Andreea 19

30 04 2014

Buna, numele meu e Andreea am 19 ani si de la o perioada intamplarile din viata mea ma coplesesc total….nu ma mai pot aduna, nu pot gasi solutii sa trec peste ,parintii mei nu ma inteleg si daca le-as povesti despre gandurile mele ar spune a sunt nebuna …. pana acum mi-a fost greu dar totusi aveam ganduri mai pozitive ….Am o poveste de viata complicata …Initial nu am vrut sa recurg la gesturi necugetate dar la un impuls am cautat pe net …Am nevoie de ajutor dar nu stiu unde sa de la cine sa il obtin . Va multumesc si sper sa ma puteti ajuta intr-un fel.

Anunțuri




Corina

28 04 2014

Am incercat si eu cu pastile acun un an dar din pacare ma gasit cineva si am ajuns la spital, si eram hotarata ca orce sar intampla nu mai recurg la acest gest dar va dca dupa un an iar incep sa caut fel si fel de chestii mai usoare si mai rapide ,





Mihai 11

28 04 2014

buna ma numesc mihai si de 1 an jumate ma tot gandesc sa ma siucid ,sunt o persoana mai inchis in mine nu prea sociabil si problema e ca nu am decat 4 prieteni pe care pot sai sun sa iesim ,problema e ca trec prim multe greutati parinti suntdivortati de 15 ani {eu am 17 ani} nu prea ma inteleg bine cu uni colegi si mama sa inbolnavit de jumaate de an de cancer mamar {la san} sa operat si deja a inceput tratamentu si deja ia cazut parul chiar daca ea vrea sa para vesela in fata mea stiu ca sufera si in acelasi timp sufar de 1 luna ma gandesc aproape in fiecare zi la siucidere va rog ajutati-ma va rog





