Maria R

Nu stiu unde sa las comentariu ….  Am avut multe momente in care m-am gandit la suicid . Acum, privind in urma , ma gandesc ca au fost doar niste momente “nevinovate” de nebunie, nevinovate doar pt. ca n-am trecut si la fapte. Poate pt. ca eram si mai mica, iar acum m-am maturizat. Am fost obsedata ani de-a randul, de cand aveam 11-12 ani, si poate inca sunt, dar totusi nu mai este o variabila de luat in calcul. Cand aveam 5 ani am aflat ca sunt adoptata, n-am realizat la vremea aceea importanta acestui fapt, dar dupa cativa ani am inceput sa ma simt nedorita, exclusa , o greseala care nu trebuia sa existe. Relatia cu parintii adoptivi este foarte buna , cu exceptia faptului cand mama incepe sa se comporte nebuneste, este mult prea protectoare, pana la extrem, ar vrea sa fiu tot timpul langa ea , sa stie tot timpul unde sunt. Simt ca nu am viata personala, nu-i convine nicio prietena de a mea , injura pe toata lumea. Momentele in care simteam ca nu mai puteam rezista erau acelea cand imi interzicea sa ies afara, si transforma totul intr-un scandal imens , imi reprosa ca “o bag in pamant” , ca o sa moara din cauza mea, ca numai din vina mea este asa. O inteleg ca este depresiva, dar din cauza ei , am ajuns si eu o persoana depresiva , fara chef de viata, de iesiri in oras, fara chef de prieteni. Am unele momente in care stau ore in sir fara sa fac absolut nimic, pierd vremea degeaba, am devenit pur si simplu o persoana lenesa. Acum lucrez, numai din cauza sa nu mai stau toata ziua acasa cu ea, credeam ca devenind o persoana responsabila imi va da mai multa libertate, dar nu s-a schimbat nimic. Bineinteles ca comportamenul mamei, nu este singura problema pe care o am, dar pt. mine familia conteaza cel mai mult, in familie ar trebui sa ai parte de liniste si sprijin. Nu stiu ce intrebari sau ganduri le treceau sau le trec celorlalti in asemenea momente, dar eu ma gandeam ca nu-mi stiu scopul in viata, asa ca nu vreau sa ocup un loc degeaba in viata, ca nu sunt buna de nimic, ca nu voi fi fericita niciodata, ca nu voi cunoaste iubirea. Am un singur noroc in viata, pe care nu mi-l poate lua nimeni, norocul meu este acela de a fi o persoana foarte optimista, un optimism uneori adanc, dar care mereu iese la suprafata. La ultimul meu gand negru , am stat 5 ore si m-am gandit la ceea ce voi face (in acest timp ma jucam tetris plangand , da stiu, foarte stupid, dar chiar m-a ajutat) si m-am gandit ca 2 oameni s-au chinuit sa ma creasca, si nu-i pot rasplati in asemenea hal… Nu-i pot multumi asa Lui Dumnezeu, pt. ca mi-a dat sansa sa vad lumea si cerul albastru, ca fata de altii eu am avut noroc sa am un camin, sa am doi ochi, sa pot sa aud, sa ma pot misca . Tot ce mai pot spune este ca voi trai atat cat imi este dat, si nu voi incerca nimic sa grabesc plecarea din aceasta lume. Desi nimic nu-mi arata ca se va schimba ceva in viata mea , traiesc cu speranta ca intr-o zi o sa am parte de ceea ce trebuie sa am, incat sa fiu multumita, fericita ^_^