Elena (1)

23 05 2008
Draga Adrian,
 
Am citit postarile de la rubrica despre sinucigasi „Eu am trecut pe acolo” si vreau sa iti spun ca si eu am fost anul trecut la un pas de a ma sinucide. Ce e mai rau, probabil, este ca am avut acest gand fiind totusi cu Domnul !!!!
 
Exact in momentele in care aveam acele gaduri am incercat sa ma analizez singura si de fapt asta a fost greseala ca incercand sa rezolv singura „problema” gandurilor sinucigase  mai  rau ma afundam. Ma rugam dar de fapt doar vroiam sa cred ca ma rog pt ca de fapt mintea mea era dominata de un singur gand care parca ma impartea in doua: stiam constient ca „cochetez” cu acest gand si nu e bine dar totusi doream sa fac acest pas. Acum cand am citit de Gabriela si Eduard care si-au pierdut sotii, am plans pt sotul, sora, parintii si prietenii mei care ar fi fost cutremurati daca as fi dat curs acelui gand. Si cred ca totul a pornit de la o intelegere gresita a ceea ce imi doream eu in relatia mea cu Dumnezeu si in asteptarile mele de la mine insumi si de la cei din jurul meu si nu mai suportam stresul zilnic. Gandul a fost sa imi iau viata aruncandu-ma in fata metroului ceea ce mi-ar fi fost foarte usor pt ca merg la servici cu metroul in fiecare zi si ar fi fost o moarte sigura.
 
Ce imi amintesc este faptul ca la inceput auzind destule cazuri de oameni care fie se aruncau intentionat (probabil), fie din greseala cadeau inaintea metroului incepuse sa imi fie frica sa stau prea aproape de margina peronului in statia de metrou. Tot aveam impresia ca in orice moment poate fi cineva in spatele meu care ar fi putut sa ma imbranceasca si stateam cat mai departe de margine si doar cand oprea metroul ma apropiam si ma urcam in el. Apoi pe nesimtite am inceput sa „alunec” in gandul de a ma arunca eu singura. Si era si simplu ca sa para accident deoarece nimeni, niciodata, cunoscandu-ma, nu ar fi banuit ca am ajuns sub metrou intentionat. Ma gandeam ca parand accident cei apropiati vor suferi mai putin decat daca le-as fi scris si ar fi aflat ca am facut-o intentionat.
Ce e mai ciudat este ca acest gand il aveam dimineata, cand normal ar fi fost sa fiu odihnita si nu ar fi trebuit ca mintea mea sa gandeasca, ca sa zicem asa, negativ. Dar dupa masa era mai greu sa ma gandesc la sinucidere deoarece de cele mai multe ori nu eram singura ci cu sora mea. 
 
 Imi amintesc ca era o lupta permanenta in mine de parca doua persoane se luptau in mine,  una ma impingea inainte si alta ma tinea. Simteam ca innebunesc datorita acestei situatii pt ca efectiv in capul meu era totul si presiunea pe care o simteam in creier era fizica si de multe ori simteam nevoia sa imi scutur capul intr-o parte si in alta ca sa iasa din capul meu acea presiune.
 Eram ca un robot care face totul pt ca este programat si din inertie , fara viata , fara pasiune, fara control, treceau zilele si lunile; ma bucuram pe dinafara dar inauntru muream cate putin in fiecare zi.
Am fost intr-o lupta zilnica in jur de 5-6 luni cred, nu mai stiu sigur dar oricum de pe la inceputul primaverii pana in septembrie anul trecut. Ce pot sa spun cu siguranta este ca exact in momentul in care i-am spus sotului meu ce avusesem de gand sa fac, i-am dat o lovitura care l-a socat, dar a fost momentul care m-a eliberat pe mine si m-am ingrozit cand m-am auzit spund cu glas tare ceea ce avusesem de gand sa fac. Uneori, ma gandesc daca el are acum ideea ca ar fi posibil cumva sa imi iau viata. Vreau sa spun ca de atunci uneori ma uit uimita la metrou si nu imi vine sa cred ca anul trecut am fost obsedata atata timp de gandul de a ma arunca.
 