Madalina 17

27 04 2014

Buna. Numele meu este Madalina in varsta de 24 ani. Povestea mea pe scurt ar fi asta: Ganduri de sinucidere au fost multe in timpul delor 24 de ani, am crescut cu un tata alcoolic, care bea toti banii si facea scandal nu conta ce ora era, cu o mama care muncea de dimineata pana seara ca sa poata sa ne intretina la scoala pe noi cei trei copiii ( mai am o sora si un frate mai mari). Asa ca de la 18 ani m-am mutat de acasa ( primul an de facultate ) la caminul studentesc, si cei 4 ani de facultate am avut tot felul de joburi care mi-au permis sa ma intretin. Acum un an m-am mutat dintr-un oras mare in care am crescut si in care eram inconjurata de foarte multi prieteni, intr-un oras mic. M-am mutat din cauza faptului ca dupa ce am terminat facultatea si am inceput sa- mi caut un job in domeniul, am realizat ca un proaspat absolvent nu putea castiga mai mult de 600 RON pe luna in conditiile in care se lucra de dimineata pana seara si fara acte. Am reusit sa lucrez asa 6 luni de zile in care a trebuit sa suport un sef foarte arogant care tipa la tine chiar daca era sau nu vina ta, si asta se intampla zilnic. Perioada respectiva a fost tulburatoare, veneam acasa franta de oboseala ca faceam atat munca de birou cat si munca de teren (jobul fiind in inginerie), nu mai reuseam sa mai fac pt mine personal nimic. Pur si simplu plangeam de la orice. Imi era foarte frica sa plec de acolo pt simplu fapt ca voi ramane fara job si nu mai aveam nici un venit. Intrasem probabil intr-o depresie, asa ca 1 sapt nu m-am dus la lucru si zilnic sunam de dimineata pana seara la tot felul de firme din toata tara sa-mi caut de lucru. Norocul a venit izbitor, am fost sunata de o firma dintr-un oras micut, care m-a solicitat la interviu, nu am stat pe ganduri, mi-am dat demisia si am plecat la interviu. Interviurile au tinut o saptamana cu tot felul de teste scrise, psihologice, practice, in final am fost angajata pe 1200 roni. Un salariu dublu practic fata de ce castigam. Am fost multumita, am venit acasa, mi-am facut bagajul si am plecat. La partea cu cazarea nu a fost o problema pentru ca in acel orasel se casatorise sora mea, asa ca am stat acolo o perioada. Dupa o luna de lucru, am fost trimisa in deplasare, la inceput cu inca 2 colegi, intr-un final am ramas singura in acel oras dupa 2 saptamani. Lucrare grea, stres continuu si singura, ca nu cunosteam pe nimeni in orasul respectiv. A urmat o perioada de aproape 9 luni singura in acel oras, lucrand la un proiect de care nimeni nu stia nimic si nimeni nu gasea solutii, trebuia sa gasesc tot eu rezolvari care nici macar nu tinea de mine. Ideea e ca a fost un stres continuu si ganduri urate. Lucram de luni pana duminica, iar daca nu lucram eram pe drumuri intre orasul respectiv si orasul in care avea firma sediul, adica 14 ore de mers cu trenul dus-intors, o data la 2 saptamani. Cu banii abia ma descurcam, ca intre timp inchiriasem si o garsoniera acolo unde ma mutasem , si plateam o chirie, si nici macar nu locuiam acolo. Cand eram in delegatie firma imi asigura cazarea la un hotel de periferie dar fara mancare, asa ca toti banii mei se duceau pe mancare gatita cumparata, asta pt ca nu beneficiam de o bucatarie pentru a-mi putea gati singura. De 2 luni am terminat acea lucrare, m-am intors si lucrez la birou. Tot atunci am fost informata de proprietara imobilului pe care l-am inchiriat ca trebuie sa- l eliberez, o saptamana nu am dormit aproape deloc, din cauza faptului ca trebuie sa ma mut, in final am gasit o alta garsoniera. De-alungul celor 9 luni de delegatie in timp ce imi venea gandul de suicid, ma incurajam singura ca voi termina lucrarea si voi ajunge sa lucrez la birou imi voi cunoaste colegii mai bine, imi voi face noi prieteni, voi avea activitati noi. Ei bine nu s-a intamplat asa. Intradevar am ajuns sa lucrez la birou, am 2 luni, cu un colectiv de 7 persoane, si in care nu exista unitate, doar individualism. Astfel starile mele s-au agravat, si sunt constienta ca am nevoie de ajutor specializat doar ca nu imi permit unul. Ma panichez extrem de tare, ma exprim greu, am stari de lesin, ma trezesc din somn plansa, tremur foarte tare, am impresia ca lumea are ceva cu mine, ca familia nu are nicioadata timp sa discute cu mine, ca sora nu vrea a sa ma asculte, prietenii pe care ii aveam nu imi mai sunt prieteni, mi-e frica ca sunt singura. Daca pana acum am reusit sa trec peste , mi-e frica sa nu fac ceva, dar problema este ca nu mi-e frica pentru mine daca e sa ma sinucid, mi-e frica pentru mama, atat. Amintirea ei imi vine de fiecare data in minte , nu sora, nu fratele, nu tata, nimeni, doar ea. La cat de mult imi doresc in momentul asta sa ma sinucid si toate astea sa se termine, e posibil chiar sa se intample?





