Iri32

Buna ma numesc Iri si am 32 de ani,de mai bine de o saptamana viata mea a luat o turnura la 180 de grade de cand sotia mea a decis sa ma paraseasca plecand la parintii ei luand si cei doi copii pe care ii avem impreuna,ma tot gandesc de atunci ca daca as disparea fizic de pe aceasta lume ar fi mult mai bine pentru toata lumea,am ajuns la concluzia ca nu mai am pentru ce trai,mentionez ca sunt vinovat 100 la 100 de aceasta situatie de asta si povara este foarte mare,nopti nedormite,lipsa poftei de mancare,etc etc,nu stiu daca voi putea trece peste,daca aveti solutii pentru un suflet care isi doreste cainta va rog ajutati-ma….

Lucian 08

Eu am ganduri de suicid de mult timp,dar de cate ori eram aproape imi veneau in imagine copiii mei,nici acu nu miau trecut acele ganduri negre desi am trecut si pe la psiholog.Aceste ganduri le am datorita faptului ca,inaite de a ma insura,femeia pe care eu am luato a fost maritata,in timpu cat a fost maritata sotu a inselato si ea a vrut sa se razbune inselandul la randu ei,dar ea la inselat cu trei vecini si alti unu fiind chiar unchiu meu,iam vazut unu langa altu in pat,cand se sarutau,ideea e ca o iubesc foarte mult si avem si doi copii impreuna dar nu imi dispar gandurile de ami lua viata va rog ajutatima

Unul

Simt cum toata durerea ca niste bucati mici de sticla imi trece prin vene si nu mai pot face nimic doar ma las dus de val si simt cum numai pot dar ceva ma tine si nu ma lasa ca sa pot renunta la durerea care o simt pur si simplu. Am ochii inpaienjaniti de oboseala si lacrimi si am obosit sa rad si sa ma prefac ca sunt bine. Imi vreau viata care o aveam dar cred ca trebui sa sufar ca asa spun unii ca te face mai tare cea ce am si crezut pana cand m-am trezit intr-un colt tremurand si plangind ca un copil mic si simteam cum pamantul imi fuge de sub picioare si nu puteam sa reactionez la nici o voce care din intamplare prin preajma era rastita de sotia mea cu copilul in brate amenintanduma ca pleaca daca ma mai vede in postura aia .Mi sa parut ca am o viata normala lipsita de nimic casa, masina, sotie frumosa cu un baiat care ati ia privirea din prima secunda cat de dulce e si inofensiv la varsta de cateva luni .Nu stiu ce sa spun cum sa spun deoarece m-am pierdut cateva luni prin boutura si droguri acum cand incerc sa imi ascult singurul prieten si sa am intrept dar e foarte greu. Am pierdut tot intr-o secunda fericire copil sotie timp si simt ca vreau sa urlu ,sa ma auda toti dar simt cum gura mie cusuta prin interior stiind ca fiecare are problemele lui si ma trezesc pana si acel prieten imi o privire foarte distanta cu un raspuns in coltul gurii ca si cum nu as fi existat .Analizand tot acei 11 ani petrecuti langa ea ramanind cu un gust amar dupa nenumarate incercari de reinpacare calcand pe orgoliu numai pentru a-mi rasplati greselile care le am realizat ca le-am facut in timpul relatie .Dar uitamdu ma la hotararea jutecatoresca in care divortul meu sa terminat lasandu ma la propria mea judecata si a ei cum sa inpartim copilul (ca pe o bucata de pizza (cel care are mai mult se simte mai satul si fericit))binenteles eu sunt cel mai flamand pt ca in ochii ei eu sunt cel vinovat si cel care a gresit si mi-am luat un sut in fund inpiedicandu ma de scarile din bloc si realizand ca nu am nici un ban in buzunar nu mai am familie, nu am prieteni pentru ca am renuntat la toate bautele si iesirile afara cu baietii retragandu ma si acultand femeia iubita creind o familie si pierzand legaturile cu vechi prieteni acum cum stie toata lumea nimeni nu da nici un scuipat ca ati arunca in fata vorba cea mai spusa ”tu dai de noi numai cand ai nevoie” Asa ca stand intro camera cu kirie acum cateva luni ma gandeam cum sa imi pun streangul mai repede dar cu ajutorul drogurilor am realizat cum poti vedea in fata okilor timpul in slow motion si cat e de greu sa te tarasti ca sa poti sa vomiti si sufletul din tine numai pentru a mai trage inca o suflare sa te poti tine in viatza. adormint cate un pic si trezindute sufocandute hmmm nustiu ces toate astea pt ca alcolul imi expira in frigider in timpul cand eram familist pf cand auzeam de droguri intorcem spatele la acea persoana si luand in considerare spusele fostei am luato acum pe calea asta nepasandumi de nimic simtind in continu o gaura mare in piept sangerand stinsa de bucati de ghiata. intr-un sfarsit ma duc la munca unde trebuie sa joc a omul fericit incerc sa ma duc la sala nu am mai pus gura pe boutura si droguri de cateva zile o sa ma las pe mana prietenului poate este o sansa sa fac ceva ca eu personal mi-am pierdut orice

