Andreea 19

Buna, numele meu e Andreea am 19 ani si de la o perioada intamplarile din viata mea ma coplesesc total….nu ma mai pot aduna, nu pot gasi solutii sa trec peste ,parintii mei nu ma inteleg si daca le-as povesti despre gandurile mele ar spune a sunt nebuna …. pana acum mi-a fost greu dar totusi aveam ganduri mai pozitive ….Am o poveste de viata complicata …Initial nu am vrut sa recurg la gesturi necugetate dar la un impuls am cautat pe net …Am nevoie de ajutor dar nu stiu unde sa de la cine sa il obtin . Va multumesc si sper sa ma puteti ajuta intr-un fel.

Corina

Am incercat si eu cu pastile acun un an dar din pacare ma gasit cineva si am ajuns la spital, si eram hotarata ca orce sar intampla nu mai recurg la acest gest dar va dca dupa un an iar incep sa caut fel si fel de chestii mai usoare si mai rapide ,

Mihai 11

buna ma numesc mihai si de 1 an jumate ma tot gandesc sa ma siucid ,sunt o persoana mai inchis in mine nu prea sociabil si problema e ca nu am decat 4 prieteni pe care pot sai sun sa iesim ,problema e ca trec prim multe greutati parinti suntdivortati de 15 ani {eu am 17 ani} nu prea ma inteleg bine cu uni colegi si mama sa inbolnavit de jumaate de an de cancer mamar {la san} sa operat si deja a inceput tratamentu si deja ia cazut parul chiar daca ea vrea sa para vesela in fata mea stiu ca sufera si in acelasi timp sufar de 1 luna ma gandesc aproape in fiecare zi la siucidere va rog ajutati-ma va rog

Madalina 17

Buna. Numele meu este Madalina in varsta de 24 ani. Povestea mea pe scurt ar fi asta: Ganduri de sinucidere au fost multe in timpul delor 24 de ani, am crescut cu un tata alcoolic, care bea toti banii si facea scandal nu conta ce ora era, cu o mama care muncea de dimineata pana seara ca sa poata sa ne intretina la scoala pe noi cei trei copiii ( mai am o sora si un frate mai mari). Asa ca de la 18 ani m-am mutat de acasa ( primul an de facultate ) la caminul studentesc, si cei 4 ani de facultate am avut tot felul de joburi care mi-au permis sa ma intretin. Acum un an m-am mutat dintr-un oras mare in care am crescut si in care eram inconjurata de foarte multi prieteni, intr-un oras mic. M-am mutat din cauza faptului ca dupa ce am terminat facultatea si am inceput sa- mi caut un job in domeniul, am realizat ca un proaspat absolvent nu putea castiga mai mult de 600 RON pe luna in conditiile in care se lucra de dimineata pana seara si fara acte. Am reusit sa lucrez asa 6 luni de zile in care a trebuit sa suport un sef foarte arogant care tipa la tine chiar daca era sau nu vina ta, si asta se intampla zilnic. Perioada respectiva a fost tulburatoare, veneam acasa franta de oboseala ca faceam atat munca de birou cat si munca de teren (jobul fiind in inginerie), nu mai reuseam sa mai fac pt mine personal nimic. Pur si simplu plangeam de la orice. Imi era foarte frica sa plec de acolo pt simplu fapt ca voi ramane fara job si nu mai aveam nici un venit. Intrasem probabil intr-o depresie, asa ca 1 sapt nu m-am dus la lucru si zilnic sunam de dimineata pana seara la tot felul de firme din toata tara sa-mi caut de lucru. Norocul a venit izbitor, am fost sunata de o firma dintr-un oras micut, care m-a solicitat la interviu, nu am stat pe ganduri, mi-am dat demisia si am plecat la interviu. Interviurile au tinut o saptamana cu tot felul de teste scrise, psihologice, practice, in final am fost angajata pe 1200 roni. Un salariu dublu practic fata de ce castigam. Am fost multumita, am venit acasa, mi-am facut bagajul si am plecat. La partea cu cazarea nu a fost o problema pentru ca in acel orasel se casatorise sora mea, asa ca am stat acolo o perioada. Dupa o luna de lucru, am fost trimisa in deplasare, la inceput cu inca 2 colegi, intr-un final am ramas singura in acel oras dupa 2 saptamani. Lucrare grea, stres continuu si singura, ca nu cunosteam pe nimeni in orasul respectiv. A urmat o perioada de aproape 9 luni singura in acel oras, lucrand la un proiect de care nimeni nu stia nimic si nimeni nu gasea solutii, trebuia sa gasesc tot eu rezolvari care nici macar nu tinea de mine. Ideea e ca a fost un stres continuu si ganduri urate. Lucram de luni pana duminica, iar daca nu lucram eram pe drumuri intre orasul respectiv si orasul in care avea firma sediul, adica 14 ore de mers cu trenul dus-intors, o data la 2 saptamani. Cu banii abia ma descurcam, ca intre timp inchiriasem si o garsoniera acolo unde ma mutasem , si plateam o chirie, si nici macar nu locuiam acolo. Cand eram in delegatie firma imi asigura cazarea la un hotel de periferie dar fara mancare, asa ca toti banii mei se duceau pe mancare gatita cumparata, asta pt ca nu beneficiam de o bucatarie pentru a-mi putea gati singura. De 2 luni am terminat acea lucrare, m-am intors si lucrez la birou. Tot atunci am fost informata de proprietara imobilului pe care l-am inchiriat ca trebuie sa- l eliberez, o saptamana nu am dormit aproape deloc, din cauza faptului ca trebuie sa ma mut, in final am gasit o alta garsoniera. De-alungul celor 9 luni de delegatie in timp ce imi venea gandul de suicid, ma incurajam singura ca voi termina lucrarea si voi ajunge sa lucrez la birou imi voi cunoaste colegii mai bine, imi voi face noi prieteni, voi avea activitati noi. Ei bine nu s-a intamplat asa. Intradevar am ajuns sa lucrez la birou, am 2 luni, cu un colectiv de 7 persoane, si in care nu exista unitate, doar individualism. Astfel starile mele s-au agravat, si sunt constienta ca am nevoie de ajutor specializat doar ca nu imi permit unul. Ma panichez extrem de tare, ma exprim greu, am stari de lesin, ma trezesc din somn plansa, tremur foarte tare, am impresia ca lumea are ceva cu mine, ca familia nu are nicioadata timp sa discute cu mine, ca sora nu vrea a sa ma asculte, prietenii pe care ii aveam nu imi mai sunt prieteni, mi-e frica ca sunt singura. Daca pana acum am reusit sa trec peste , mi-e frica sa nu fac ceva, dar problema este ca nu mi-e frica pentru mine daca e sa ma sinucid, mi-e frica pentru mama, atat. Amintirea ei imi vine de fiecare data in minte , nu sora, nu fratele, nu tata, nimeni, doar ea. La cat de mult imi doresc in momentul asta sa ma sinucid si toate astea sa se termine, e posibil chiar sa se intample?

