Hopeless

Am ajuns pe pagina aceasta nu intamplator, ci eram in cautarea celei mai simple cai de a gasi linistea eterna… desi am 24 de ani m-am decis sa ma eliberez. Trec printr-o perioada foarte dificila a vietii mele, mi-am pierdut speranta si teama ma insoteste pretutindeni, visele mele nu s-au indeplinit. Stiu, suna penibil si stupid. Poate chiar sunt penibila, dar am ajuns la capatul puterilor. Am sa va spun povestea mea, poate gasesc o vorba buna si intelegere. M-am nascut intr-o familie care de fapt nu exista, a fost iluzia si dorinta mea suprema de a avea o familie. Tatal meu un om foarte complicat, cel putin dificil, agresiv si violent, pe care il iubeam enorm, il adoram, Mama mea mi se parea cea mai desteapta, cea care se pricepea la tot si stia de toate, iubitoare, extrem de ingaduitoare. Mama mai fusese caasatorita inainte de tatal meu, deci mai am un frate. Ii iubeam enorm, ii divinizam nu exista nimic mai presus de ei. Eram mic copil, 4 ani aveam cand l-am vazut pe tatal meu lovindu-l pe fratele meu copil de 10 ani… l-a taiat pe barbie cu cutitul si l-a dat afara din casa. E prima mea amintire dintr-o lunga serie de amintiri asemanatoare, extrem de dureroase transformate in cosmaruri. Nu am inteles prea bine ce s-a intamplat. Putin dupa aceea au inceput episoadele de violenta verbala si fizica asupra mamei, asupra mea. Mama ma ducea mereu la bunici, venea si ma vizita in fiecare saptamana, tata niciodata, decat cand veneam acasa aveam ocazia sa il vad. Pe la vartsa de 7 ani am inceput sa inteleg cum stau lucrurile. Si m-am decis: aveam sa fiu buna si iubtoare ca mama, aveam sa fac lucrurile bine, perfect, sa spun mereu adevarul. Nu aveam sa renunt la tatal meu, speram ca daca sunt un copil bun si fac totul perfect avea sa ma iubeasca. Dar nu a fost asa. Familia mea s-a destramat dupa ani lungi de suferinta, violenta psihica si fizica, infometare si alte inca cateva. Tatal meu, extremist credincios orthodox ne obliga sa tinem post, sa stam la manastiri si in biserici, plus cartile de rugaciuni pe care le citeam zilnic obligatoriu pt ca altfel… De aici nu cred in niciun dumnezeu, cel putin nu acela ortodox care nu si-a facut niciodata simtita prezenta cu ceva bun in viata mea. Credeam ca divortul alor mei avea sa fie finalul si de acolo aveam sa fiu libera si fericita. Dar nu a fost asa, am fost tarata intr-o mizerie care nu imi apartinea, am descoperit la 15 ani ca tatal meu, omul acela care mi-a dat viata, de fapt mai avea o familie pe care s-a decis sa o urmeze. Ne mintise in toti anii aceia. Am descoperit-o pe mama asa cum este: o femeie neputincioasa, cu o vinovatie de sine prea mare si prea aspra pt esecurile sale, o femeie prea buna si prea ingaduitoare pt lumea aceasta si m-a dezamagit total, am inteles ca ea ar fi putut sa plece in loc sa stea, ar fi putut sa incerce sa ne apere, sa faca ceva, sa schimbe situatia. Tatal meu nu m-a vrut, doar a plecat. Dar de aici cosmarul a continuat. Se mutase cu amanta lui care de altfel era si ea religioasa. Amanta casatorita si ea, dar cu aprobarea sotului avea o relatie cu tata de 20 de ani si evident… o fiica a tatalui meu plus inca alti 3 copii cu sotul oficial. Scrantiti cu totii: ea si-a dat fiica afara din casa sa se mute cu tata… fiica ei s-a sinucis inainte sa paraseasca