Ma bucur si multumesc ca am putut sa scriu si eu aici

Dan 21

Salut!Sunt Dan,am 21 de ani si mi-ar placea sa impartasesc cu voi povestea mea,poate voi primi o vorba buna sau un sfat,in acest moment orice ar fi de ajutor… Sunt student la medicina, in Cluj,anul doi; de mic mi-a placut sa invat,orice,aveam o curiozitate pentru tot ce exista in jur,fiind insa pasionat de doua domenii arta si stiinta. Ulterior la liceu am fost pasionat de biologie,si pentru ca toata lumea,de la familie la profesori si colegi mi-au spus ca este cariera ideala pentru mine,eu fiind si foarte altruist (imi place sa ajut cu orice pe orice cand pot),toti spunandu-mi ca e pacat sa-mi irosesc mintea pe altceva…Cu toate astea,pe tot parcursul liceului am fost de-a dreptul pasionat de arta:am scris,am pictat,sculptat si citit si vazut enorm,dar mi-am inhibat mereu latura creativa pentru a invata pentru bac,admitere etc. si n-am dus niciodata nimic concret in sensul asta…imi doresc enorm sa fac ceva stimulant,creativ si dinamic precum designul(interior,vestimentar) sau advertising,partea creativa intr-o companie,ceva din aceasta sfera,dar mi-a lispit mereu indrumarea in acest sens.
In acest moment ma simt mai la pamant ca niciodata…am tot avut momente depresive pe parcursul liceului,dar mereu am reusit sa trec peste,alungandu-mi gandurile de sinucidere…speram ca incepand un episod nou al vietii mele,medicinist intr-un nou oras,totul va fi bine…dar nu s-a intamplat asa. Medicina e facultate care cere mult,enorm de mult,si m-am tot inhibat si negat ca persoana sa invat,sa invat,sa multumesc familia,fiind singurul copil. Am acumulat enorm de multe frustrari. Imi e greu sa-mi adun gandurile acum,ma simt “terminat” psihologic si ratat ca individ. Nu mai pot continua asa,in plina sesiune am lipsit deja la un examen pentru ca pur si simplu nu ma puteam opri din plans.
Imi e rusine fata de colegi,fata de mine si fata de familie,ma consider un las ca nu pot continua,dar aspiratiile mele nu au fost niciodata acestea…am incercat cu facultatea asta dar nu e ceea ce caut,in primul rand nu ma pot “repara” pe mine,cum pot avea grija de altii pe viitor? Sa renunt acum nu stiu sa fac altceva,doar am invatat prosteste si continuu pentru asta,pentru ceva ce simt ca nu e visul meu,acela pentru care pot munci neintrerupt fara sa simt oboseala,si pentru care as putea umbla oriunde…pentru a incepe ceva in domeniul artei as avea un handicap imens:n-am mai desenat de ani buni,nu stiu sa cos sau nimic practic,nici macar sa folosesc vreun program de editare pentru proiecte,dar simt in mine o nevoie uriasa de a ma exprima,de a lasa ideile sa iasa,sa spun povesti si sa schimb ceva…dar peste tot este acum un nor negru imens…ma simt ratat,simt ca e prea tarziu pentru mine si ca mai bine mor…Sentimental nu stau prea bine,n-am putut avea niciodata o prietena,relatie serioasa fiindca eram mereu ocupat cu facultatea,nimeni nu era dispus sa stea langa mine altfel,si nicio prietena nu m-a incurajat sa imi urmez visurile,toate imi spuneau sa continui cu medicina,si eu le ascultam din orgoliu…acum sunt singur,foarte singur si toti “prietenii “mei s-au departat de mine…acum toti ma privesc si ma judeca deoarece vreau sa renunt la facultatea asta
Familia mea nu are venituri substantiale,mai degraba modeste spre joase,si recent tata a fost dat in somaj…mereu mi s-a spus ca cu arta mor de foame si ca medicina e de viitor,dar gandul ca voi fi mereu un parazit pana la 30 de ani cand imi voi putea permite sa fiu independent,stiind cat de greu le e si cate sacrificii fac pentru mine;nu mai vreau sa-i vad cum se chinuie pentru mine… ma simt ajuns la capatul puterilor:sunt frustrat cand vad ca altii pot face medicina si eu ma simt depasit,cand n-am nicio sursa de venit si accept numai compromisuri,cand fac ceva ce nu-mi place si las o latura uriasa din mine sa moara,ca nu stiu de unde si cum sa incep de la zero pentru o cariera pe care mi-o doresc si n-am curaj sa o iau de la capat. Sunt deprimat pentru ca pe de o parte am atatea lipsuri:bani,prieteni,fericire,dar in acelasi timp simt ca am enorm de mult de oferit si cum imi “colcaie” ideile in cap,dar totul e paralizat de in fel de durere.S-au adunat prea multe si imi trec in ficare ora ganduri sa ma arunc de pe un bloc sau sa ma spanzur…ma mai retin doar cateva momente fericite din viata mea dar a caror amintire sigur se va estompa in timp…si apoi? simt ca am nevoie de cineva sa ma ajute…

