, te vezi în viitor într-o cutie în formă de dreptunghi, fabricată din lemn, şi uite aşa se amână şi de data asta. De ce nu te lasă nici acum? „Pentru că te iubesc!”
Şi-atunci începi să te-ntrebi dacă e vina minţii tale sau e vina apropiaţilor. Ce înseamnă „Pentru că te iubesc!”? Înseamnă că ei chiar ţin la tine şi nu vor ca tu să păţeşti ceva? Nu! Înseamnă că acelor oameni le este frică de ce se va întâmpla după moartea ta: de nopţile în care nu vor mai dormi, de singurătatea pe care o vei lăsa, de anii pe care şi i-au pierdut pentru a te creşte. De asta le este teamă, nu pentru că pleci tu. Deci se gândesc la răul pe care îl vor avea ei, în niciun caz la tine. De ce ar ţine la un om ca tine? Un om care arată groaznic, gândeşte groaznic. Un om care nu are viitor şi care îi dezamăgeşte de fiecare dată când are ocazia să demonstreze că e altul. De ce te-ar iubi cineva, având defectele astea?
Şi uite aşa tu continui să trăieşti cu scârbă, blestemându-ţi ziua în care te-ai născut, şi plângând în întuneric pentru ceea ce eşti. De ce?
PENTRU CĂ EI TE IUBESC…”
Acum cred că ar fi cazul sa închei şi să aştept ajutorul din partea voastră. Sper că am oferit destule detalii, am fost foarte sincer, vreau să scap de gândurile astea. Vreau să mă schimb şi vreau un semn de la Dumnezeu, să ştiu că există, că eu nu mai am deloc credinţă în el. Vă mulţumesc din suflet dacă aţi citit tot ce am scris aici, mă închin în faţa voastră!

Domnule addsalu, dacă dumneavoastră sunteţi creatorul acestui blog, vreau să vă mulţumesc din tot sufletul pentru realizarea aceasta. Am urmărit multe poveşti de pe acest blog, şi în fiecare v-am văzut postările dumneavoastră. Aveţi un respect foarte mare din partea mea că le acordaţi atât de mult timp celor care au nevoie de ajutor. Sunteţi un om incredibil, am numai cuvinte de laudă pentru dumneavoastră. Şi nu numai dumneavoastră, ci şi întreg staff-ului care le stă la dispoziţie user-ilor de pe acest blog. Vă mulţumim pentru acest site!