Adrian 33

31 12 2011

eu vreau de atat timp sa mor incat nu stiu cum sa o fac odata.nu mai pot sa suport prin tot ce trec de atat timp si mi sa luat.nu stiu ce sa fac pt ca sunt distrus sunt terminat.

Anunțuri




Doll

30 12 2011

pana acum m-am gandit la suicid mai mult ca o forma de amenintare………….dar acum ……..cred ca voi recurge la el.am 29 ani insa ma simt mult mai batrana. relatia mea cu sotul s-a terminat, mi-a spus clar ca vrea sa divortam, dupa cel el a fost infidel. ma simt atat de umilita……nu s-a intamplat doar o data………..au fost atate discutii pe net pe care le-am gasit………..le-am spus alor mei de situatia in care sunt, ei m-au inteles. insa cand le vad durerea in ochi si disperarea in suflet, cand ii vad ca incearca sa fie tari pentru mine, insa inima lor urla de durere…….nu mai pot continua. voi pierde tot ce am avut pana mai ieri: casa in care am investit bani, dar mai ales sentimente, imi voi pierde visele, sperantele. nu ma mai pot proiecta in viitor……..nu mai vad niciun viitor pentru mine, voi ramane eterna matusa, niciodata mama…………acum 3 ani am facut o intrerupere de sarcina…..si de atunci nu am mai ramas insarcinata. cred ca este pedeapsa divina. cam la un an dupa avort sotul a inceput relatiile paralele. nu mai stiu ce sa cred. nu ma vad continuand, cautandu-mi un alt suflet pereche, sau mai rau, ramanad singura………intotdeauna m-am temut de singuratate.
pana in ultima clipa am sperat ca vom salva casnicia….desi acum inteleg ca de fapt doar eu am vrut asta, doar eu am luptat. el a abandonat de mult, insa nu a avut curajul sa recunoasca. in ziua de craciun am fost singura….de revelion voi fi tot singura. parintii si bunicii ma invita la ei, ins anu mai pot da fata cu ei………….ma doare ca ii fac sa sufere.
asa ca dupa revelion cred ca voi renunta de tot la lupta. am obosit, nu mai pot. nu mai stiu ce sa fac.
sper ca nu va deranjez daca postez si eu aici…..insa simt nevoia sa ma eliberez putin. s-a strans prea multa durere in mine.
va doresc tuturor sa fiti fericiti, linistiti si impacati cu voi in noul an.





Csilla

28 12 2011

Salutari tuturor. Va scriu pentru ca imi caut niste raspunsuri, la intrebari care nu sunt usor de raspuns. Sunt constienta ca aceste raspunsuri trebuie sa le gasesc in mine, pentru mine, insa nu le gasesc si am obosit. Totusi as vrea sa va spun povestea mea, un gest egoist din partea mea, stiu… dar nu se stie niciodata…

Iata povestea mea…
In primii ani de viata, pana ce am inceput scoala, fiecare vara am fost abuzata de verisoare mai in varsta, toate fete, ma refer la abuz sexual. Nu prea intelegeam ce se intampla cu mine si nu am trait-o ca o tragedie atunci. Am realizat cat de mult si-a pus amprenta pe relatia mea cu oameni mult mult mai tarziu.
Am crescut intr-o familie unde partintii m-au iubit si ma iubesc enorm. Mama m-a iubit in asa hal, incat ma sufoca. La doar 10 ani ma gandeam sa fug de acasa, pentru ca nu suportam faptul ca nu sunt lasata sa devin independenta, ca nu exista loc pentru greseli si fiecare greseala este pedepsita prin metode de teroare psihica. (De exemplu daca intarziam 5 minute, mama nu vorbea cu mine o saptamana). Nu aveam voie sa plec nicaieri, desi faceam sport si eram buna, nici macar la meciuri in alte orase sau localitati nu eram lasata. Pana la urma m-au dat afara din echipa, pe considerentul ca nu sunt de incredere. Desi imi iubesc parintii si ei ma iubesc foarte mult, am vrut mereu sa scap de acasa. Am trait doar pentru a ajunge la varsta in care sunt indeajuns de independenta sa ma mut.
Intr-un anturaj unde nu ai voie sa gresesti inveti incredibil de rapid sa te macini cand totusi faci o greseala. Nu am reusit sa renunt de atunci la acest obicei. Pentru o greseala, oricat de mica o fi ea, ma autopedepsesc pentru un timp indelungat, si nu reusesc sa scap de aceasta atitudine.

In liceu am realizat ca nu reusesc sa dezvolt relatii cu colegi, si ca estimarea mea de sine este sub nivelul oricarei critici.
Cand imi era greu, invatam, cand ceva nu mergea lucram si invatam si mai mult. Asa am ajuns sa fac 3 facultati, sa ma mut d-acasa, m-am mutat intr-un oras indepartat fata de orasul natal, mi-am gasit o slujba buna si m-am intalnit cu un om cu care am reusit sa dezvolt o relatie, azi sotul meu.