Cristian 34

Buna !Ma numesc Cristi am 34 de ani si da am avut si am ganguri sinucigase.Poate necazul meu poate parea nesemnificativ pentru uni dar pentru mine ie o durere peste care nu pot sa trec.Eu am avut o relatie cu o fata timp de 5 ani jumate , relatie cu bune si cu rele insa iubirea pt ea ie de nedescris.Nu stiu daca ma poate intelege cineva,ne-am despartit de ajunul craciunului ea sa mutat cu fetita iei de la minesi sat tot langa mine in chirie.Problema ie ca ea are deja pe cineva si asta mia pus capac sa zic asa.Nu mai pot sa duc toate astea sunt coplesit de durere si tristete.si sincer ma gandesc tot mai serios la ce nu ar trebui sa ma gandesc, la sinucidere.

Nicolae 23

Buna numele meu este Nicolae am 23 de ani, in jur de 3 ani ma gindesc cum sa-mi pun capat zilelor. As fi vrut sa fie totul altfel, sa am o alta viata alaturi de persoanele ce tin la mine. Totul a inceput atunci cind m-am despartit de persoana pe care o iubeam. Niciodata nu am iubit pe cineva atit de tare ca pe ea insa cu timpul m-am resemnat dar ceea ce s-a intimplat atunci ma schimbat . Treptat a aparut o tendinta de autodistrugere, am inceput sa nu comunic cu familia, am abandonat studiile fara sa spun la nimeni un cuvint, am inceput sa joc si sa pierd sume mari de bani pe care le-am luat de la banca punind in gaj imobilul pe care parintii mi l-au daruit. Nu de curind am primit scrisoare de la banca privind evacuarea locuintei. Parintii sunt departe de mine si ma apeleaza in fiecare zi insa eu nu pot vorbi cu ei, nu am putere sa le spun ce se intimpla in viata mea. Nu vreau sa traiesc, dimineata ma trezesc doar cu un singur gind CUM SA DISPAR.

