Nimeni 17

Vreau sa mor, dar sunt o lasa. Mi-e teama de durere si de necunoscut, dar nici sa traiesc nu mai pot. Nu mai pot, pur si simplu. Durerea si disperarea au atins apogeul.
Azi am fost batuta de cel care se numeste fratele meu. Am primit o palma si 3 pumni, cred. Gândiți-vă ca eu sunt fata, mai mica cu 2 ani decat el. Slaba, el puternic. Motivul? Mi-a luat ceva ce imi aparținea, eu nu am vrut sa i-l dau si i l-am cerut in repetate randuri.
Am avut un atac de panica, imi amortisera mainile si nu mai stiam de mine. Simțeam ca plutesc. Au trecut ore, dar ma simt dezgustata de viata. Cand vad obrazul inca rosu si vanataia de pe brat,dar mai ales obrazul, imi vine sa ma autodistrug, dar nu stiu cum. N-am pe nimeni caruia sa-i pese. Mama sustine ca e impartiala. Ca amândoi suntem vinovati. Amandoi. Ca eu sunt nebuna. Ca nu trebuie sa reactionez asa. Ca de ce fac asa? Ca nu e nimic. A venit sa ma linisteasca, la inceput. Vreo doua ore a stat, timp in care incercarile ei de a ma face sa ma opresc din plansul ala frenetic ma ingrozeau. Nicio clipa nu mi-a spus ceva care sa ma aline. Se comporta ca si cu o nebuna si voia doar sa ma opreasca. Apoi am auzit-o vorbind la telefon, ca amandoi suntem de vina si altele. Am incremenit. E straniu ce se intampla cu mine. Straniu. Tata, care pretinde si el ca ma iubeste ca si mama, e plecat, oricum nu-i pasa,ii doare undeva pe amandoi. Sunt o nebuna pentru ei. Nu pot sa ma sinucid pentru ca sunt lasa. […moderat…] nu e ascuțit bine si stiu ca e dureros sa-l folosesc. Mi-e frica, de fapt, de orice. M-am gandit o data la […moderat…], cum ar fi? Nu ar fi ceva deosebit sa mori […moderat…]? Cum am zis, sunt lasa si vreau sa mor fara durere. De ce ma doare obrazul dupa atatea ore? Nu tare, dar simt vag o durere si imi amintesc ca e rosu, iar in rest sunt alba. Urasc. Oare imi va mai disparea,daca nu mor? Si ce e mai straniu e ca pe celalat mi-a aparut ceva rosu, un fel de puncte legate intre ele de vreo 2 cm. De la plansul ala nebun? Mi-e tare,tare,tare teama ca nu mai dispare. Ma uitam in oglinda ca o nebuna, ingrozita. Mamei nu-i pasa. Cum am zis, sunt lasa, asa ca m-am dus la ea, asa plansa si cu ochii rosii, ingroziti, ca nu-mi mai dispare. „Revino-ti, doamne, ce ai.” Imaginati-va asta cu un glas nepasator. Am plecat. Sunt in camera si nu stiu ce sa fac. Cum sa trăiesc asa? Cu rusine,durere,suferinta? Si cica mai am si vina. Ma intreb, moarta mai am vina? Da,moarta. N-ati vazut ca la inmormantari toti sunt dezvinovatiti? Macar vina sa nu am,nu? Ca mi-am tot cautat si n-am gasit. Sunt vinovata ca sunt coplesita de durere de toate felurile. Ca traiesc. Ca respir. Ca plamanii astia continua sa tanjeasca dupa aerul asta acru. Ca tot ce e in mine striga dupa viata. De ce nu mi se opreste inima, pur si simplu? De ce vrea ea sa bata, nu ii e mila de suflet? Mie imi e asa mila! De mine. Saraca de mine, nu am pe nimeni. Nu le pasa. Sunt doar o nebuna, ca reactionez asa. As vrea sa pot spune ca sunt nebuna,dar sunt prea lucida. Prea conștientă. As vrea sa fiu nebuna. Asa as putea sa fac pasul. Am abia 17 ani, dar sunt satula de viata ca unul care a trait 100. Parca am vazut tot ce era de vazut, simtit tot ce era de simtit, mai putin dragostea, auzit tot ce era de auzit. Ei vorbesc linistiti. Nimeni nu l-a certat. La inceput zisesera ca e vai de el. In fine, eu sunt pierduta. Ce mai e lumea asta pentru mine? Iad,asa am zis mereu.