Si cu toate ca stiu ca toate astea sunt atacuri ale celui rau nu pot sa nu ma intreb si sa doresc sa aflu raspunsuri de ce am avut acest gand cumplit cunoscandu-L totusi pe Dumenzeu ? De multe ori ma gandesc ca fiind cu Dumnezeu si fiind crestina nu ar fi trebuit sa fi avut astfel de ganduri. Acum privesc in urma si efectiv percep totul de parca nu mie mi s-ar fi intamplat ci unei cu totul alte persoane, sunt atat de detasata de cea care am fost eu anul trecut, ca abia de pot explica acest fapt. Ii multumesc Domnului ca asa cum promite nu m-a lasat pana la urma, m-a ajutat si mi-a alungat acel gand de sinucidere, si pot vorbi acum detasat despre perioada prin care am trecut.
Problema este ca acum practic nici eu nu mai inteleg pe deplin ce ar fi putut sa ma determine cu adevarat sa duc gestul pana la capat.
 
M-am gandit mult la Iuda care l-a tradat pe Isus si s-a sinucis: de ce a facut acest gest, si cum a fost privit de Dumnezeu gestul lui. Sunt greu de inteles anumite fapte relatate in biblie dar nici un studiu specializat nu am facut!!! M-am gandit si daca intr-adevar sunt cu Dumnezeu sau doar am impresia asta. Tendinta este sa ma judec singura si sa cred ca am fost departe de a fi eu cu El in acele momente cu toate ca stiu sigur ca El cu mine cu siguranta ca a fost.
Apoi mai este un pasaj in Biblie in care Pavel spune in Filipeni 1: 21-24 ceva ce mie mi se pare ca este confuz, cand spune ca nu stie ce sa aleaga daca sa mai traiasca sau nu, ca este strans din doua parti, ar dori sa se mute sa fie impreuna cu Hristos si de multe ori m-am gandit ce vrea sa spuna prin aceste cuvinte ca „nu stiu ce trebuie sa aleg” , daca inseamna ca avea dorinta de a muri si totusi era constient ca ar trebui sa mai ramana pt ceilalati si cum ar fi procedat: s-ar fi sinucis?? nu precizeasa nimic in aceasta directie si nici macar ca ar fi fost sa fie condamnat la o despartire vesnica de Dumnezeu daca ar fi ales deliberat sa plece la Domnul.
Citind aceste versete impresia este ca sinuciderea nu mai este un pacat asa cum il percepem in mod obisnuit si pentru faptul ca pana acum nu am gasit nicaieri in Biblie unde sa scrie clar ca suicidul ar fi pacat si ne-ar desparti pt vesnicie de Dumnezeu in momentul in care l-am acceptat in viata noastra; este doar interpretarea pe care o dam noi datorita durerii pe care cei ramasi o resimt in urma pierderii cuiva prin acesta decize.  Poate gresesc cand am impresia asta despre acest pasaj, dar asta este ceea ce gandeam in acele momente cand dorinta mea era sa sfarsesc cu aceasta viata. Ce am observat de ex la moartea cuiva, cand suferim si plangem pt acea pierdere nu este faptul ca plangem ca acea persoana a murit ci plangem si suferim de durere datorita dorului personal dupa persoana pierduta, nu pt ca celui disparut i-ar fi rau acolo unde este (mai ales daca este cu Domnul) pt ca stim ca ii este mai bine ci ne plangem de mila noua insine pt ca ne este greu sa simtim durerea si dorul dupa persoana plecata.
 
De cand am citit prima data pe blogul tau, acum vreo 2 saptamani despre sinucidere mi-am amintit de situatia prin care am trecut si m-am tot gandit daca sa iti scriu sau nu. M-am gandit ca cine stie cum, te poate ajuta situatia mea in vreun fel in studiul tau, fiind din punctul de vedere a unei persoane care il cunoaste pe Domnul. Tu stii mai bine studiul pe care il faci, si ce anume mai mult ai nevoie sa stii. Ma poti intreba orice crezi ca ti-ar fi de ajutor si voi incerca sa imi amintesc cat mai concret, cu toate ca am impresia, ca de multe ori creierul ne inseala si ne putem contrazice singuri cu privire la acelasi subiect, intamplare sau emotie traita la un moment dat.
 