Georgiana

Hristos A Inviat! Ma numesc Georgiana,,,si am 17 ani…:) Navigand pe net..din intamplare,am dat peste aces site,care m-a impresionat foarte mlt,citind majoritatea comentariilor lasate de diferiti oameni… SI eu am o problema…din care nu stiu cum sa ies,ce sa fac,ca totul sa fie bine…In urma cu un an si ceva,am cunoscut un baiat…ne-am intalnit,ne-am cunoscut,ne-am placut…si am format o relatie..o relatie frumoasa,plina de iubire..am ajuns sa ne iubim la maxim…Dar,au intervenit parintii mei…care nu il vor nici in ruptul capului…si nu pot sa-mi dau seama de ce…Peste 9 luni de relatie cu el…parintii mei „l-au acceptat”…cica…din cauza ca am fugit de acasa..bineinteles la insistentele lor m-am intors acasa spunandu–mi ca ma vor lasa sa vorbesc cu el..Bun…..am acceptat,sperand ca totul va fi bine..in sfarsit..dar nu a fost!La inceput totul bine si frumos,ma lasau sa ies cu el sa fac sa dreg…dar totul cu o limita si bineinteles ca noi acceptam tot ce ne spuneau ei numai ca totul sa fie bine…Daca ne ii spunea la ora X sa ma aduca acasa,pai atunci ma aducea acasa nu mai devreme sau mai tarziu…in fine..Noi incercam sa-i intelegem si sa facem cum spun ei ca sa nu ne mai ferim si sa ne mai ascundem relatia,pt ca era obositor si urat sa stam tot timpul cu stres si frica…Ma duceam la el venea la mine….Dar cand era vorba de o petreceere la mine el venea tot timpul..Dar cand era la el…parintii mei nu ma lasau,spunand ca consum alcool…si cine stie ce fac eu….dar eu stiam ca nu fac nimic rau,pentru ca nu ma lasa el,ca totul timpul a avut grija de mine si nu m-a lasat sa fac de capul meu..fiind un pic mai mare m-a ajutat sa ma maturizez treptat..si cu timpul am ajuns sa vad lucrurile altfel si sa gandesc altfel….Dar pana la urma nu stiu ce vor parintii mei de la noi?..I-am ascultat tot timpul,i-am respectat ,am facut totul numai cum au vrut ei,m-am tinut de scoala indiferent de situatie…deci..Am facut tot ce spun ei numai ca totul sa fie bine…si cand spun ca am facut…ma refer la amandoi….Amandoi i-am respectat si am facut cum au vrut ei numai ca sa fie multumiti si sa nu mai fie nevoie sa ne ascundem…Nu le-am cerut marea cu sarea..decat sa ma lasa sa fiu cu el atat..nimic mai mult..si nici nu vreau mai mult..nu vreau..pt ca daca il am pe el..am TOTUL!…Am indurate multe pt el..bataie,nu mai zic…stiti cum ma bate tatal meu?…golaneste..daca ma intelegeti..cum se bat baietii intre ei asa ma bate el pe mine..nu se lasa pana nu imi da sangele..iar mama de frica nu spune nimmic…Am fost batuta,injurata,scuipata,data afara din casa nici nu mai stiu de cate ori…..dar cu toate acestea tot nu am renuntat la el..pt ca il iubesc din toata inima mea…si nu pot renunta la el..asa cum nici el nu poate renunta la mine orice ar fi si orice s-ar intampla..Ce sa fac?ce sa fac?…acum nu ma mai lasa sa ma mai vad cu el…CE sa fac?..cand noi am facut totul ca sa fie multumiti,si tot nu au fost?….Vaa rog ajutati-ma….Simt ca innebunesc ,o iau razna cu parintii care ii am..ce sa mai fac…. ce?….

Ale 82

Buna ziua,nu stiu de ce va scriu aceste randuri pentru ca eu chiar imi doresc sa mor.Cu ce a-ti putea voi sa ma ajutati sa scap de aceasta dorinta care devine cu fiecare zi mai putermica?

Ioan Du

Salut dragii mei.Ma numesc Ioan Du si de o halba de vreme sunt foarte depresiv.Nu stiu cum sa scap de aceast chin.psihologic.Fratele meu geaman nu ma inteleg de la 17 ani.Cu prietena probleme ca parintii nu o vor.Si am ajuns ca mii sila de zilele mele, dar in acelasi Timp vreau multe de la viata si nu pot sa realizez nimic.Acum am 27 de Ani si cind vad colegii mei de scoala ca au copii mari deja si Eu nimic.Si cel mai greu este Ca toti imi zic ca Esti un baiat de milioane, dar nimeni nu stie ce e in sufletul meu.Am fost liderul clasei si toti ma invidiau, iar acum sunt Eu ca ii invidiez.plus sunt in UK si incerc sa schimb aceasta idee de a parasi lumea asta, dar nu ma lasa.Si surorile mele incearca sa ma sustina.Ca Ele sunt De astea Pocaiti si imi spun ca este Dumnezeu si chestii de astea.Dar Eu nu mai cred si pe zi ce trece tot mai adinc se infunda gindul sa plec.Nu am vb cu nimeni de problemele mele interioare pina acum.Ca imi era frica.Daca voi ma puteti ajuta.va rog sa o face-ti.Ca Eu nu mai stiu ce sa fac.Cu respect pentru Voi Ioan Du