Em

Hei, as vrea sa ma ajutati. Stiu ca toti de aici aveti povesti interesante si triste si toti aveti motive adevarate.Dar eu..nici nu mai stiu cum a pornit totul. Cred ca am depresie. De ceva timp sunt trista fara niciun motiv, simt un gol imens pe care nu-l pot stapani.Nu mai imi place viata, urasc totul. Tot ce iubeam sa fac acum nu mai imi place. Simt cum traiesc degeaba. Ideea e ca nu simt nimic, nu mai imi place de nimeni, nu mai vreau sa am viata aceea de liceu din filme(am 16 ani), nu mai vreau nimic. Nu reusesc sa imi amintesc cum a inceput totul, dar incetul cu incetul nu mai ma bucur sa traiesc. Nu mai sunt fericita, nu ma mai pot bucura ca inainte cand radeam din orice si ma bucuram de orice chestie marunta si imi doream sa am nu stiu ce viata si faceam tot posibilul sa imi indeplinesc visele. Nu, nu mai sunt asa. Ma doare gatul incontinuu, mi-e greu sa stau in picioare, pur si simplu imi vine sa ametesc parca si o data am si vomitat, respir greu, de multe ori simt ca nu mai am aer, de parca m-as ineca. Noapte, mi-e greu sa adorm, toate esecurile si dezamagirile din viata pe care nici nu le bagam in seama pana acum imi vin in minte si gandul de a-mi lua viata ma tine treaza. Si pofta de mancare mi-a scazut treptat..imi vine greata doar cand ma uit la mancare. Imi vine sa plang pentru niciun motiv, doar ca nu mai suport asta. Am probleme cu concentrarea, gandurile sinucigase imi vin repede in minte si tot ce imi doresc e sa ajung acasa sa ma culc sa uit de tot sau doar sa ma tai. Incepe sa-mi fie frica sa traiesc, mi-e frica cand ma gandesc cat mai am de trait, mi-ar placea sa termin totul acum. Tot ce fac parca mi se pare gresit, chiar daca in realitate nu e, nu-mi place nimic. Inainte gandurile sinucigase imi veneau doar cand eram singura, dar acum si cand sunt cu prietenii si ma distrez ma gandesc la asta. Iubesc sa ma tai…pur si simplu imi place sa-mi vad sangele, simt ca traiesc, dar taieturile au inceput sa devina vizibile zilele trecute si acum imi pare rau, desi as vrea sa o fac din nou, mi-e frica de reactia celorlalti. Mi-e frica daca cineva va vedea din greseala si ma va intreba, o sa-i mint normal, ca a fost pisica, dar e greu sa te uiti in ochii cuiva si sa il minti asa. Si daca isi vor da seama? Cum sa le explic….viata mea e super, doar eu sunt problema. N-am niciun motiv sa ma sinucid, daca te gandesti la viata mea. Dar ceea ce nu stie nimeni e depresia prin care trec care nu stiu cum a pornit sau de ce. Am vrut si eram hotarata sa ma sinucid, dar deodata mi-e frica..as vrea sa vorbesc cu cineva inainte. Mi-as dori sa vorbesc cu ai mei, sa merg la un psiholog care sa ma ajute, sa fiu din nou eu. Dar imi vine sa plang doar cand ma gandesc cum o sa le spun, nu stiu cum sa o fac. Stiu ca am nevoie de ajutor, dar nu cred ca m-ar putea ajuta cineva si singura nu pot.E asa complicat incat tot ce vreau e sa mor si gata. As vrea sa imi spuneti cum sa le spun alor mei de depresie si cam ce se intampla la psiholog.. adica cum ar putea sa ma ajute? Sau voi…nu stiu, aveti niste idei cum sa ma simt mai bine, cum sa iubesc viata din nou?
Serios, cand recitesc asta, chiar imi vine sa plang…nu stiu cum o sa fiu in stare sa vorbesc cu altcineva despre asta. Mama a observat ca sunt trista si a facut azi o gluma „Sper ca nu ai vreo depresie” si a inceput sa rada, ce ma abtineam sa nu plang. Am ras fortat. Mi-e frica de cum vor reactiona. Vor crede ca e o gluma sau ceva, vor spune ca de fapt n-am nimic…sau nu stiu, nici nu stiu ce sa le spun, cum sa le spun?

Cristina 14

Buna,ma numesc Cristina si desi sunt prea ,,mica ,, pentru a gandi asa adica am 14 ani, imi doresc sa ma sinucid…nu gasesc nici un motiv pentru a continua sa traiesc,sunt complet singura nu am pe nimeni aproape.Cu parinti mei ma cert constant si desi este normal la varsta mea asta nu e tot…asa zisele mele prietene ma fac in tot felu’ si ca sunt prefacuta si chesti de genul asta,chiar daca ele gresesc mai mult ca mine si se supara ca nu vreau sa le dau ceva si se comporta urat cu mine si cu baiatul cu care vorbeam, de 3 saptamani nu am mai primit nici un semn si cred ca vorbea atunci cu doar ca nu avea ce face…trist,nu am pe nimeni chiar si tatal meu m-a parasit cad eram mica si acum stau cu mama si tatal meu vitreg,cu toata lumea ma cert…nu am pe nimeni sunt complet singura nu am pe cineva cui sa ma confesez,si ce e mai deprimant e faptul ca totul a inceput de la revelion in coace,pana atunci totul era aproape perfect..,mi-ar placea sa gasesc un motiv bun ca sa nu o fac,sa nu ma sinucid ,cineva ,o persoana sa imi fie aproape dar nu e +ca daca nu imi era frica de Dumnezeu ma sinucideam de mult,am ajuns sa imi doresc asta si uneori ma rog ca sa ma calce masina,dar nu are nici o vina soferul respectiv pentru asta,nu stiu ce trebuie sa fac,imi e foarte frica cand ma gandesc ca poate pot sa ajung sa fiu singura si sa locuiesc intr-o gara far nici un ban…,va rog frumos daca puteti sa ma ajutati cumva…