casa, s-a aruncat de la etaj.. Mai departe haosul si la noi: au inceput amandoi sa ma / ne urmeasca, amentintari cu moartea, telefoane cu anonim, etc. Aceiasi presiune si tortura emotional cu toate ca nu mai locuia cu noi. Eu si mama am ramas sarace, dar cu sufletul curat cum se spune. Eu mi-am pastrat promisiunea p care mi-am facut-o: am dat tot ceea ce am avut mai bun, sa fac din mine un om respectabil, cu prinicipii. As fi putut face multe lucruri oribile, multe tentatii dar am ales binele mai presus de toate, Ar fi fost mult mai usor sa-mi gasesc vreun barbat care sa ma intretina sau orice alta cale simpla. Toti cei din jur spun ca sunt o fata foarte frumoasa, asa blonda, inalta cu ochi verzi, multi ma admira pentru calitatile mele fizice dar eu nu reusesc sa ma vad asa niciodata nu am putut, ma vad urata fizic, de multe ori si sufleteste. Mi se pare ca viata dura m-a facut sa fiu dura si neiubitoare, nu pot sa iubesc, mi-e teama de dezamagire. Fara nici unsprijin financiar sau moral am reusit singura sa devin ceea ce mama spera pt mine, ceea ce altii isi doreau sa vada in mine: note mari la facultate, terminat facultatea, master, muncit prin strainitate cate 14 ore pe zi pe timp de vacante, am obtinut un loc de munca intr-un dintre cele mai bune companii. Am facut asta pentru ca ii iubesc enorm si singurul lucru care ma tine in viata sunt ei, cei iubiti. Doar ca am ajuns la capatul puterilor si nici ei nu ma mai pot ajuta. Anul trecut tatal meu a vandut apartamentul In locuiam cu mama, din cauza presiunii evenimentelor de acasa (au revenit amentarile cu moarte si tot tacamul) nu m-am mai putut concentra si mi-am pierdut job-ul dintr-o prestigioasa companie, una dintre cele mai mari de pe piata. De aici declinul… m-am trezit in strada cu 2 bagaje si ultima speranta a murit: increderea ca tatal meu o sa ma lase sa locuiesc acolo, sa am si eu o casa. Dar nu, el avea nevoie sa isi plateasca plasmele si echipementele electronice, sa isi ia masina din banii de pe casuta noastra. De atunci au revenit toate ssuferintele din trecut, nu-mi mai pot controla mintea. Mi-am pierdut increderea in mine (care oricum nu prea a existat, m-am chinuit tare sa par increzatoare), in viata, mi-am pierdut speranta ca va fi totul bine. Trecutul ne face omul de azi si trecutul meu este unul plin de durere, cei pe care i-am iubit mai presus de toate m-au dezmagit. Nu-mi mai pot controla mintea ziua imi fuge catre suferintele mele, noapte visez cosmaruri / amintiri, nu mai pot comunica cu cei din jur, am devenit o povara despresiva pentru prietenii mei ( pe care mi i-am facut cu greu datorita dificultatii de a interactiona cu oamenii – normal tata mi-a repetat cat de proasta sunt o viata intreaga). Nu ma mai pot reseta, nu ma mai pot convinge si seta mintea ca o sa reusesc. Sunt epuizata sufleteste si complet pierduta. Am decis sa pun capat. Sa ma eliberez. Am incercat de doua ori anul acesta, dar m-au salvat prietenii. Din dragoste pentru cei apropiati m-am prefacut ca sunt bine, nu vroiam ca ei sa sufere. Dar acum nici macar ei nu ma mai pot ajuta, nici macar eu…. Mi s-au intamplat atat de multe incat nu mai pot… Sper ca ei sa ma ierte si sa mearga mai departe fara mine sis a ineteleaga ca aceasta este cea mai buna solutie pentru mine. Liniste sa fie… Atat imi doresc…