Didi

Deci sa incepem, eu ma lupt cu acest sentiment sumbru de cam 1 an, dar acum am ajuns la capatul puterilor. Mai ales ca le-am zis si parintilor problema mea dar nu m-a ajutat cu nimic. Bn problema este ca D-zeu m-a lasat cu un corp alb (ALB) si cu o fata rosie focu + se inroseste si mai rau la caldura, frig, emotii, plictiseala, nervi, la muuuulte, ce sa zic ma si deranjeaza la nebunie, am 16 ani si sunt torturat aproape la fiecare minut din zi nu mai pot, daca nici parintii nu ma inteleg atunci cine ? Tot imi vine in gand ca D-zeu ii nedrept si tind sa cred asta pe altii care-l injura i-o facut “perfecti” eu care stiu eu cum sunt (nu dau detalii, dar e de bn) m-a batjocorit in halu asta…Nu vreau raspunsuri gen altii sun orbi sau alte chestii nu ma ajuta, mai bn asa macar as sti ca nu mai am sperante in viata, (Doamne feri sa ma mai loveasca si cu vreo boala), sau cu ce ma asteapta dupa moarte mai exact stiu tot tot si nu-i placut dar nu prea ma intereseaza.. Voi cum va-ti simti ca mereu sa va zica oamenii ca esti rosu, sau ca “porodica” sau sa spuna ca esti alb si rosu si alte chestii, simnt ca sunt respins de cei din jur…+ ca nici fetele nu se uita la tine cand arati asa varza cel putin asta am observat ( si am incercat asa din curiozitate sa vad daca as avea o sansa cu o fata si normal ca m-a refuzat pe ocolite.. ,in fine nu ma deranjeaza chestia asta, a fost intr-un fel ca un experiment).
Deci ajutati-ma va rog cumva dar nu cu raspunsuri cum am mentionat mai sus ca nu ma ajutati… Oricum nu mai rezist mult mi-am si pregatit ata….
SI NORMAL CA NU SUNT MULTUMIT CUM M-A LASAT PUNETI-VA VOI IN SITATIA MEA ADICA SA AUZITI MEREU OFENSE DIN PARTEA CELORLALTI, SA EVITI MEREU OGLINDA CA MAI RAU MA ENERVEAZA CAND MA VAD, SI SA MA CHINUEASCA IN CONTINUU GANDUL SINUCIDERII….

Mariana C.

si pana la urma unde e ajutorul?!?@!?!?!…sunt gravida in luna a 5-a………la a doua casatorie….din prima am lasat 2 copii….si un barbat….care abia acum imi dau seama ca nu era cel mai groaznic din lume….chiar daca avea o aventura si cu nasa noastra de cununie……mi-e dor de copii….simt ca nu-i pot oferi nimic celui din burta……e fetita…….barbatul acutal a spus ca mai are de umblat pana cand va face un baiat( cand a aflat ca e fata)….
daca eram doar eu, era simplu!!!…………….nu vad nici un ajutor aici!!!!!!!!!!!!!!!!!
mai rau:….sunt constienta ca starile mel i le transmit fiintei din burata!!!!!!!!!!!!
am fost o lupatatoare!…18 ani a durat prima casatorie….m fCUT 40 DE ANI!…………nu vad nimic!…nici pt mine….nici pt fiinta ce-o port in pantec!!!!!!!!!!!!!!
imi doream sa gasesc o rezolvare!!!!!!!!!!!!!!….dar nU EXIAsta!!!!!!!!!!!!

gandurile astea ma bantuie acum!!!!!!!!!!….IN LOC SA MA BUCUR DE RENASTERE DOMNULUI ISUS!!!!!!!….doar credinta si frica de d-zeu m-a mai tinut!!!!!!!!!!!…..
dar SIMT….SIMT…ca celalalt va invinge!!!!!!!!!!!!!!!!,…..nu mai pot!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!SUNT TERMINATA!!!!!!!!!!!!!!!!!!SI NU VAD SOLUTII!!!….am ajuns aici, crezand ca ma veti ajuta…………M juns degreaba…..

Logan wolverine

am ajuns aici. ajungi si simti ca esti la un capt si ca nu mai poti continua… totul e fara sens, nimic numai face ca a 2-a zi sa fie meritata si traita.. iar sufletul iti spune „ajunge, is satul!! nu mai pot, nu mai vreau sa inghit atat!”

Cobra

buna ziua,sunt cu o fata de mult timp,ieri pentru prima data am bruscat’o…vrea sa ne despartim ca nu are nevoie de asa ceva langa ea…am 22 de ani…eu nu pot trai fara ea,o iubesc mai mult ca orice pe lumea asta,o sa mor fara ea..cum as putea trece peste fara sa fac vreo prostie?multumesc

Dani I.

Eu astazi implinesc 35 de ani si nu mai am putere sa-mi doresc ceva. As vrea doar sa nu fi fost. Sa nu fi existat deloc. Nu fac parte din lumea asta, sufletul meu nu-si gaseste locul aici. Din pacate, trupul meu e aici, viu si imi este ca o temnita. Toti cei de aici isi spun suferintele pentru ca noi, cei care suferim, avem cea mai mare nevoie de o alinare, de o vorba buna, de o imbratisare. Dar tot noi, cei care suferim, gasim cel mai greu aceste lucruri. Bucuria si realizarile in viata atrag bucurie, dragoste, prieteni si o intreaga retea sociala de sprijin (de parca ar mai fi nevoie), iar suferinta atrage… nimic, doar singuratate si mai multa suferinta. Fiecare poveste scrisa aici e un strigat de ajutor, dar cine sa ne ajute? Poate un simplu comentariu sa salveze viata cuiva? Nu cred, poate doar sa amane decizia finala pentru alta data. Luam fiecare vorba buna ca pe o pastila antidepresiva, dar, ca orice medicament, si acestea isi vor pierde efectul. Dupa cate administrari? Depinde de fiecare in parte. Si dupa aceea ce facem? Eu sunt de-abia la inceputul tratamentului cu vorbe de alinare venite din mediul online. Am trecut pe la psihiatri, pe la prozac, calmepame si psihologi. Si n-am obtinut nimic. Doar tot o amanare…

Imaginati-va ca sunteti pe fundul unei gropi adanci si intunecoase, singuri si tristi. Nu aveti nici o posibilitate de a iesi de acolo. Trebuie sa va ajute cineva. La suprafata se afla un psihiatru, un psiholog si un prieten. Ce face fiecare? Psihiatrul va arunca un tub cu pastile: va ajuta? Da, sa uitati pe moment ca sunteti acolo. Psihologul va da niste sfaturi despre cum sa va construiti o scara, doar ca dvs nu aveti nici lemne, nici cuie, nici ciocan. Prietenul insa va aduce el o scara si va scoate de acolo.

