Victoria-Schogetten

Dactilografiere : ,,CAZUL NUMĂRUL _______ 😦 (HABAR N-AM )

Ce trist, să devii conștient de faptul că rata sinuciderilor, sau măcar a gândurilor sinucigașe ia o așa mare amploare.. Oh Doamne, ai grijă de copilașii tăi, trimite-le un colț de Rai care să-i facă să-și uite offurile)
PFff, aș vrea să trec cât mai rapid la povestirea mea, dar îmi place așa mult să scriu, să fiu observatorul no. 1, dar actantul nr 0… 😦
Adrian, tocmai am descoperit acest blog, și poate fi salvarea mea, sau nu. Dat am un gând optimist cu privire la tot ce privește aceasta!
Cum l-am descoperit? Fără doar și poate printr-o minune, și nu printr-o simplă întâmplare. Într-un moment de cumpănă și după o străfulgerare: ,,poate că dacă aș avea prieteni ca mine, cu lupte interioare asemenea alor mele, poate că aș iubi mai mult viața!” Astfel că m-am și năpustit pe google și am scris cuvânt cu cuvânt: „lumea celor care nu mai vad nimic bun la viata asta”, și v-am găsit!
O durere interioară m-a făcut să-mi doresc să scriu și eu! Poate fi greșit să scriu, poate nu… dar e o posibilă soluție de care știu doar că trebuie să profit! Și te rog, dragă moderatorule, mi-aș dori să am și eu căsuța mea! Gândește-te că Domnul m-a trimis aici, e planul lui… Gata, o să încep să scriu!
Nu, nu mă numesc Victoria, dar aș vrea să fiu așa! Spre rușinea mea.. studiez teologie și nu fac altceva să mă gândesc cum ar fi să termin odată cu toate! Am 20 de ani și cred în minuni la tot pasul!
Sâmburele îl găsesc în depresia mea avută în urmă cu 5 ani! Părinții au diivorțat, dar depresia a survenit în urma unor evenimente ciudate, comportamente ciudate ale tatălui meu (el a fost cauza divorțului), reacționa foarte ciudat la orice mică întârziere de la școală! N-aveam cui să povestesc toate sentimentele ce mă încercau, singura prietenă pe care o aveam îmi părea de multe ori superficială și o consideram incapabilă să înțeleagă aceste adâncuri ale sufletului! … În urma acestui aproape un an de conviețuire ciudată cu tata (mama era în depărtări) am avut primele gânduri de sinucidere! Trebuie să recunosc, au fost mereu o alinare, niciodată n-am ajuns departe – la a-mi imagina, gândi posibile acte… Am fost crescută în sânul credinței, de aceea, obișnuiam în acel răstimp să merg și să plâng în Biserică, în fața Preasfântului Sacrament! Îmi amintesc și acum – țineam un jurnal în care am păstrat unul din primele șervețelele umezite din gândurile sinuciderii. Mă alinam că tot ce trăiam eu atunci putea lua sfârșit o dată cu moartea și mă rugam lui Isus să nu mă lase să mă sinucid totuși! Dar îmi plăcea atât de tare să mă gândesc ce bine ar fi – aș muri și totul ar lua sfârșit! A trecut acea perioadă, a venit mama acasă, nu am mai locuit cu tata, divorțul a fost definitivat și cu mici excepții a fost un happy end!
Dar, vedeți voi… nu am realizat prea mult consecințele acelor gânduri… Nu am povestit nimănui acele dorințe sinucigașe avute, decât eventual – cred- 2 ani mai târziu, când am făcut-o fericită, ca o amintire urâtă și căreia nu-i bănuiam nicio consecință. Numai că studiile o arată – cine a avut vreodată vreun fel de depresie… are mult mai multe șanse ca ea să apară, decât la cei care nu au suferit niciodată de așa ceva! Astfel că am continuat mereu după aceea să-mi alin toate răbufnirile tuturor necazurilor laolaltă cu gânduri de tipul – ,,ce bine ar fi să nu mai exist, cum ar fi să nu mai am nicio problemă, ooh, ce bine!” Și n-am făcut decât să păstrez linia gândurilor sinucigașe ani de-a rândul! Până vara trecută, când am început parcă să am spasme de frică, de monstrul ce îl creasem din mintea mea! Vara trecută am avut de înfruntat probleme mai mari pentru mine personal, nu toate sticluțele sparte – astfel că gândurile sinucigașe începură să devină mai mult decât praf… parcă se închegau în închipuri de acte… ,,aș putea pur și simplu să mă înec în mare” (mă despărțeau 5 minute de apă) (. Mărturisesc, imediat ce am avut gândul ăsta, n-am mai avut liniște, m-am speriat puternic de mine însămi și n-am vrut decât sa vorbesc cât mai rapid posibil cu un preot! Să spovedesc toate acele plăceri create de gândurile că sinuciderea era un mod de a ,,scăpa de toate problemuțele”.