Fii binecuvantat !
Pe curand, Elena
Anunțuri




Dana (3)

19 05 2008

Sa revin la subiectul inceput in postarile anterioare: suicidul.
Era o zi ca oricare alta, nimic n-ar fi anuntat tragedia ce s-ar fi putut intampla in casa unde traiam.
Au plecat toti la servicii de dimineata. ERA MOMENTUL, MA DECISESEM sa rup legatura cu aceasta lume. Nu ma mai interesa. Era ca o nrazbunare in mintea mea fata de comportamentul lor. Am intrat in camera unde stiam ca sunt depozitate niste medicamente si m-am imbarbatat.Nu ma vedea nimeni.Imi spuneam ca voi fi fericita cand vor reveni seara si o vor vedea pe oaia neagra moarta. Am inghitit tot ce-am gasit:diazepam, rudotel,etc. Am cazut la scurt timp si eram pierduta. ATUNCI A VENIT CINEVA ACASA.

 

Planul meu se pare ca esua, si-a dat seama si m-a dus urgent la spital. Planul lui DUMNEZEU cu mine era altul.

 

Cum a ajuns acel cineva acasa?

 

in urma cu o seara fusesera furate toate gainile si ratele din ograda (aveau o gospodarie bine pusa la punct) si s-a intors de la serviciu pe aceasta tema, sa investigheze cazul, sa depisteze hotii prin cartier. Cand m-a vazut la pamant m-a urcat imediat in masina si m-a dus la spital la urgenta. A urlat la mine sa spun ce-am inghitit si nu-mi amintesc din acele momente, ma simteam foarte rau. Apoi s-a rupt firul.

 

M-am trezit pe masa de reanimare plina de perfuzii doua zile mai tarziu, dupa spusele asistentelor care-mi dadeau tarcoale. Mi-au spus ca am avut mare noroc, ca am scapat cu zile. Ce mare noroc, tot nu constientizam c-am fost la un pas de lumea cealalta, eu ma gandeam ce ma fac cand vor veni sa-mi ceara socoteala pentru ce am facut, stiam ce ma asteapta.

 

Si asa a si fost, nu m-au batut la spital pentru ca eram intr-o stare foarte rea, insa cand m-au externat am incasat o bataie acasa……plus reprosurile care nu se mai terminau….era mai rau ca inainte..toti erau impotriva mea, spuneau ca am facut intentionat sa-i bag la belele dupa ce ei m-au luat sa traiesc in casa lor. Pe de o parte aveau dreptate, puteam sa ajung in orfelinat.

 

Spuneam ca Dumnezeu a avut un alt plan cu mine. Nu era timpul sa plec. Doar El hotaraste asupra mortii fiecaruia. Nu aveam dreptul sa-mi curm zilele…

 

Mi-am reprosat mult timp gestul necugetat, inca de pe atunci. Incet-incet se intrevedea o lumina in viata mea, invatam bine si aveam sansa sa plec din provincie la facultate in Bucuresti.

 

In felul acesta puteam incepe o viata noua, era sansa mea. M-am straduit in putinul timp care-mi ramanea, indeosebi noptile, sa invat incat sa intru din primul an la facultate. Si am reusit.E vorba de anii ‘90.

 

De aici mii si mii de motive sa fiu fericita ca Dumnezeu a fost alaturi de mine in toate clipele vietii, si in cele mai putin bune. Am fost luminata si cum sa ma intretin, intrucat nu avea cine sa ma ajute, am mers pe un drum dificil dar care ma mentinea pe linia de plutire.

 

Acum am trei baieti pe care ii iubesc enorm…dar drumul vietii nu a fost nici pe departe usor…am avut multe oprelisti la care puteam usor sa clachez, dar nadejdea pe care mi-o puneam in Hristos ma ajuta sa merg mai departe. Sotul a decedat cu cateva luni in urma, am simtit o durere profunda in ciuda neintelegerilor din ultimii ani.

 

Mi-am pus multe intrebari carora nu le gaseam raspunsul, pana am incetat sa ma intreb si mi-am zis: Faca-se voia Domnului! insa NICI O CLIPA NU M-AM GANDIT LA SINUCIDERE! Nu vreau sa ratez total sansa mantuirii. PACATUL SINUCIDERII ESTE PREA MARE! DACA DUMNEZEU TI-A DAT SANSA MANTUIRII SI A VIETII VESNICE RENUNTAND LA UNICUL FIU DE DRAGUL TAU, PRIN SINUCIDERE NU FACI DECAT SA TE OPUI VEHEMENT DUMNEZEULUI CARE A CREAT TOTUL SI DATORITA CARUIA AI PRIMIT VIATA!





Dana (2)

18 05 2008

Am revenit. Dau timpul inapoi si retraiesc acele momente grele.