Eu nu am prieteni, nu am putut sa-mi fac, desi mi-am dorit enorm. Singuratatea m-a dus la depresie severa, anxietate si fobie sociala. Stiu insa ca doar un prieten m-ar putea ajuta sa ies din groapa. As vrea sa am 2-3 prieteni adevarati, in carne si oase, cu care sa vorbesc, sa rad, sa ma plimb, sa simt ca existenta mea are un sens. As vrea atat de mult sa am o viata normala, plina de sens, incat as renunta la toata viata pentru numai o zi in care sa nu fiu eu. Numai o zi in care sa nu mai simt durerea asta, disperarea, furia, inutilitatea…

Mircea V.

am ascultat multe comentari multe dureri si suferinta se pare ca asata e pagina sfarsitului sau iadului , nevazut nesimtit ce pot sa zic,mias dori sa ma salvez dar e prea tarziu ,pana la urma toti murim eu prefer mai repede ,si asa sper sa ard an iad , pentru ce am gresit pe pamant si unde o sa ma duc ,un singur drum ,fara nici un ban ,nu vreau sa ma mai nasc niciodata ,acuma ami pare rau ,ca sant viu antre morti ,

C.M.

Ma numesc C.M si simt ca viata mea nu mai are nici un sens..Imi doresc din suflet sa nu mai exist,nu cred ca fericirea s-a inventat pentru mine.Am trecut de mica prin suferintele dragostei,am stiut de la o varsta mult prea frageda ce inseamna sa fi mintita,inselata.Trec prin cea mai grea perioada din viata mea desi sunt inconjurata de persoane care ma iubesc,trebuie aproape intotdeauna sa port o masca pentru a nu isi dea seama de ceea ce imi doresc,sa mor.Parintii mei sunt disperati,imi ofera absolut tot ce vreau doar sa fiu fericita si sa nu mai am ganduri negre.Si toate aceste ganduri negre din cauza Lui…a persoanei pe care o iubesc cel mai mult.Am avut o relatie de 7 ani de zile,era universul meu desi au existat multe certuri si neintelegeri.Il iubesc atat de mult inca am iertat fapte care poate nu ar fi trebuit iertate.De exemplu,s-a mutat la alta acasa,ziua lui de nastere a petrecut-o cu altcineva spunandu-mi ca se odihneste si ca doarme.Pentru mine era mereu obosit si nu putea sa isi ia liber de la serviciu.Sunt atat de deprimata,uneori nu ma pot controla,plang zi si noapte,ma gandesc tot mai des care ar fi cea mai sigura metoda de a muri,urlu ca imi doresc sa mor.Parintii mei plang in rand cu mine iar saptamana trecuta mama mea mi-a spus ca daca eu o sa mor,o sa faca si ea acelasi lucru pt ca nu mai are pentru ce trai deoarece eu sunt viata ei.Tatal meu,desi incearca sa fie tare e…distrus.Nu am mentionat faptul ca sunt singura la parinti si poate de aceea ma ocrotesc atat de mult.Cred ca am luat-o razna rau de tot deoarece in mintea mea am si ales un termene limita defapt critic: 25 august,ziua in care urma sa mai implinim un an…..desi el nu ma crede,e sigur ca inventez..Am fost acuzata ca eu am distrus relatia doar pt ca am vb cu altcineva pe fb pt ca el nu imi mai acorda timp.Nu mi-am dorit niciodata sa am pe altcineva doar am vrut sa ii arat ca ma poate pierde daca nu se schimba.Si ce am obtinut??Abia astepta sa gaseasca cel mai mic motiv pentru a se desparti de mine.Am crezut in dragostea lui si ca va lupta pentru mine.Suntem despartiti din decembrie iar din 15 ianuarie a inceput o relatie cu altcineva.Am inceput sa ies si eu tot mai des cu baiatul cu care am vb pe care il numeste”baiatul care ne-a despartit,fi fericita cu el “ desi nu simt nimic.Ceea ce m-a facut sa imi doresc tot mai mult sa nu mai exist a fost poza din 2 martie pe care am vazut-o cu ei.Imi promitea zi de zi ca va sterge poza si doar isi batea joc.Spunea ca ea nu vrea sa stearga,nici macar nu sre curaj sa ii spuna ca ina vorbim la telefon.Ii este frica de familia ei !Cand incercam sa nu ii raspund la telefon,imi trimitea mesaj ca ma iubeste,ca sunt viata lui.Ma deruta complet,se joaca cu mintea si viata mea.Ma termina psihic si imi doresc tot mai mult sa nu mai exist.Nu mai pot sa lupt.De cand am vazut poza,am inceput sa am si eu o noua relatie care pt mine e un chin..sunt atat de iubita dar nu pot impartasi aceleasi sentimente.Oriunde merg il vad pe el,orice lucru,loc imi declanseaza memoria afectiva si imi aminteste de el.Iubesc atat de mult dar nu sunt iubita de el !Parintii mei au ajuns sa il urasca,au spus ca nu mai exista pt ei,ca e persoana care ne-a distrus familia si viata…M-am mai intalnit de cateva ori cu el si am sperat tot timpul ca imi va spune sa ne impacam..niciodata nu a spus.M-am implorat de el si eu si mama mea.I-am demonstrat ca il iubesc enorm..i-am propus sa ne mutam impreuna(desi ai mei au spus ca daca ma impac sa consider ca nu mai am parinti) sa ne casatorim..Dar,e doar in imaginatia mea..el nu isi doreste sa se impace cu mine,Ma suna doar pt ca i-am spus ca vreau sa mor…Nici la facultati nu ma mai pot concetra.Anul acesta le termin pe amandoua si parca nici nu imi mai pasa.Uneori,parca gandesc lucid si incerc sa ma ambitionez sa lupt,sa trec peste,sa merg mai departe.Luni,in 14 am un interviu pentru a studia masterul in strainatate…in acest timp el va fi cu ea.E ziua ei iar el i-a pregatit surpriza o excursie.Parca viata mea se termina la el !Ai mei vor sa plec cat mai departe,considera ca asa o sa il uit si uit de aceste ganduri !Sufar foarte mult de aceea am hotarat sa pun capat acestei suferinte! Cum pot sa trec peste??..daca nu mor,imi doresc sa imi pierd cunostinta,sa nu mai stiu de existenta lui !