Eu recunosc, nu am o încredere în mine scăzută, sau stimă, nimeni nu m-a făcut să mă simt ca o non -valoare, și niciun alt tip de necaz mai grav – în afară de evenimentele ce au precedat divorțul părinților, nu m-a făcut să îmi doresc cu ardoare dispariția de pe Pământul acesta! Și totuși… cred că e chiar cu mult mai grav.. dorința mea de sinucidere e de acolo că e creată mental, e un plan individual, e ceva ce îmi doresc în pofida succeselor personale și persoanelor care îmi sunt alături…Factorii exteriori au o amprentă asupra acestor gânduri murdare, dar… e ceva pornit mai mult dintr-o nu știu ce insatisfacție interioară… simt că e grav, tocmai pentru că nu faptul că simt că lumea ar fi la fel / mai bine fără mine, nu pentru nu știu ce eșecuri consecutive avute în această viață… Ohh, mi-e teamă uneori să nu acționez din impuls și să se ducă totul… Vreau să trăiesc, nu am dreptul să refuz acest dar al lui Dumnezeu. El vrea ceva de la mine aici, pe Pământ și nu dincolo- de la un suflet neîmplinit! E un strigăt de ajutor, e un țipăt asurzitor de a vedea o mână întinsă undeva!
În plus…! Sunt o persoană extrem de închisă, ok am colegi, câțiva doar numiți de mine ,,prieteni” dar din toți aceștia doar unul știe de gândurile mele… Cât de superficiale îmi sunt toate conversațiile! În plus întâmpin așa mari dificultăți în a stabili o conversație cu o persoană față în față – pe net le am pe toate! Putere, stăpânire de sine, cuvinte la îndemână… M-am închis așa tare în mine!! Și dau vina doar pe acel eveniment de la 15 ani, totul survine de acolo… simt asta! Mereu am fost timidă și la locul meu, dar simt că atunci am decis să mă închid în mine – în mod involuntar am decis că nimeni nu m-ar putea ajuta în dureri de tipul celor sinucigașe, ori că pur și simplu nu se merită să vorbești despre tot felul de gânduri prostești în viața de zi cu zi…
Azi observ cât de tare m-am blocat pe dinăuntru, cu câte zăvoare am închis porțile sufletului meu, și de multe ori mă gândesc că e o minune că atâta răstimp am trăit doar cu gânduri de sinucidere și nu am încercat mai mult – să pun în practică. Parcă ori de câte ori aveam astfel de gânduri Domnul se lupta cu Diavolul, astfel încât eu nu ajungeam niciodată la a gândi acte! Azi refuz să fac față provocărilor, să mă joc, să merg la petreceri; nicăieri nu mă simt mai bine decât în LUMEA MEA…
Dacă tu crezi că ai avea o posibilă explicație pentru toată dorința mea sinucigașă… te rog scrie-mi. Dacă tu crezi că poți fi prietenul meu după toate porcăriile și gândurile sadice pe care le am în căpșorul meu, te rog fă-mă cumva conștientă de asta. Dacă tu mă deplângi în vreun fel în sinea ta și nu vrei să îmi scrii nimic, roagă-L totuși timp de o secundă pe Dumnezeu să mă ajute mai departe să fiu puternică, roagă-L să te asculte….
Tăticule, îți mulțumesc! ( E fraza cu care îmi încheiam unele pagini din jurnal, simt atâta iubire – TĂTICULE…. În plus cine mulțumește, primește dreptul de a primi și alte daruri).
Acum tu poți gândi ce vrei despre cuvintele mele nebunești și atât de multe scrise fără rost -dar sunt pe net – cumva îmi simt identitatea protejată, și mă simt mai puțin intimidată de ceea ce ai putea gândi tu – critic cititor!
Cumva mi-e frică de respingere, și că nimeni nu o să îmi scrie nimic, dar frica asta în procentaj de 1% care face reversul de atâtea ori, dar trebuie să o elimin, poate fi șansa mea să mai supraviețuiesc măcar pentru următorii 5 ani!
Vă mulțumesc pentru timpul acordat lecturii, știu cât îmi place să mă lungeesc!
Facă-se voia Domului!