Lidia 21

Ma numesc Lidia, 21 de ani. Nu am avut o viata prea frumoasa, cred ca din copilarie am suferit de diferite forme de depresie si am avut un comportament complet anormal….cu tendinte sado-masochiste (ma autopedepseam si umileam pentru ca simteam ca ”merit”), hipersensibilitate fata de comentarii negative pe care le primeam din plin. Parintii mei au divortat cand aveam 9 ani. Inainte de asta, tata lucra in navigatie, si venea foarte rar pe acasa (o data, sau de doua ori pe an). Iar atunci se certau sau chiar loveau, deseori in fata mea. Amandoi aveau tendinte depresive, erau persoane violente, se agresau verbal. Tin minte cand tata a lovit cu pumnul o combina (pe atunci erau la moda) si a zdrobit-o, tin minte ca aveam vreo 5 ani, eram in pragul usii si ma uitam cum i se scurge sangele de pe mana, pe covor. Am multe astfel de imagini in minte. Mama ma abuza si santaja emotional, incercand pesemne sa obtina de la mine afectiunea pe care nu o putea avea de la tata. Asa ca alterna intre momente cand ma coplesea cu o atentie bolnava, nepotriva intre copil si mama, lasandu-ma sa ma simt aproape violata : ex, ma punea sa o sarut pe gura, pe numarate, ca sa imi ofere diferite lucruri). Apoi ma injura, lovea, ameninta, spunandu-mi ca ma ”zdrobeste’ ”ma calca in picioare”, ma facea tampita, proasta. De mica eram foarte timida, retrasa si ciudata. Nu simteam ca ma identific cu ceilalti copii, oameni in general, sentiment care a ramas cu mine pana acum. Aveam hobby-uri usor stranii, si eram foarte matura pentru varsta mea. Citeam foarte mult, toata ziua (am citit Mizerabilii in clasa a treia..si alte carti) Ma rog, anii au trecut, am ramas aceeasi ciudata, dar care acum se imbraca in haine gotice si desena in ore. Undeva prin clasa a noua m-am indragostit. Era un baiat dintr-o clasa paralela, la design si arhitectura, iar eu eram la grafica; am studiat la un liceu de arte. Era foarte inteligent si empatic si m-a invatat extrem de multe. Am facut lucruri foarte deosebite impreuna, excursii spontane la padure, aveam conversatii profunde…. Din pacate, am avut aproape o relatie de tip medic- pacient, el era si foarte credincios si extrem de frustrat de inabilitatea lui de a ma scoate din depresie. Cu putin timp in urma, inainte de relatia lui cu el, avusesem niste aventuri cu singurul scop de a ma degrada, pentru ca nu simtisem nimic pentru persoanele respective. Mi-am pierdut virginitatea la 15 ani, cu un barbat de 30 de ani, fiind convinsa ca oricum nu o sa pot iubi niciodata pe nimeni. Fumam, incepusem sa fac diferite prostii, iar el m-a ”scos” din asta. Totusi, depresia nu a disparut, si relatia noastra a devenit un fel de dependenta toxica. El se saturase sa simta ca nu poate face nimic, iar eu ma agatam disperata de el. Ne certam zilnic, ne uram enorm. A fost o perioada ingrozitoare. Relatia noastra s-a sfarsit in cele din urma, dar nu pot descrie exact circumstantele, intr-atat de oribile au fost. Rezumatul ar fi ca eu am avut o mica escapada intr-un bar unde am baut, fumat (iar dupa cativa ani, el nu ma lasase sa fumez) si am si dansat cu un baiat, dar doar atat. Mai pe scurt o declaratie de independenta stupida, pe care el a interpretat-o exagerat. Mai incolo ne-am reimpacat dupa multa suferinta, dar nu eram impreuna oficial. In schimb faceam sex si alte lucruri. Imi doream extrem de tare sa imi ofere macar cea mai mica promisiune de impacare pe viitor. Nu a facut-o, dar m-a incurajat sa merg la Cluj la facultate, unde urma el sa se mute (el era din Cluj) Am studiat in disperare pentru BAC, eu care nu puneam mana pe un manual (luam note mari doar datorita talentului pentru improvizat) numai ca sa pot fi cu el, sa intru la fara taxa. M-a incurajat sa dau la o alta sectie decat unde vroiam, totul pentru un plan pe care il avea el pe viitor, pentru care ar fi ajutat aptitudinile mele dobandite eventual la sectia aceea. S-a despartit, chiar daca tehnic vorbind nu eram impreuna, de mine in septembrie, cu o luna inainte sa incepem facultatea, si a plecat. Nu am putut merge dupa el. Totul a aparut in fata ochilor mei intr-o lumina mai