Rebeca

Consider ca viata mea nu a inceput nici acum…Incepand cu varsta de 12 ani , am intalnit in viata multe hopuri de care nici acum nu am trecut…Cand am intrat in clasa a 5-a eram foarte entuziasmata ca intru in ”lumea celor mari” dar acum urasc asta…Am probleme la scoala , cu prietenii , cu haterii , in familie, si nu le pot face fata. Sunt criticata zi de zi la scoala sau pentru cea mai mica greseala. Multi se fac ca le pasa , dar pe la spate rad de mine in ultimul hal..Nu sunt placuta de profesori , nu sunt placuta de anumiti colegi de la scoala , pe scurt, toata lumea ma uraste, bunici mei se cearta mereu comenteaza de mine mereu , ma mai injura , dau vina pe mine pentru ceea ce nu le-as face niciodata , cu parintii mei…Abia stau cu mama care si ea are niste momente in care se simte super bine dar se trezeste sa ma faca proasta si nesimtita doar pentru simplul fapt ca nu am facut curat in camera sau chestii de acest gen, cu tata nici sa nu mai zic , il vad foarte rar si de cate ori ii zic sa ma lase sau ”o sa fac ordine mai tarziu acum lasa-ma” , da in mine , imi da o palma de imi ramane urma 5 zile…. Ei muncesc mereu din greu sa-mi fie mie bine dar degeaba..Nu-mi voi reveni niciodata. M-am saturat sa aud mereu tipete…Intr-o zi am realizat tot ce mi s-a intamplat si mi se intampla, am realizat ca sunt niste chestii traumatizante…Colegii carora le pasa , ma cred cea mai ok tipa din grupul nostru , dar nu este asa, niciodata nu am vrut sa le arat durerea mea pentru ca nu vreau mila…Dupa ce am fost judecata de toti si batjocorita de toti, am intrat intr-o lume doar a mea. Am inceput sa devin mai izolata si am inceput sa ma tai…De cate ori faceam asta si fac asta ma gandeam si ma gandesc la tot sangele pe care il vars, si uit intr-un fel de problemele mele, pe care nimeni nu le-ar putea intelege , la scurt timp , am tras un fum din tigarea unei prietene , la inceput nu mi-a placut dar apoi am inceput sa fumez din ce in ce mai mult si acum fac asta , dar nu mereu. In timpul saptamanii rar , dar in weekend , fumez pentru toata saptamana…Mama mi-a vazut incheieturile mainilor si picioarele dar nu mi-a zis nimic , s-a uitat la mine de parca as fi fost scapata de la nebuni , nu fiica ei..As vrea sa ma inchid singura intr-o camera unde sa pot face ce vreau , pentru ca de aproximativ 2 luni ma consider o jigodie…Ma autocaracterizez , si imi zic aceleasi lucruri pe care le aud zilnic din gura haterilor…Am ajuns ca in fiecare seara dupa ce vin de la scoala sa ma inchid cu cheia in camera si sa plang ore in sir , sa nu pot sa adorm noaptea…Sunt bipolara(imi schimb in 2 secunde starea de spirtit. De exeplu acum o secunda eram fericita si acum sunt trista) , ceea ce ma afecteaza grav , pentru ca starile de bipolaritate se petrec si in viata de zi cu zi , viata sociala pe care , nu as vrea sa o m ai folosesc.. Si din cauza asta multi ma cred ciudata…La un an de la toate chestiile astea , au fost multe si rele , insuportabile pentru mine , m-am gandit la sinucidere. Prietenii mei au aflat treptat despre asta de la cea mai buna prietena , nu m-a deranjat chestia asta pentru ca nu ar mai fi contat daca urmatoarea zi aveam sa nu mai exist pe acest pamant , nu?! Am ajuns de foarte multe ori la spital din cauza prostiilor facute de mine, mereu cu speranta sa fiu internata pentru ceva grav ca apoi sa ma pot omori mai usor…Si acum dupa 3 luni de ganduri sinucigase , inca mai incerc asta […moderat…]. M-ati ajuta mult daca mi-ati spune cum sa mor mai usor…
Un singur lucru : Eu sunt Rebeca , am 13 ani si sufar de depresie din cauza haterilor…

