Andreea… Strigatul neputintei… al disperarii

12 03 2008

Am gasit intamplator relatarea tulburatoare a unui nou caz de suicid – cel al unei fete de 15 ani. Citind-o, mi-a fost confirmata ideea ca suicidul nu este doar gestul abandonului suprem, al lasitatii. 

Uneori, el poate fi interpretat de cei in cauza drept o metoda – drastica si dramatica, e drept – de a schimba lumea, destinul, unele situatii… Este un strigat al neputintei, al disperarii… dar si al unei sperante ciudate de a incerca sa schimb ceva prin moartea ta…

Ce este mai trist este faptul ca, daca gandesti asa, intr-un fel… lupti abandonand propria lupta… Stiu ca pare un paradox… Pare ca lupti, pare ca ceilalti vor intelege, vor aprecia, VOR INTELEGE…

Marea intrebare este – si ramane – extrem de dura:

Dar daca nu? Daca ceilalti nu vor intelege? Daca in loc de o lectie, in loc ca gestul tau sa produca efectul dorit, nu va lasa in urma decat „de ce?”-uri, decat lacrimi, durere, inimi zdrobite?

De ce nu ai incerca sa gasesti solutii viabile pentru ca ceilalti sa priceapa cu adevarat ce vrei sa spui, ce e in sufletul tau? Pentru ca numai in felul acesta poti schimba situatiile stresante, factorii deranjanti, ceea ce iti pricinuieste lacrimile si durerea in momentul acesta… Poate ca este prea greu pentru tine… Nimeni nu te condamna…

Avem tendinta naturala de a fugi de durere… Si Iisus insusi a avut-o, atunci cand, in gradina Ghetsimani, s-a rugat Tatalui „Daca este dupa voia Ta, fa sa treaca de la Mine paharul acesta (suferinta prin care urma sa treaca, procesul, umilintele, biciuirea, palmele, scuipatii, oprobriul public, crucificarea…). Si daca El Insusi a avut-o, inseamna ca poate intelege drama din sufletul tau…

El a decis, dupa o noapte crunta: „totusi, faca-se nu voia Mea, ci voia Ta, Tata!”. Prin decizia Lui de a infrunta durerea, greutatile, suferinta, El a schimbat intr-adevar situatia. datorita gestului Sau putem noi acum fi mantuiti, prin credinta in El…

Decizia ta de a continua sa lupti, sa iti infrunti durerea, dezamagirile, neputinta, disperarea… ei bine… aceasta conteaza si va conta mai mult decat poti vedea acum…

Decizia Andreei de a continua sa traiasca ar fi insemnat pentru bunica ei, pentru parintii ei despartiti, pentru prietenul ei, mult mai mult decat sfaturile si explicatiile pe care le-a lasat in urma in cele aproape 9 pagini in care a incercat sa le explice DE CE a facut-o…

Ea atat a putut vedea… Ea are o scuza… Dar tu… tu poti vedea reactiile celor ramasi in urma… poti vedea ce s-a ales de sperantele ei… poti vedea durerea, amarul, sufletele zdrobite ale celor care au iubit-o, desi poate nu au reusit sa invete sa o arate asa cum si-ar fi dorit Andreea…

Daca te gandesti la suicid, tu… ce scuze ai? Nu ai nici una!…

Cauta ajutor, vorbeste cu cineva si, mai ales, impune-ti sa rezisti tentatiei de a-ti pune capat zilelor! Scrie-ne! Poate aici, in acest grup, vom reusi sa gasim impreuna o iesire din impas… un sfarsit BUN…

Te las in mana puternica si capabila a lui Dumnezeu! El sa iti lumineze gandurile si viata, si sa iti dea putere sa treci peste ceasurile negre ale disperarii!

Fie ca patania Andreei, a familiei sale, a bunicii, a prietenului ei, a celor sfasiati de gestul ei, sa te inspire sa nu o faci, sa iti dea un dram in plus de motivatie de a merge mai departe… cate o zi… in fiecare zi!  


„Nu vă despărţiţi! Dacă vă despărţiţi, copiii voştri vor ajunge ca mine! Iubiţi-vă!”. Este strigătul de disperare al Andreei, o fată de 15 care şi-a luat viaţa azi-noapte! Este mesajul unui copil. Părinţii lui s-au despărţit când avea numai trei ani. Un copil extrem de sensibil care avea nevoie disperată de iubire. „Viaţa va merge înainte cu sau fără mine! Dar, poate, sinuciderea mea va schimba lumea!” – sunt cuvintele unei fiinţe care nu avea cui să spună ce o doare. Să ne gândim bine la ele! Noi ştim să comunicăm şi să ne ascultam copiii? Ştim să-i înţelegem, să le oferim sprijin, protecţie? „M-am obişnuit fără iubirea voastră”.  

Sinuciderea ei nu a schimbat lumea… Din pacate! A schimbat insa iremediabil viata celor care, asa cum spuneam, o iubeau, insa nu au reusit sa invete cum sa i-o arate. Si, culmea, exact datorita gestului ei, nici nu vor mai avea ocazia sa i-o arate, chiar daca, poate, ar reusi sa o faca acum, citindu-i scrisoarea…

Scrisorile sunt bune… Cu conditia insa ca cel care le scrie sa fie acolo, in viata, dispus sa ii ajute pe ceilalti sa invete sa iubeasca, sa se manifeste ca atare, sa se daruiasca, sa inteleaga, sa comunice… Altfel… ele nu vor putea decat sa stoarca lacrimi, remuscari, regrete… eterne…     

Si totusi… poate ca moartea Andreei nu a fost zadarnica… Poate ca ea va reusi, intr-un fel, sa schimbe lumea… Poate ca cei care ii vor citi ori auzi povestea se vor gandi de doua ori inainte de a o face, la randul lor… Sau… de a nu o face… In cazul acesta, pentru acele persoane care vor continua sa traiasca, moartea Andreei va schimba intr-adevar lumea!  

Anunțuri