Pana aici suna ca o poveste de succes. Povestile se termina de obicei cu “au trait in fericire, pana la batranete”. Dar povestile niciodata nu iti spun ce se intampla intre fericitul eveniment si moartea.

Iata-ma, la 28 de ani, epuizata, lipsita de orice obiectiv, cu un gol in suflet…simt ca am luptat atat de mult ca sa ajung unde sunt si in pofida faptului ca am reusit, nu ma mai satisface nimic. Au murit multi in jurul meu in acest an, oameni foarte apropiati, vad cum mi se deterioreaza cu incetul si mie corpul, cum nu ma mai satisface cariera, cum imi pierd increderea in oameni (“Toti mint”- spune Dr. House, si ce adevarat e), si cum s-a golit relatia mea cu sotul in doar un an de casnicie.

Ceea ce a ramas constant, este dorinta mea de munca, de invatare si de neimplinire pe niciun plan. Vreau mereu altceva, vreau mereu mai mult. In cariera acest lucru m-a impins spre avansare, dar pe plan personal m-am indepartat de singurul om care m-a inteles vreodata, si care ma iubeste. Am reusit sa il si ranesc profund, datorita unei aventuri pe care l-am avut recent. De ce? Pentru ca mereu imi doresc ceva mai mult… si pentru ca ceva, odata obtinut, nu ma mai satisface. Am fost onest cu sotul meu si i-am spus ce s-a intamplat… inca nu stim cum va evolua situatia… poate divortam, poate ramanem impreuna. Dar cea ce ma supara in mine, este nihilismul, aceasta senzatie de nepasare. Nu ma mai intereseaza cum evoluiaza nimic, cea ce nu cred ca este normal.

Nu reusesc sa inteleg de ce sunt asa… sunt si altii care se confrunta cu neimplinirea asta cronica? Am inceput sa ma gandesc la sinucidere. Gand, care mi-a mai trecut prin cap, dar mereu am crezut ca am pentru ce sa ma lupt, si daca tot ma lupt, macar merita sa vad cum se termina batalia. Asta a fost resursa mea. Insa nu si de data asta. Simt ca tot ce am vrut, am obtinut, si totusi n-am obtinut nimic. Sunt aproape 30 si nu am facut nimic cu viata mea ce ar conta. Nu-mi place ce vad, nu-mi place ce simt. Paulo Coelho pune foarte bine problema in Veronica vrea sa moara. Gandurile pe care la are Veronica reflecta perfect gandurile mele. Ma trezesc si trec peste zi, fara motiv, fara simtul de implinire. Nici nu stiu cand am ras ultima oara din suflet, ca un copil. Habar n-am ce este cu mine.
De ce nu pot sa ma bucur pentru rezultate obtinute, de ce?
Mereu am crezut ca viata noastra are acel rost pe care noi i le dam. Eu nu imi mai vad niciun rost, din pacate. Habar n-am care ar putea fi rostul vietii mele, sunt doar o picatura de apa in marele ocean, o picatura care daca evapora, nu se schimba nimic, trece neobservat din punctul de vedere al marelui ocean…

Deocamdata ma concentrez asupra muncii, pentru ca nu prea imi mai ramas nimic, dar si acolo, fac ceva ce nu prea conteaza la nimic…

As vrea ca viata mea sa conteze, si sa ma simt implinita… altfel nu vad de ce as mai trai. De acum incolo vin doar bolile si mai multa suferinta..

Scuze, am fost cam lunga.. nu stiu daca se intelege care e problema mea, nici eu nu stiu sa-l numesc doar il conturez, si sper ca intr-o zi in viitorul apropiat ma trezesc cu niste raspunsuri, altfel nu stiu ce mai are rost… merita pentru inca cateva clipe de fericire pe care sigur le voi avea? Merita de trait doar pentru asta?