Roxana 14

Buna,
Ma gandeam ca noi sinucigasii le spunem altora ca sinuciderea nu e raspunsul.Le spunem sa fie puternici cand noi nu putem.
Povestea mea, nu atat de grava ca a celor de aici incepe in vara anului trecut.Nu s-a intamplat vreo tragedie, nu a decedat nimeni drag, nu am patit nimic.Doar am realizat unele lucruri.Mai intai, infatisarea mea care incepuse sa ma sperie, dar acum presupun ca infatisarea mea e doar un lucru minuscul care ma necajeste.
Desi nu am fost niciodata un copil de nta 10 la scoala, majoritatea notelor mele fiind de 7-8, chiar 5, simteam ca am ceva special.Imi puneam diverse intrebari, studiam diverse teorii si diverse lucruri stiintifice, incepusem sa citesc o gramada de carti, intrebari despre viata,mentalitate,societate.intrebari fara raspuns de altfel.Nu eram apreciata de profesori, nici acum.Nici macar parintii nu ma cred in stare ca pot sa fac ceva in privinta scolii.Lasand scoala la o parte, incepusem sa realizez mai multe lucruri si mi-am deschis ochii.Dupa crize de nervi, plans datorite cuvintelor care imi erau adresate, ma simteam jalnic.Nu imi mai fac curat in camera, nu mai socializez, nu imi mai pun sperante, nu mai creez sperante, nu mai imi plac lucrurile care le adoram inainte, ma simt fara speranta.De ce?O intrebare cre ma necajeste pe mine destul de tare.Cautam diverse articole, diverse raspunsuri ca sa pot sa aflu raspunsul la intrebarea mea.SI, partial, am aflat raspunsul: nu arat ca fetele frumoase, nu sunt desteapta, nu am prieteni, nu ma vrea nimeni, si pur si simplu, pur si simplu simt ca lumea nu e pentru mine!De la problemele cu infatiseara mea am inceput sa ma auto-mutilez, lucru care a devenit o obsesie.Cand ii spui cuiva ca te auto-mutilezi, deja esti catalogat ca fiind „emo” sau un „psihopat,prost,retardat”.Este adevarat.Partial,e adevarat.Dar nimeni nu reuseste sa inteleaga ca te simti mai bine.Simti ca parca tot esti in viata, si durerea parca iese din tine cand te auto-mutilezi.Nu, nu e masochism..e mai greu de explicat.
In fine, infatisarea mea ma deranjeaza putin,acum sincer am alte probleme.Am inceput, cum am mai psus, sa nu vorbesc.Nu interactionez.Nu imi place lumina.Ori am insomnie,ori hipersomnie.Nu mai vreau sa traiesc.Ceva ma deranjeaza.Ceva ma deranjeaza tare mult si eu nu sunt in stare sa aflu dece.Nici acum cand scriu aceste cuvinte, nu stiu cum sa va explic de ce vreau sa ma omor.Nu pot sa explic, deoarece dintre niste lucruri marunte, se aduna mai multe si creaza un lucru fatal.Gandec prea mult.Imi fac prea multe situatii in cap,sugestii, ma gandesc la ce s-ar putea intampla daca nu stiu ce, ma gandesc la altii, aud vocea altora in capul meu strigandu-mi numele, aud altfel de voci chinuitoare care ma striga.Overthinking.
Noaptea, chit ca dorm cu animalul meu in camera, simt ca e ceva sau cineva in camera aia.Se urca in patul meu, e o chestie ciudata, neagra si mare.Ma strange de gat, imi striga numele, ma sperie.Probabil frica mea fata de societate m-a facut sa innebunesc partial.Sunt incantata ca inca mai pot judeca clar.Din pacate, am unele momente cand ma gandesc intens la prea multe lucruri si ma gandesc, dar am o gramada de ganduri in capul meu si pierd total contactul cu realitatea si ma blochez.Mi-e frica sa nu ajung la nebuni,ca nu stiu ce s-ar pute intampla cu mine.
In fine, dupa ce o ruda mi-a vazut cicatricile de pe maini si picioare, m-a dus imediat la un neuropsihiatru.Nu vorbeam deloc cu doamna doctor.O data, o singura data am sus aproximativ tot dupa ce nu mai puteam.Dansa, speriata, m-a trimis la un psihiatru.La acel psihiatru la care am fost de curand, acum o luna, mi-a dat niste medicamente.[…moderat…].Totusi, nu stiu de ce mi-a dat medicamentele alea, deoarece nici cu ea nu am comunicat.Nu am vrut.Nu am putut sa ii zic nimic.Simt ca sunt prea multe lucruri care ma chinuie.Si ma gandesc ca sunt asa de tanara.
Intr-o seara nu am mai rezistat si am luat supradoza de […moderat…], rezultatul fiind un rahat.Nu mi s-a intamplat nimic.
De o luna de cand iau medicamentele, ma simt la fel ca inainte.Incerc si caut pe net chestii care, poate ma vor face mai fericita.Dar nu pot.Mi-e greu sa zambesc cu adevarat.
Mama mea e plecata in strainatate de doi ani, si am ramas acasa intr-un apartament destul de mare cu bunici mei,matusa care la randul ei are un copil, si tatal meu.Familia mea nu il suporta pe tata pentru ca e un betiv.Ugh,urasc numele asta.E zugrav, deci nu contribuie foarte mult la platile casei, bea foarte mult, si mama admite ca ar trebui sa se desparta de el.Cand a aflat ca ma tai, m-a intrebat doar motivul pe care normal, nu i l-am spus.Acum cand vede cuttere nici nu intreaba daca ma mai tai.
Bunicii mei se cearta incontinuu.Matusa mea se cearta.Toata lumea tipa,e agitata.
Cateva lucruri care m-au facut sa pierd total contactul cu lumea si am inceput sa plang, e cand am auzit pe furis cateva cuvinte spuse de familia mea: „O sa iinnebunesc la cap cu fata asta” , „Doamne ce povara e”, „Trebuie dusa la nebuni”.
Plus, cand a dat viroza in mine si nu am putut sa ma duc la scoala, bunicii mei vorbeau: „Ramane repetenta daca nu se duce la scoala”, „S-a imbolnavit special sa nu se duca”, „Am dat atatia bani pe medicamente”
Am plans.Dar uneori nu plang, deoarece tristetea ma impiedica sa mai zic un cuvant.
Mi-am planificat suicidul, unde si cum,cand, bilet de adio sau nu..etc
Am avut momente cand aproape ca eram calata de tramvai, masina etc.
Colegii mei ma vad ca cea mai amuzanta persoana din scoala.Cea mai fericita si ok.Dar nu ma stiu cu adevarat
Un singur lucru: Ma numesc Roxana si am 14 ani, sunt in clasa a 8-a.V-am psus varsta la sfarsit ca daca va o spuneam de la inceput, v-ati fi oprit din citit.

Diana S.

Am 15 ani si consinder ca am si multe hopuri pe care nu le pot trece in viata.Stiu ca la varsta mea nu este normal sa cantaresc 100 de kilograme,dar sinvera sa fiu nu mereu ma afecteaza.Stiam multa lume care era in situatia mea si asta ma ajuta,ma simteam bine ca nu eram singura.Dar dupa o bucata de timp am vazut ca toti au putut sa slabeasca,iar eu am ramas asa.Multi s-au oferit sa ma ajute,dar odata ce incepeam acel drum spre bine,ma opream,nu mai puteam sa continui.N-am destula ambintie,chiar nu pot sau pur si simplu nu am ceva care sa ma motiveze asa de tare incat sa reusesc? …Fiind in situatia aceasta am impresia ca orice ma jigneste chiar si o privire.Aveam prietene,dar viata mi-a jucat feste si parca mi le-a luat.Oamenii mereu pleaca,putini ramani,conceptul acesta mi l-am creiat.Nici cu familia nu e bine.Ne lingusim unii pe altii,dar tot timpul cand avem ocazia si daca vrem si daca nu vrem ne demonstram ca nu avem incredere unii in altii.Ma simt singura,nu am niciun prieten care sa-i pese cu aderat de problemele mele si care sa ma ascute.Celor care le-am spus,mi-au zis ca toate trec in viata,mi-au spus ca va fii ok,dar nu e ok.Nu mai pot sa mint ca exista magie in lume si bucurie atata timp cat nu le simt,nu le vad. Nu vreau sa par nici ipocrita,am avut si momente bune,dar parca de o bucata mai lunga de timp simt doar greutati.Ce sa fac sa fie chiar bine,cum pot sa fac sa fiu sau sa incerc macar sa fiu o persoana intradevar buna si cum pot sa trec peste dificultatiile astea.Un sfat,o parere,orice are rost pt. mine si conteaza.Multumesc!