limpede. Nici nu vroiam sa merg la sectia respectiva. Nu puteam sa suport sa il vad zilnic acolo. Imi pierdusem toti prietenii in relatia cu el, eram complet singura. Am irosit un an stand acasa. Apoi, am mers un an la Biologie; nu stiu cum am ajuns de la arta la biologie. Probabil pentru ca am totusi o fire naiva, visatoare, si am crezut ca daca iubesc natura pot sa studiez biologia. Dar totul era prea stiintific pentru mine, si ca sa fiu sincera, nu intelegeam nimic, si oamenii din jurul meu mi se pareau reci, prea cerebrali. Acum vine partea pentru care ma veti judeca cel mai tare. Am renuntat si la biologie pentru ca am realizat ca tot timpul asta mi-am dorit sa fiu la arta. Inainte de relatia aceea, eram extrem de pasionata de desen, si talentata. La anul o sa dau la arta. 3 ani irositi. Am inceput sa beau( momentan, cat de mult ma pot abtine; cam o data pe saptamana, sau de doua ori, dar cand o fac, simt o usurare enorma) Ma si tai, imi place sa simt cum curge sangele, simt ca suferinta mea dobandeste o forma fizica. Acum am urme si pe brate, si pe coapse. Ma simt si grasa, desi am cam 50 de kg acum la 164 cm. Acum cateva luni am tinut o cura de slabire care m-a adus la vreo 44…In general imi place orice ma face sa sufar. Nu mai sufar dupa relatia cu fostul prieten, sau mai bine spus, e o suferinta pasiva, la fel ca celelalte. Acum el are o prietena, intamplator la grafica- sectia unde visam sa ajung eu..si e si foarte buna, cea mai buna din clasa…..Simt doar o inferioritate covarsitoare, ma simt ca un gunoi. Pentru bani fac desene la comanda, nu castig cine stie ce momentan, poate si pentru ca nu am absolut deloc incredere in mine, si sunt terifiata de ideea de a pune preturi mai mari pe munca mea. Mi-e greu sa ma identific cu alti oameni, si nu ma pot indragosti oricat de mult incerc. Nu inteleg rostul vietii…sa produci bani? sa iti petreci viata nascand copii, sa ii cresti singura, ca o sclava? Oricat de mult incerc sa imi folosesc intuitia, sa ma conving ca exista familii normale, sunt scarbita de asteptari si norme sociale. Imi doresc sa fiu singura….Sunt scarbita de identitatea mea de femeie ( fiinta slaba, inferioara psihic) sunt scarbita de viziunea clasica asupra ambelor sexe…Totul ma revolta si ma lasa cu un sentiment de amaraciune greu de definit. Urasc oamenii si mai presus ma urasc pe mine. Mi-e greu sa ma ridic din pat, sa fac lucruri. Ma ascund fata de oameni, nimeni nu prea ma cunoaste sau intelege. Mentin o iluzie de superficialitate sau nepasare, ingrozita ca cineva isi va da seama ca sufar. Ma gandesc numai la moarte…caut metode de sinucidere, imagini cu oameni morti, la care ma uit fascinata, ore in sir. Fostul meu prieten joaca un fel de rol de terapeut, pentru ca acum se ocupa cu terapia pe oameni (el mereu a fost genul de om care e ocupa cu de toate, are interese in multe domenii) De la distanta desigur. Incearca inca sa ma scoata din depresie. Am tot felul de povesti si scenarii in minte pe care as vrea sa le transform in benzi desenate, dar nu cred ca voi ajunge acolo. Cei care le cunosc spun ca am idei foarte bune, si ca sunt si capabila sa realizez visul asta, dar nu am curaj. Cred ca sufar si de anxietate. Ma simt singura, imi doresc prieteni cu care sa fac lucruri ”care conteaza” pentru mine…sa impartasim idei, sa contemplam natura, sa visam. Imi doresc sa realizez lucruri frumoase, deosebite, dar simt ca nu sunt genul de om care realizeaza lucruri. Sunt genul de om care se sinucide. Sunt dezgustata de mine, de lipsa mea de realizare, de anii irositi, de personalitatea mea mizera. Gandesc mult, dar poate ca de fapt nu inteleg viata absolut deloc, pentru ca totul mi se pare o datorie, un chin (sa faci bani, sa te integrezi in ”societate’) Ce este cel mai ingrozitor e ca sunt costienta intr-un mod foarte acut de tot ce gresesc, sau de motivele din spatele oricarui lucru, dar sunt incapabila sa schimb situatia. Sau poate ca totusi o sa schimb situatia, facand singurul lucru de care ma simt capabila. Imi cer iertare pentru textul extrem de lung. Multumesc celor care au avut rabdare sa ajunga pana la final.

