Cris

28 12 2012

Am ajuns pe site-ul acesta pentru ca sunt intr-o depresie profunda. Imi e rusine de mine, ma simt vinovata, caci am citit multe dintre povestile celor de aici, si problemele mele nu pot fi comparate cu majoritatea problemelor celor de aici care sunt mult mai grave. Am fost o persoana foarte pozitiva, am muncit enorm, am pastrat mereu speranta. Am o familie care ma iubeste, desi in trecut am avut o relatie destul de dificila cu ei, am un sot extraordinar, cu o situatie materiala foarte buna, de o bunatate incredibila, pe care il iubesc. M-am mutat in alta tara de aproape zece ani. Am avut un inceput de cariera minunat in tara. Am renuntat la tot, si am plecat, singura, caci intotdeauna am visat sa traiesc in alta tara. A fost ingrozitor de greu la inceput, pe urma l-am cunoscut pe sotul meu, si, din punct de vedere sentimental si material, totul s-a aranjat. Am ramas aici pentru el. Muncesc foarte mult sa imi fac o cariera, dar e foarte ciudat, pe cat de mult noroc am avut in tara, pe atat de mult ghinion am aici. De fiecare data cand am o raza de speranta, imi fac multe vise, am impresia ca o sa mi se deschida si mie un drum, dar din pacate totul sfarseste foarte prost. Inainte credeam ca ne creeam singuri viata, daca muncim si ne pastram speranta, si Dumnezeu ne va ajuta, ne va calauzi. Dar nu pot intelege de ce, totul imi merge atat de prost, de ani de zile, am ajuns sa cred ca sunt blestemata, ca nu am nici o valoare, nu ma mai pot uita la mine, nu ma mai suport. Ma simt o ratata, simt ca nu imi iese nimic, imi e rusine ca exist. Am fost intotdeauna extrem de muncitoare, am invatat, am fost olimpica, am facut doua facultati. Nu e vorba de ambitie, de ego, e vorba doar de vocatie, de talent, nu vreau sa intru in amanunte, e chemarea sufletului meu. Nu vreau nimic rau, vreau doar sa am sansa sa imi practic meseria. Ma simt vinovata caci nu pot sa ma mai bucur de cei care imi dariuesc atata dragoste, ma simt ca un animal bolnav, ma dor toate. Nu pot sa ii chinui pe cei din jurul meu, asa ca ma prefac, am incercat sa vorbesc cu ei, dar ei nu pot intelege, cred ca am nevoie de o cariera, ca ei trec pe planul doi, dar nu e adevarat. Pur si simplu imi moare sufletul caci nu pot sa profesez, ma ofilesc, ma simt inutila si ma urasc. Nu demult mi s-a intamplat ceva foarte rau, a fost picatura care a umplut paharul. M-am prabusit, fizic, psihic, mi s-a facut groaza cand mi-am dat seama cat de jos pot sa cad, ce limita a durerii si urii de sine pot atinge. Sunt inconjurata de foarte multa dragoste si de oameni extraordinari, si, paradoxal, ma simt legata de maini si de picioare, caci nu vreau sa ii ranesc, desi pentru mine stiu sigur ca ar fi mai bine sa ma sinucid. Din cauza ca nu am libertatea de a ma sinucide, ma simt si mai cumplit, parca sunt trasa pe roata. Imi e atat de rau, ca ma doare totul pe dinauntru, nu mai pot respira. Nu imi vine sa cred ce mult am decazut. Problema e ca am devenit foarte fragila din cauza loviturilor pe care le-am luat de circa 10 ani de zile, nu e o situatie recenta. Intotdeauna am crezut ca in viata bucuria si supararea, ascensiunea si prabusirea, sunt ciclice, dar de atat de timp totul merge prost, ca am ajuns sa imi zic ca poate eu sunt prea idealista si m-am amagit ca Dumnezeu ma poate ajuta, dar e de o cruzime, sau indiferenta fara margini. Sau daca eu creez ceea ce se intampla in viata mea, de unde atata ura fata de mine sa atrag atat de mult rau? Caut o solutie pt a disparea fara sa ranesc pe nimeni. E atat de cumplita durerea, si stiu ca multi dintre voi simt acelasi lucru, ca daca cei dragi ar simti ce e in sufletul vostru, ar intelege cat de important e sa poti pune capat acestei suferinte. Am devenit ceva ce urasc, sunt o ratata depresiva, agatata ca o carpa de un suflet asfixiat, care vrea sa se desprinda…Am inteles ca oricat ai munci, oricat talent (paradoxal) iti da Dumnezeu, daca nu ai noroc, nu se leaga nimic…

Anunțuri