Raisa

Ce misterios e modul cum, venind pe drumuri diferite, acoperite cu praf sau spoite cu aur, ajungem in aceeasi intersectie rece a sinuciderii…
Povestea vietii mele e lunga, dezolanta si complicata, si sunt indreptatita cand spun ca am trait intr-o viata cat altii in 10. Ma alina gandul ca aici n-am sa fiu judecata, dar caut un raspuns sau o schimbare, o alinare usoara, prin voi.
Am 23 de ani si sunt singurul copil al familiei, singuratate care mi-a marcat intrega existenta. Parintii, desi iubitori si grijulii, nu s-au putut desprinde de latura superficiala si au incercat sa compenseze certurile si agresivitatea prin mijloace materiale. Am invatat sa port masti, inca de cand eram copil, sa disimulez fericirea, de dragul aparentelor.
La 16 ani, am cunoscut un EL in varsta de 19 ani, care avea sa-mi schimbe destinul. Am schimbat un zambet si atunci cand mi-a cerut numarul de telefon, nu l-am refuzat pentru ca era ruda si prieten cu prieteni si rude de-ale mele.Locuiam in judete diferite, la sute de km departare. M-a sunat dupa un timp, cand era deja plecat in strainatate, poate la o distanta de 3-4 luni de cand ne cunoscusem. Apelul lui l-am perceput, in copilaria mea, ca pe un semn divin, un raspuns al singuratatii mele. L-am transformat rapid in obiectul iubirii ideale, acea iubire platonica pe care o intalnesti o data in viata, gandeam atunci.Ma alipisem de el cu toate gandurile si era evadarea de indiferenta parintilor. Nu aveam alte mijloace de comunicare, decat telefonul lui- miercuri si duminica-la un interval regulat.Ne-am intalnit in calitate de iubiti in vara lui august- cand se implinea un an de cand il vazusem prima data. Eu mi-am vizitat bunicii cu scopul intalnirii cu el. El se intorcea din afara, intr-un concediu. Am petrecut vreo 3 zile neintrerupte impreuna, colindand toate stradutele. Am invatat cum e sa fii sarutata si sa saruti, pentru prima oara. M-am intors acasa cu inima sfasiata pentru ca nu puteam fi mai mult timp alaturi de el. Relatia noastra se solidifica si eram convinsa ca era omul vietii mele. De altfel, fiind la distanta, imi permitea sa-mi imaginez cele mai frumoase lucruri despre el, iar el devenise un Fat Frumos, dar virtual. A doua intalnire cu el a fost decembrie, in acelasi scenariu. Diferanta a fost ca, de data asta, sub impulsul sentimentelor, am facut 2 greseli majore: l-am prezentat parintilor si m-am lasat atinsa de el, in intervalul care nu e nici feciorie, nici pierderea virginitatii- ci undeva intre. Tata, incantat de baiatul muncitor, de la tara, i-a propus ca atunci can dse va hotari, sa vina sa se califice pe un utilaj portuar, si sa locuiasca la noi o perioada. Tata mi-a marturisit apoi, ca a facut asta din teama de a nu ma pierde, de a nu fugi cu el, cumva. Nu as fi facut-o, dar el asa a simtit in acel moment. Dupa intalnirea asta, am avut groaznice mustrari de constiinta ca m-am lasat atinsa de el. Relatia nu mai era platonica, era materiala, tangibila, si simteam cum Dumnezeu s-a suparat pentru gestul meu. Am postit si m-am impartasit, aceea fiind ultima impartasanie pana in ziua de azi, dupa care am simtit ca am scapat de povara. In august-ul anului urmator, dupa aproape 2 ani de relatie la distanta si 2 intalniri, a venit la mine.Initial, pentru o perioda scurta, dar pentru ca nu isi gasea job, perioda s-a transformat intr-un an in care el a trait pe banii si rusinea mea. Cata rusine si barfa am indurat din cauza asta, nu am cuvinte sa va povestesc. Ma apropiam de 18 ani, dar veneam dintr-o familie numeroasa, cu multe rude rele si barfitoare, care mi-au ras in nas. Pentru dragostea lui, m -am luptat cu toti, dar stresul m-a doborat si am inceput sa am dese atacuri de panica, pana la izolare. El, in schimb, incepea sa traiasca. Si-a inceput scoala de calificare, isi forma o noua viata.Fortata de aparenta iubirii si a faptului ca locuia la mine, am inceput un joc periculos si murdar, o refulare sexuala care nu era o implinire a dragostei ci o anestezie a durerii. Cand i-am cerut sa plece, a inceput sa planga, ca un copil scos in ploaie. Si-a gasit job dupa luni bune de cautari, si a continuat sa locuiasca la mine.Mama il detesta, certandu-ma teribil pentru alegerea asta, iar tata il ocrotea. Terminata psihic de razboiul interiot, din mine, dintre iubire si abuz, dintre famile si iubit, sanatatea mea s-a subrezit teribil. Am avut depresie, anorexie nervoasa si tulburari de panica, si groaznic este ca toate astea erau ignorate de cei dragi ai mei, de parinti si de iubit. Imaginati-va cum e sa ai 18 ani, o poveste ca asta in spate si un bacalaureat in imediatul viitor. DIn cauza bolii nervoase, am absentat mult din ultimile luni ale clasei a 12-a, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, am putut invata acasa si Bac-ul l-am promovat cu o medie mult peste 9. La Bac m-a sustinut foarte mult EL, fiindu-mi alaturi si ajutandu-ma sa trec peste atacurile de panica aparute ca din senin. Cine nu a trecut prin asta, nu stie cat de ingrozitoare pot fi. Dupa Bac, aveam extrem de multe optiuni in privinta facultatii, dar am ales-o pe cea mai grea. In 3 zile m-am pregatit pentru admiterea la Facultatea de Medicina. L-am rugat pe Dumnezeu sa ma indrume, si daca o sa fiu un medic bun, sa reusesc, dar daca nu, sa ma