Luciana

Elena…ma regăsesc total in ,,cuvintele” tale…eu am câteva luni bune de când vreau sa mor, nu stiu ce si cum sa fac.Nu mai pot sa trăiesc cu dureri insuportabile de stomac si cu ,,singura speranta” ca daca mă bag in pat si dorm, a 2 a zi nu mai mai trezesc…am 25 de ani, cred ca avem povesti asemănătoare…si ru am schimbat multe chirii, si eu nu am un job stabil, nu am nici putere de concentrare sa invat lucruri noi si totul mi se pare fără sens…pur si simplu vreau sa dispar…cred ca as fii dispusa sa plătesc pe cineva din ultimii bani sa mă omoare si mi-as dona si eu organele…pur si simplu nu mai pot si gata!Îmi e rusine de cum sunt, de cum am ajuns dar cred ca as face un bine societatii sa dispar…nu mai rezist!

D.B.

Bună…. Cu ce sa incep… Am o viata dezastru… Daca se poate spune si asa ..la cel mai urat mod de a traii.. Eu am totusi o varsta… Locuiesc cu bunicii intr-un sat … Ca orice fata. Am un iubit… Tatal meu ma parasit pe mine si pe mama mea de mică .. A plecat cu alta .. Mama mea ca orice om sa casatorit cu cineva…nustiu din ce situatie sau despartit… Am trait cu ea pana la varsta de. 14 ani… Intr-o. Zii a venit acasa cu o veste… Era insarcinata … Eu cand am vazut pozele tot tot… Deja stiam … Ma lasa …pleaca … Timp de 9 luni …. Am plans in continu … Stiind. Ce se va intampla…a nascut, am un frayior…sa mutat..ea …copilul si sotul ei… Ea sa recasatorit acum in vara .. Eu locuiesc la bunicii…. Ma iubesc .. Dar degeaba , ma cert ,ma mai bate… Am un iubit … Maicamea nu vrea ss auda de el ..bunici la amentat … Nimeni nu e de acord ….am 4 luni cu el…de relatie… Eu il iubesc….are 19 anii…. Acum nu pot zice ….am avut defapt ,azi sa terminat totul… Ma lasat ca el crede ca inainte sa fiu cu el ,am facut ragoste …cu un baiat… Si nu e adevarat si nu ma crede… Si sa terminat… Vreau ..sa mor… Sa nu mai traiesc Sa nu mai am mii sii mii de probleme .. Sunt satula

Bianca P.

Da, nici eu nu am ajuns din intamplare aici….am trecut prin multe de mica…mama bolnava de cand ma stiu,foame,viol,incercarea mea de a trece peste, parintii au aflat ca nu mai sunt virgina,dar nu stiu ca defapt am fost violata,incercare a de a.mi taia venele, somnifere pumni intregi de pastile, ingrasamant pt flori…..tot degeaba;…pana la urma m.am ridicat mereu ,mereu,mereu…dar pana cand…nu mai am nicio putere , sunt singura,cu ai mei nu pot discuta,incredere nu mai am in nimeni, fostul prieten incearca sa ne impacam,dar chiar daca il iubesc m.a facut sa sufar si nu mai pot..am ajuns iarasi in punctul in care nu mai vreau sa traiesc….

