LM

6 07 2012

Buna seara,

In aceasta caniculara seara de iulie, in vartejul gandurilor necurate si sumbre care ma bantuie de ceva timp incoace, cautand pe google despre suicid am dat de acet blog. Am citit cateva povesti ale unor oameni cu adevarate probleme care au trecut prin tentative esuate de suicid si m-am hotarat sa scriu si eu. Ma tot bate gandul sa ma sinucid. De ce? Nu am motive reale, doar sentimentul permanent de picaj, de declin. Imi fac scenarii in minte, doar de atat mai sunt in stare sa ma preocup, in rest activitatile de zi cu zi le-am lasat balta si diferenta intre adevarata moarte si moartea pasiunii, a poftei de viata nu este mare. Sau cine stie? Am avut o viata in care toate mi-au mers cum am vrut de la o anumita varsta. Am muncit, mi-am facut o cariera frumoasa, am luptat sa depasesc anumite complexe dobandite din copilarie si aveam impresia ca sunt un om foarte puternic. In momentul de fata, dupa 2 incercari de tratament cu antipsihotice in urma unui diagnostic de borderline nu mai vad nicio speranta sau sansa. Caut pe internet, ma documentez cu privire la aceasta “cumplita” tulburare de personalitate, care se pare ca in decompensari ma aduce la situatii si la ganduri extreme. Nu o vad ca pe o reala problema,toata lumea imi spune ca este in mintea mea, ca si cum l-am luat pe NU in brate. Insa cei 2 ani jumate de psihanaliza si inca niste luni de psihoterapie nu m-au ajutat cu nimic. Nici in momentul in care mi-am zis ca L-am gasit pe Dumnezeu si am renuntat la psihanaliza. In urma tratamentelor am observat schimbari la mine si anume un declin al fiintei mele, a tot ce acumulasem pana atunci. faceam sport mult pe vremuri, nu mai sunt in stare acum, la munca lucrurile sunt din ce in ce mai proaste. Mi-am schimbat locul de munca in ultimii ani de vreo 3 ori, La ultimul de acum asist cu nesimtita pasivitate la declinul meu, intrucat nu sunt in stare sa ma acomodez, sa colaborez, sa ma integrez in noul colectiv. Nu pot vorbi, nu pot comunica, fac lucruri depasite tuturor regulilor de bun simt si mai mult imi pun in frunte eticheta de victima si de oaie neagra. Printre altele locuiesc singura de 4 ani, in apartamentul meu (deci nici macar nu am de sa ma plang ca sunt pe drumuri) si am avut o relatie virtuala de cam tot atatia ani cu un om de pe alt continent care m-a parasit dupa 1 an jumate de relatie, In urma cu 6 luni l-am cautat. A venit in tara pentru 2 saptamani, ne-am cunoscut in sfarsit, real, acum urmeaza sa vina pentru 2 luni jumate. SIncera sa fiu nu imi trebuie, ma anxieteaza cumplit si ma gandesc ca mai bine nu m-ar gasi. Oricum in aceasta pauza de cand nu ne-am vazut am decazut enorm, m-am ingrasat, m-am tuns si am facut tot ce mi-a fost cu putinta sa imi stric imaginea, trupul, stima de sine. Am gresit la noul loc de munca numai pentru a-mi crea probleme, si am un permanent sentiment de vina, remuscare, neincredere,, delasare, nesimtire, grobianism. MI-am pierdut toata feminitatea, tot bunul simt, limbajul, activitatile culturale le-am lasat, am stagnat si acum se vede. Sunt aproape moarta, seaca, fara chef de viata, animalizata, abrutizata. Plina de pacate. Repet, din afara nu am de sa ma plang, insa inauntru dorinta acerba de automutilare, autodefaimare, autodistrugere imi pune bete in roate. Raman impasibila la propriu-mi esec, la propriile mele greseli. Imi este greata de mine si cersesc cu cea mai mare lipsa de bun simt pumni, picioare, jigniri. SI moarte mai nou. Nu am nici cea mai mica stima pentru oamenii de langa mine pe care ii dispretuiesc probabil, prin felul cum ma comport. Nu accept nimic, niciun ajutor, m-am inchis teribil si nu mai vad nicio portita de scapare din mine, Sunt plina de venin si de agresivitate pe care nu le pot afisa decat in fapte inconstiente pe care le fac, asa ca prefer sa le intorc catre mine. E greu sa te lupti cu propria-ti micime si rautate. Copilaria mea nu a fost una dintre cele mai fericite, tatal meu a murit cand aveam 8 ani, iar mama nu a fost langa mine in primele 4 luni de viata din probleme medicale. Toata viata am trait sub vina de a o fi lasat fara functia materna, intrucat in urma nasterii mele a fost foarte bolnava. Deci cum s-ar spune din uter i-am creat probleme. Mai departe (ca sa cer si mai multi pumni cu lamentarile mele fara rost) mi s-a reprosat si am fost acuzata ca distrug tot in jurul meu si ca o sa raman vesnic singura, ca nimeni nu o sa ma suporte. Probabil ca asa si este. Ma scuzati, cine ar sta cu asa ceva? Sunt stagnata si blocata in ceva ce nu am putut sau nu am vrut sa rezolv. Sunt singura si o merit. Mai trist este ca ii chinuiesc pe cei din jurul meu cu falsele mele griji si probleme. Horror scrie pe mine. Ma scuzati pentru mica interventie, Am aparut si eu ca o pata neagra sa mai vars un pic de venin. Insa sentimentul este coplesitor. Va multumesc pentru acest spatiu de insiruire a unor neprobleme (ale mele) care sincera sa fiu imi creeaza suficiente motive sa termin o data pentru totdeauna cu mine. E greu sa fii propriu-ti dusman.

L.
28 de ani

Anunțuri