Adrian 20

21 12 2011

buna.am gasit si eu acest blog din intamplare , am citit cateva povesti si ma gandesc de ce viata e atat de nedreapta pentru unele persoane .acuma am si eu o problema/e si sincer m-am gandit si eu la sinucidere dar sa zic asa intr-un spirit de gluma , stiu ca pare bizar dar am si o explicatie m-am gandit in momentele grele , dar cred in Dumnezeu si cred ca El ajuta pe fiecare la momentul potrivit .sunt in pragul de a implini 20 de ani si toata lumea zice ca e cea mai frumoasa varsta ,viata de student ;eu nu simt acest lucru deoarece pur si simplu nu am nici un motiv de bucurie in viata mea :intotdeauna am ceva probleme de sanatate (Slava Domnului minore si trecatoare) stresul facultatii , intotdeauna nu e bine , intotdeauna trebuie mai mult …insa am si o problema care ma doare cel mai tare :singuratatea. aceasta e o problema la care ma gandesc foarte mult timp si ma tot intreb:de ce ? de ce nu pot sa am si eu o prietena si de ce toate fetele ma resping, niciodata nu am mi-a zis cineva ” la fata aia ii place de tine ” sau “fata aia mi-a cerut numarul tau de telefon” si totusi imi ridic si eu niste semne de intrebare ca orice om sanatos la cap ; ce pot oare sa mai schimb la mine,de ce nu am si eu un gram de noroc?.sunt inca foarte tanar si poate Dumnezeu ma va ajuta , dar daca ma va ajuta pe plan profesional , material si ma trezesc la 28 30 de ani singur , ce rost mai are viata atunci si indeplinirea altor planuri de acum? cand vad o fata draguta , primul gand e ca e prea frumoasa pentru mine, nu mai am deloc incredere in mine si cred ca e si normal si un animal daca il tot alungi la un moment dat pleca singur . stiu ca nu ma poate ajuta nimeni , totusi cred in Bunul Dumnezeu si ca nu va uita de mine ,m-am gandit sa merg si la un psiholog , dar cu ce ma ajuta niste vorbe frumoase si cand merg acasa , nu iese ceva bine si imi aduc aminte iarasi de toate problemele , ma enervez si tot asa ramane viata mea cu cate zile din an fericit si in rest suparare suparare suparare….





Elena 26

21 12 2011

Buna.Numele meu e elena.Acum am 26 de ani si va pot spune ca in cei 26 de ani ai mei am trecut prin 3 tentative de suicid.Primele 2 au fost in iarna anului 2008 iar ultima si cea mai dificila pt mine a fost anul acesta in vara. Zic ca ultima a fost cea mai dificila pt ca acum a trebuit sa recladesc totul de sub nivelul marii ca sa zicem asa.Inca nu am reusit.Inca ideeile suicidare nu au trecut.De multe ori nici nu stiu cum de mai traiesc.Am multe momente cand imi vine sa inghit cate un tub de […moderat…] dar ma abtin. Da iau tratament insa nu stiu cat ajuta.Ce e drept acum nu mai am probleme cu somnul dar cam atat.Tot sunt agitata si uneori ma gandesc la alte metode de suicid.Stiu ca nu e normal insa nu prea stiu ce sa fac.
Oricum poate voi trece peste poate nu insa culmea e ca imi doresc sa traiesc dar ma vad fara vlaga,fara energie si totul e esuat in viata mea.Nimic nu mai merge cum trebuie,nu stiu ce sa fac.Nu imi mai doresc nimic de la viata,dar pe de alta parte imi doresc multe.Poate lipsa de iubire sa fie problema? Nu stiu poate da poate nu. Oricum sunt innabunita ca ma gandesc atat de des la suicid nici nu mai stiu ce sa fac,imi doresc sa trec peste.Intr-o perioada in 2008-2009 am facut terapie insa acum nu,na probleme financiar.Da lucxrez dar abia ma ytin si de job.Uneori imi vine sa nu ma mai trezesc sa nu mai merg la munca efectiv sa stau intr-un somn continu. Simt ca innebunesc. Nu am cum sa le zic celor din jur ceea ce simt.Mama oricum e innebunita de grija mea,nu stiu ce sa fac.As da orice sa imi dispara gandurile suicidare.Lupt aproape zii de zi cu ele insa nu vor sa imi dea pace. Le urasc din tot sufletul. Vreau si nu vreau sa traiesc e un sentiment pe care greu il pot descrie.