Mihaizz

Va salut, eu din 1986 traiesc in lumea asta si cu trecerea timpului tot
mai plictisitoare devine viata, eu nu am suferit in dragoste ca alte persoane
nici nu am datorii sau alte pierderi care sa ma faca sa ma sinucid si totusi.
Uneori simt dorinta de a pleca, nu ma leaga nimic de lumea asta,
m-am gandit de multe ori sa incerc o metoda usoara, sa […moderat…] pentru a ma electrocuta rapid, cunosc cat de periculoase pot fi efectele curentului electric asupra corpului uman,
sau sa […moderat…] fie ceva rapid si sigur…
Mie nu imi este frica de moarte, daca ma voi sinucide este alegerea mea.
Inca ma mai gandesc, eu chiar nu simt nevoia sa mai traiesc.

P. 19

Buna seara! Ma numesc P, am 19 ani si asa, ca la inceput de an, in loc sa privesc cu speranta spre un nou inceput, fac exact opusul. Nu am incercat sa ma sinucid, nu cred ca voi incerca asta deoarece inca nu am depasit pragul durerii. M-am gandit insa sa iau o supradoza de medicamente, pentru a se sfarsi totul fara durere. Dar nu am curaj…
Marturisesc ca de cateva luni incoace singurul motiv pentru care ma trezesc dimineata este sportul pe care il practic. Acest sport este singurul lucru care imi aduce bucurie. Dar si la acest sport voi renunta.
Sunt o fire foarte depresiva, cel putin de un an de zile nu imi mai pot reveni. In anul 2013 aveam o viata perfecta: eram slaba, aveam un baiat cu care vorbeam (primul iubit, you know?), aveam prieteni, eram cea mai bun la Taekwondo, sportul pe care il practic si il iubesc. Brusc, toate s-au naruit. M-am despartit de acel baiat, prietenii au inceput sa dispara, mai apoi am picat examenul auto…toate acestea pana la sfarsitul anului 2013. In 2014 au fost iarasi esecuri dupa esecuri…un alt baiat, o alta dezamagire..alte luni in care mi-am innecat amarul in dulciuri si mancare. Am ajuns, pana la sfarsitul anului 2014 sa am cu 20 de kg mai mult decat in 2013. La sala nu mai faceam fata..BAC-ul a venit in forta iar eu, o eleva silitoare, am dat-o in bara, spre bucuria colegilor mei care nu s-au abtinut de la comentarii rautacioase. Apoi cu fcultatea..nu mai aveam nici o sansa sa merg la medicina, visul tatalui meu..am mers la Litere, unde toata lumea crede ca ar trebui sa fiu deoarece mereu am iubit romana.
Unde mai punem ca ai un tata care, din clasa a 5-a pana in ziua de azi ti-a zis doar ca esti ,,cat chiuveta”, ,,te-ai marit”, ,,esti cat China”?
VIata mea e un dezastru..am plecat la facultate cu prietena mea cea mai buna cu care acum nu mai vorbesc, tot din cauza mea. Am ridicat niste ziduri in jurul meu pe care nu le cobor. Parintii nu mai sunt cu mine, colegii de antrenament, sportul pe care il iubesc asa de mult nu mai este..facultatea este foarte grea..numai eu stiu cat de putine ore dorm pentru a citi cate ceva la fiecare materie..si tot o dau in bara. Pariu ca voi avea restante.Pariu ca voi fi ca de obicei, UN ESEC.
Am inceput antrenamentele si acolo..la alt club. Totul bine si frumos, ba chiar si un baiat de care imi place..doar ca logic, nu s-ar uita la una ca mine.
Ma urasc..imi urasc viata…imi urasc corpul imens..stiu ca sunt dura cu mine, dar asa merit..Nu mai port decat haine negre, largi..nu ma mai aranjez..nu mai port bijuterii..nu mai port rosu, culoarea mea preferata..nu mai port rochii, eu care mi-am cumparat intr-un an 20 de rochii..
Nu stau decat de site-uri, cautand imagini depresive, ascultand rock..
Nu mai vorbesc cu nimeni, nu mai am prieteni..
Pe strada, cu colegii..cu familia…zambesc..Dar eu stiu ce e in sufletul meu.
Acum m-am hotarat sa renunt la sport..desi iubesc sportul asta cum nu cred ca am iubit ceva in viata asta, voi renunta. Pana nu slabesc cel putin 15 kg nu voi calca in sala de antrenament, indiferent cat de putin va trebui sa mananc si cate nopti voi plnge din cauza acestei decizii.