lase spre alta facultate. Am luat, ai mei au fost extaziati, dar pentru cateva sutimi, am luat la taxa. S-au indatorat ai mei saracii, pentru a-mi plati taxa care valora cat 7 salarii medii pe economie. In septembrie, dupa mai mult de 1 an de cand venise la noi, EL a ales sa se mute in oras, pentru ca noi locuiam departe si ii era greu sa ajunga la munca. L-am ajutat si si-a gasit o garsoniera, ultracentral, simpla dar bine pozitionata. La inceperea anului universitar, s-a pus problema gazdei mele, pentru ca noi locuiam la vreo 60 de km de orasul unde e universitatea. Si cum finantele erau deja epuizate, solutia a fost sa ma mut cu EL. Am fost obligata. Si cate am indurat, cand s-a vazut singur cu mine si cand m-a vazut lipsita da ocrotirea parintilor, nu am lacrimi sa va povestesc. Facultate, peste 10 ore pe zi, acasa cu el a trebuit sa invat sa gatesc, sa intretin o casa si un barbat, aproape ca o femeie maritata, iar parintilor nu le puteam spune nimic, de teama si de rusine. M-a umilit, m-a abuzat, m-a lovit, m-a inselat. Iar, la sfarsitul fiecareia, mi-a spus ca ma iubeste enorm si ca nu m-ar schimba pentru nimic in lume. Cand am incercat sa gasesc un refugiu in parinti, trecand peste rusine si incercand sa le intrezaresc putin din calvarul meu, mi-au spus ca trebuie sa tac si sa inghit, ca ei nu isi permit sa ma mute. M-am mutat singura,la inceputul anului 2, la o batrana trecuta de 80 de, si despre care am aflat ulterior ca sufera de Alzheimer, atunci cand incuia usa, uitand cine sunt,si o rugam sa-mi deschida, sa ma lase sa intru. O vizitau o sora si sotul acesteia, iar ei nu imi permiteau sa intarzii la chirie. Imi amintesc ca, intr- zi , ai mei mi-au pregatit o gasca, pe care am pus-o la frigider, dar din care nu am apucat sa mananc, pentru ca mi-au luat-o fara sa ma intrebe. Chiria era micuta, dar abia o putem plati din putinii bani pe care ii primeam de acasa. In perioda asta, bunica din partea tatalui, pe care o iubeam enorm, s-a imbolnavit de cancer, si cu toate eforturile, nu a putut fi salvata. Nu regret nimic, insa banutii care erau deja putini se cheltuisera pana la indatorare in incercarea de a o salva. Am fost privata de multe, nu imi mai permiteam nici macar o pereche de pantofi, iar ziua eram mai mereu infometata. Cand nu mi-am mai putut permite chiria, m-am intors la el.
3 ani au trecut de cand m-am intors la el, de cand ma mint ca imi e bine, de cand ii mint pe toti ca imi e bine. Astazi, in ziua in care va scriu, nu mai sunt aceeasi fetita infometata si cu pantofii rupti, dar banii pe care ii primesc de acasa sunt inca insuficienti pentru a-mi permite sa ma mut. De altfel, nu mai am curajul de odinioara, nu am puterea sa ma lupt cu morile de vant.
EL a inceput liceul la seral, iar acum e clasa a XIII-a. Ii scriu referatele si toate temele . Nu cred ca a citit vreodata o carte. La ultima cearta, l-am injurat cum nu imi sta in caracter, am dezvoltat o ura ascunsa pentru el, iar asta am descoperit-o de curand.EL e somer de cateva luni. Sta acasa, asteptand sa-l cheme. Imi spune ca il platesc cei de la munca, si pe timpul asta. Chiar daca rar si insuficient. Plateste cu ei doar chiria, si e singurul lucru de care beneficiez din toata munca lui. Banii de buzunar ii dau eu, din minimum minimorum. S-a enervat si a plecat acasa la el, in satul natal.Cred ca se intoarce dupa vreo luna. Ma suna o data pe zi, cate 1 min, in zilele lui bune. Si imi spune ca ma iubeste. Eu sunt imuna la sentimente deja. Sau prea ranita, prea dezgustata.
Nu-mi pot permite un job din cauza facultatii, nici macar unul part time, desi am incercat mai multe posibilitati.
M-am gandit la videochat, unul de tip non adult, in care nu te dezbraci, pentru ca sunt disperata, nu mai am iesire. Urasc saracia si o maschez, nu vorbesc despre ea, nici despre mine. Sunt unul din oamenii care zambesc mereu, fara motiv, de teama de nu-mi arata durerea interioara. O prostituata a unui singur barbat. O abuzata. O intelectuala. O doctorita. Un nimic.
Daca voi, cititorii mei, ma veti judeca si veti da cu pietre in mine, n-am sa ma supar. Poate o merit, pentru ca am tintit prea sus, ca am cerut prea mult de la viata. Si pentru mine, ca si pentru multi altii, sinuciderea ar fi o evadare. Nu , eu nu imi doresc doar sa mor, imi doresc sa mor de mainile mele, pentru ca asta er fi singura razbunare pentru tacerea si indiferenta celor in care am crezut. Ar afla si ei ca, am tacut, ca am acceptat sa fiu marioneta frumoasa si perfectionista, ca m-am lasat devorata de ei…Nu sunt inca suficient de curajoasa pentru o sinucidere. Probabil m-am obisnuit cu durerea din mine. Dar acum, mi-e sila de ceea ce am ajuns, si n-am mai ramas din mine nimic curat.

Ma doare cand va vad, pe unii, atat de sfasiati si simt si durerea voastra, la fel ca pe a mea. De ne-am putea alina reciproc… Si daca-ar fi sa traim, dragii mei, sa traim frumos, invatand din nou sa respiram viata, sa fim oameni cu constiinta de sine.

Va rog sa ma iertati pentru postarea exhaustiva, nu stiam cat si cum sa povestesc pentru a ma elibera. Imi doresc sa nu va fi plictisit, si va multumesc, din inima mea neagra, ca mi-ati citit povestea de viata, nespusa pana acum. Va astept cu orice sfat, sugestie sau chiar critica.

VA IUBESC MULT, PE TOTI!