Perioada comunista, traiam intr-o familie instarita care avea proprii copii si nepoti-eram ceva de genul oaia neagra: trebuia sa fac absolut tot ceea ce-mi cereau- de la trezit dimineata la 6 pentru treburile casnice, deplasari la gradinita cu nepoatele lor si multe multe alte treburi obligatorii pentru a-mi asigura cel putin o vreme linistea macar-altfel o pateam.

Stateam la curte si vedeam fetele si baietii de varsta mea cum treceau veseli duminica inspre oras-la un film, o cofetarie, etc, iar eu ieseam in fata casei sa spal aurtoturismele celor la care stateam.Dupa care trebuia sa pregatesc pentru 10 persoane si multe alte cerinte pe care nu vreau si nici nu mi le mai amintesc…Mama isi vedea linistita de treaba desi stia situatia, pe tatal meu nu-l cunosteam (si nici la ora actuala) , toate se adunasera special parca sa ma determine sa fac acel GEST NECUGETAT.

Va intrebati daca am facut-o poate…mi-e greu sa scriu acum, mi-e greu si sa accept ca am permis sa-mi treaca astfel de ganduri atunci…aveam 15 ani…varsta nu scuza nicidecum asa ceva…dupa cum am citit mai sus, e un gest RADICAL la o problema temporara. Chiar nu vrei sa-ti mai dai nici o sansa? Daca solutia exista si nu o vezi momentan, orbit fiind de gandurile negre? Cum vei mai reveni? E ca si cum – nu stiu daca e buna comparatia – ceri euthanasia avand o boala la care s-ar putea in timp sa apara leacul….dar TREBUIE sa-ti dai o sansa. Ori aici tu singur vrei sa-ti pui capat zilelor pentru o suferinta (sau pseudo-suferita, daca o pot numi asa in cazul problemelor mai putin grave, specifice adolescentilor-gen abandon din partea iubitei(iubitului, certuri cu parintii, etc). TOATE ACESTEA AU SOLUTII, vor raspunde specialistii care vor intra in aceasta legatura virtuala cu voi. Trebuie sa-mi iau inima in dinti ca sa continui, sa marturisesc propriile-mi greseli. Dar poate ii ajut pe altii relatand..





Dana (1)

18 05 2008

Candva am trecut prin momente extrem de delicate. O copilarie nefericita, traiam intr-un mediu ostil si lipsit de dragoste, eram nevoita sa fac anumite munci obositoare in timpul in care ar fi trebuit sa invat sau sa ies cu colegii… si cu toate astea aveam reprosuri, nemultumiri si alte lucruri negative din partea celor la care locuiam.

Pe langa toate astea, locuiam in acelasi oras cu mama mea-pe care o vedeam rar, ea avand familia ei de care se ingrijea. Ma simteam in plus, singura, abandonata intr-o lume potrivnica, simteam ca nimic nu va redresa situatia, ca sunt ratacita intr-o lume in care am aparut din intamplare. Ma intrebam de ce…de ce sa sufar..de ce Dumnezeu a vrut sa apar…refuzam viata la un moment dat, traiam in virtutea inertiei..pana cand ….a venit si gandul acela amar de a ma desparti de aceasta lume…..

E REGRETABIL SI II SFATUIESC PE TOTI CEI CARE AU ASEMENEA IDEI SA RENUNTE….acum am o mie de motive cel putin pentru care merita sa traiesc.

Voi continua aceasta postare pentru ca un alt motiv pentru care iubesc viata-cel de-al treilea copil al meu-s-a trezit si are nevoie de afectiunea si ingrijirea mea….





O noua sinucidere „emo”

14 05 2008

Foarte multi adolescenti „emo” cocheteaza cu gandul suicidului. De fapt, nu neaparat emo… as putea conchide ca sunt foarte multi adolescenti care se gandesc, la un moment dat, sa isi puna capat zilelor.

Atasez scrisoarea cutremuratoare a unei fete de doar 12 ani. Dupa ce a scris-o, s-a aruncat in gol.

„Te rog, iartă-mă pentru tot răul pe care l-am făcut. Ştiu că sunt o povară pentru tine, şi de aceea fac ce trebuie să fac. Ai grijă de tine, te iubesc”.