Georgiana

26 04 2014

Hristos A Inviat! Ma numesc Georgiana,,,si am 17 ani…:) Navigand pe net..din intamplare,am dat peste aces site,care m-a impresionat foarte mlt,citind majoritatea comentariilor lasate de diferiti oameni… SI eu am o problema…din care nu stiu cum sa ies,ce sa fac,ca totul sa fie bine…In urma cu un an si ceva,am cunoscut un baiat…ne-am intalnit,ne-am cunoscut,ne-am placut…si am format o relatie..o relatie frumoasa,plina de iubire..am ajuns sa ne iubim la maxim…Dar,au intervenit parintii mei…care nu il vor nici in ruptul capului…si nu pot sa-mi dau seama de ce…Peste 9 luni de relatie cu el…parintii mei „l-au acceptat”…cica…din cauza ca am fugit de acasa..bineinteles la insistentele lor m-am intors acasa spunandu–mi ca ma vor lasa sa vorbesc cu el..Bun…..am acceptat,sperand ca totul va fi bine..in sfarsit..dar nu a fost!La inceput totul bine si frumos,ma lasau sa ies cu el sa fac sa dreg…dar totul cu o limita si bineinteles ca noi acceptam tot ce ne spuneau ei numai ca totul sa fie bine…Daca ne ii spunea la ora X sa ma aduca acasa,pai atunci ma aducea acasa nu mai devreme sau mai tarziu…in fine..Noi incercam sa-i intelegem si sa facem cum spun ei ca sa nu ne mai ferim si sa ne mai ascundem relatia,pt ca era obositor si urat sa stam tot timpul cu stres si frica…Ma duceam la el venea la mine….Dar cand era vorba de o petreceere la mine el venea tot timpul..Dar cand era la el…parintii mei nu ma lasau,spunand ca consum alcool…si cine stie ce fac eu….dar eu stiam ca nu fac nimic rau,pentru ca nu ma lasa el,ca totul timpul a avut grija de mine si nu m-a lasat sa fac de capul meu..fiind un pic mai mare m-a ajutat sa ma maturizez treptat..si cu timpul am ajuns sa vad lucrurile altfel si sa gandesc altfel….Dar pana la urma nu stiu ce vor parintii mei de la noi?..I-am ascultat tot timpul,i-am respectat ,am facut totul numai cum au vrut ei,m-am tinut de scoala indiferent de situatie…deci..Am facut tot ce spun ei numai ca totul sa fie bine…si cand spun ca am facut…ma refer la amandoi….Amandoi i-am respectat si am facut cum au vrut ei numai ca sa fie multumiti si sa nu mai fie nevoie sa ne ascundem…Nu le-am cerut marea cu sarea..decat sa ma lasa sa fiu cu el atat..nimic mai mult..si nici nu vreau mai mult..nu vreau..pt ca daca il am pe el..am TOTUL!…Am indurate multe pt el..bataie,nu mai zic…stiti cum ma bate tatal meu?…golaneste..daca ma intelegeti..cum se bat baietii intre ei asa ma bate el pe mine..nu se lasa pana nu imi da sangele..iar mama de frica nu spune nimmic…Am fost batuta,injurata,scuipata,data afara din casa nici nu mai stiu de cate ori…..dar cu toate acestea tot nu am renuntat la el..pt ca il iubesc din toata inima mea…si nu pot renunta la el..asa cum nici el nu poate renunta la mine orice ar fi si orice s-ar intampla..Ce sa fac?ce sa fac?…acum nu ma mai lasa sa ma mai vad cu el…CE sa fac?..cand noi am facut totul ca sa fie multumiti,si tot nu au fost?….Vaa rog ajutati-ma….Simt ca innebunesc ,o iau razna cu parintii care ii am..ce sa mai fac…. ce?….





Ale 82

23 04 2014

Buna ziua,nu stiu de ce va scriu aceste randuri pentru ca eu chiar imi doresc sa mor.Cu ce a-ti putea voi sa ma ajutati sa scap de aceasta dorinta care devine cu fiecare zi mai putermica?





Ioan Du

20 04 2014

Salut dragii mei.Ma numesc Ioan Du si de o halba de vreme sunt foarte depresiv.Nu stiu cum sa scap de aceast chin.psihologic.Fratele meu geaman nu ma inteleg de la 17 ani.Cu prietena probleme ca parintii nu o vor.Si am ajuns ca mii sila de zilele mele, dar in acelasi Timp vreau multe de la viata si nu pot sa realizez nimic.Acum am 27 de Ani si cind vad colegii mei de scoala ca au copii mari deja si Eu nimic.Si cel mai greu este Ca toti imi zic ca Esti un baiat de milioane, dar nimeni nu stie ce e in sufletul meu.Am fost liderul clasei si toti ma invidiau, iar acum sunt Eu ca ii invidiez.plus sunt in UK si incerc sa schimb aceasta idee de a parasi lumea asta, dar nu ma lasa.Si surorile mele incearca sa ma sustina.Ca Ele sunt De astea Pocaiti si imi spun ca este Dumnezeu si chestii de astea.Dar Eu nu mai cred si pe zi ce trece tot mai adinc se infunda gindul sa plec.Nu am vb cu nimeni de problemele mele interioare pina acum.Ca imi era frica.Daca voi ma puteti ajuta.va rog sa o face-ti.Ca Eu nu mai stiu ce sa fac.Cu respect pentru Voi Ioan Du