Annya

17 12 2011

Buna seara. Mi-e foarte greu sa scriu… am gasit site-ul in ultimele zile de cand s-a intamplat ce s-a intamplat cu malina… nu stiu… poate e un semn… ma macina de mult gandul ca nu mai am ce face in viata asta. totul a inceput acum 6 ani si jumatate cand s-a nascut fetita mea… probabil am facut o depresie post – natala, la vreo cateva luni am incercat sa ma sinucid… ziceam eu… am luat niste somnifere dar nu eram pe deplin convinsa speram sa fiu salvata si asa a si fost. de atunci gandul nu-mi da pace au fost momente fericite, momente mai triste, acum fetita e in clasa I, imi repet in fiecare zi ca pentru ea trebuie sa traiesc pentru ea si doar pentru ea. si totusi cand pun capul pe perna, noaptea, ganduri negre nu-mi dau pace. am citit cateva povesti de pe site si inteleg fiecaruia durerea insa nu stiu ce sa simt, nu stiu ce e cu mine. toata viata m-am simtit neinteleasa, chiar si cand aveam vreun succes mie nu mi se parea deloc asa. sotul meu e un tip foarte cumsecade si daca vreodata o sa fac pasul mi-e asa de greu sa il stiu singur cu fetita, fara mine… e ca si cum i-as vedea de sus de undeva dar … as fi absenta. nu stiu daca cineva mai are problema asta. nu ma vad pe mine in mod real, vad o proiectie a mea, imi imaginez cum e o viata de om traita in indiferenta, insa cu trairi puternice … e neclar totul… as vrea sa se sfarseasca, orice are un sfarsit pe lumea asta… oare il putem alege noi insine? ori este vreo forta necunoscuta care ne ghideaza? cred in dumnezeu, cred foarte tare ca El iti da tot ce ai, si cele bune si cele rele, doar ca trebuie sa stii sa alegi/// la timp… dar poate nu mai e timp, nu mai e timp pentru nimc! am 33 de ani, pt mine varsta a fost intotdeauna o problema. Am avut prieteni mai mari, mai maturi de la care am avut ce invata, AM AVUT! totul e la trecut ma vad ca o umbra ce nu-si mai are rostul in viata asta. pe de o parte stau si imi analizez viata de pana acum, pe de alta parte, ma inspaimanta gandul a ceea ce va veni… pentru ca nu stiu daca voi fi destul de puternica sa trec peste, sa scap. si ce inseamna scapare? sa nu mai fii?ar fi oare mai usor?mai simplu? daca se zice ca nu mai simti nimic apoi, cu siguranta ca e mai usor in comparatie cu ce simt acum. simt un gol, duc o viata normala, la servici sunt vesela, nu dau nimic de banuit, cand sunt singura insa, eu si cu gandurile mele, totul e altfel! mi-e greu sa mai zanbesc! sa ii ofer fetitei mele bucurie, sa nu vada tristete in ochii mei,pentru ca m-a intrebat intr-o dimineata:” Mami, tu esti fericita?” Ce stie un copilas de numai 6 anisori ce e fericirea?ce e viata? e atat de inocent ca nu ar avea ce cauta intr-o lume ca a noastra, pe pamant. ingerasii trebuie sa mearga in Rai, la ceruri… nu stiu ce sa mai scriu… astept o parere, un semn… nu stiu ce o sa fac… as vrea sa ies din starea asta… duala… tot ce vreau e sa fie bine sa nu mai am ganduri de sinucidere… marturisesc ca am citit despre,m-am interesat consider ca sunt in prima etapa…doar ganduri…Doamne… da-mi putere… ma consideram pe vremuri o persoana optimista care stie ce vrea de la viata, ce s-a schimbat? de unde am gandurile astea? incerc sa imi explic de multa vreme… in speranta ca nu am plictisit pe nimeni, inchei acum. poate cineva intelege prin ce trec si imi va impartasi parera sa. Va multumesc.





MihaiG

14 12 2011

Buna ziua/dimineata/seara. As dori sa imi tin numele anonim din cauze ce le voi preciza mai tarziu. Sunt un baiat de 16 ani care recent a trecut prin mai mult decat poate duce. Sunt elev al […moderat…], un liceu foarte bun care este situat pe locul […moderat…] national. Visul meu a fost mereu sa ajung aici, iar acum dupa un an si jumatate, lumea mea a luat o intorsatura groaznica. Sunt in clasa a X-a si nu doresc sami precizez numele datorita faptului ca e destul de unic. Vara aceasta mam indragostit pentru prima oara si am avut unele din cele mai grozave momente din viata mea, dar nu am avut o relatie in sensul adevarat al cuvantului. Inca o iubesc pe acea fata , dar numai eu stiu cate sacrificii am facut si cat de mult miam dorit ca ei sai fie bine. dar recent aceasta fata mia intors spatele si ma ignora. desi mai vorbim din cand in cand,dar nu cum era. Daca nu am fost impreuna, am reusit sa fim prieteni cei mai buni. si stim amandoi asta pentru ca neam spuso de atatea ori. As dori ca problema mea sa se termine aici. Notele mele sunt groaznice , nu mai am chef de nimic . nu mai am chef de invatat, nu mai am chef de stat, ma simt ca o leguma congelata.Nu mai stiu ce simt , ce vreau ce cred, e fac, nu mai stiu nimic.Parintii mei sunt dezamagiti si urasc asta. Niciodata in viata mea eu nam vrut sa ii dezamagesc, dar ei cred ca o fac intentionat ( si stiu ca nu cred cu adevarat asta) dar ma ranesc si nu mai suport.Vreau sami inchei socotelile cu viata. Chiar daca mai am multe de trait si de facut.Dar numi asa. Si nici nu vreau sa asept sa se faca situatia mai buna ca de una singura nu se va face mai buna , ba din contra, se va inrautati. va rog frumos ajutatima.