Povestea ei o gasiti relatata in cel putin doua ziare centrale: Gandul si Gardianul. Tot acolo despre socul, lacrimile si durerea celor ramasi in urma, ramasi fara cuvinte si fara lacrimi…

Cel mai rau lucru pentru un parinte este sa supravietuiasca copilului sau… Oricat ar fi de suparat pe copilul sau, oricate cuvinte urate i-ar adresa la nervi (stiu, nu are nici o scuza, aveti perfecta dreptate), nici un parinte nu vrea sa isi vada copilul mort inainte de vreme… Este nefiresc… Sinuciderea nu a rezolvat niciodata nimic…

Daca te gandesti sa faci asta si ai ajuns aici, nu cred ca este intamplator! Scrie-ne! Suntem aici pentru a te asculta si pentru a te ajuta! Nu esti singur! Convinge-te acordandu-ne si acordandu-ti aceasta sansa!





Dayanna (5)

14 05 2008

Multumesc mult pentru mesaj dar mai ales pentru rugaciunile dumneavoastra si a domnului Parinte.Sunt o persoana echilibrata totusi.

Nu as putea sa fac rau celor dragi mie si intradevar daca as face un gest necugetat ar suferi enorm si nu le-ar fi mai usor asa cum ati remarcat.

Nu mai putem face refinantare pentru ca suntem in baza de date si nu ne mai crediteaza nimeni chiar daca ulterior am achitat totul la zi (inclusiv dobanzi penalizatoare).

Am facut deja ceea ce ne-ati sugerat si am hotarat sa platim cate un credit din bani pe care-i avem pana terminam cu toate datoriile.Ca sa pot sustine si eu casa cat de cat am discutat cu cineva care are o fetita mai mica cu vreo 2 luni ca a mea si o s-o aduca la mine ca sa am grija si de ea contra cost.Am hotarat sa fac si un curs on line de contabilitate si sa-mi iau de lucru acasa pe langa fete sau seara.

Mi-au trecut gandurile negre…dar va multumesc.Sunteti un om cu suflet mare si Dumnezeu de Sus sa va ajute in tot ceea ce faceti.Mi-ar face placere sa tinem legatura daca nu va deranjeaza.
 
Cu stima,
Dayanna





Dayanna (4)

14 05 2008

D-nului Adrian,
 
In primul rand vreau sa va multumesc pentru faptul ca ati avut bunatatea sa cititi ceea ce am scris si mai ales sa-mi si raspundeti la mesaj.

Numele meu este Dayanna si de un si jumatate locuim in Marea Britanie cu toata familia.Suntem la a doua casatorie si eu si sotul meu. Pentru el ii  multumesc la Dumnezeu in fiecare zi.E un om minunat si ma iubeste foarte mult.Avem impreuna o fetita care a implinit in 24 decembrie 2 ani.

Problema noastra este ca avem datorii foarte mari in Romania ,datorii care sunt si in nume propiu dar si in numele altor persoane.De 3 ani le-am platit lunar dar nu mai reusim sa le achitam.Sunt disperata si nu-mi mai gasesc linistea din cauza asta.

Sotul meu munceste foarte mult aici desi nu are voie sa faca efort fizic pentru ca rinichiul drept ii functioneaza doar 17% din el.Este inginer tehnolog si-a facut aici o firma de constructii.Lucreaza doar cu un singur om pentru ca nu ne permitem sa angajam pe cineva si nu stiu cat va mai rezista in ritmul asta.Eu nu pot munci pentru ca trebuie sa am grija de fetita noastra.

Am muncit foarte mult in Romania si acolo am cheltuit si bani in afaceri care nu au iesit si nu am inteles de ce pentru ca am facut totul ca sa mearga bine afacerea noastra .Am avut un restaurant si o cofetarie.Cofetaria desi era foarte apreciata a trebuit sa o inchidem pentru ca cei de la directia de sanatate ne-a spus ca nu respectam normele europene iar restaurantul fiind inafara orasului era rentabil numai sezonier.

Asa ca bani sau dus si in Anglia nu reusim sa castigam atatia bani de cat avem nevoie.
As duce fetita la gradinita dar si gradinita aici costa 600 de lire/lunar.Am incercat sa gasesc ceva de munca de la domiciliu dar nu am reusit pana acum.

Mi-a trecut prin cap si gandul sinuciderii….recunosc ..si stiu ca sunt egoista si dovedeste ca ma gandesc in primul rand la mine .Nu m-am gandit la asta din cauza ca avem greutati ci pentru ca vad doar esec in jurul meu profesional vorbind si pentru ca in adancul sufletului stiu ca eu aduc ghinion!

Va multumesc inca o data si o sa-i trimit si parintelui acest mesaj!
 
Cu multa stima,
Dayanna