Omul-Lup

21 11 2015

Nu sunt nebun. EI sunt rai si au fost intotdeauna. Nu stiu de ce, poate nu le convine felul meu de a fi, poate au frustrari interioare si le varsa pe mine, poate pur si simplu EI sunt nebuni, insa eu sunt un tanar normal, cu bun simt si care nu le-a gresit cu nimic.
Ce trebuie sa intelegeti dumneavoastra este ca EI nu sunt oricine, ci sunt niste oameni respectati in societate, tratati ca exemple pozitive si probabil urmati de multi. EL este scriitor, jurnalist, profesor universitar, comunicator si politician, genul acela de om considerat intelept si respectat de toata lumea, iar EA are deprinderi asemanatoare, chiar daca nu la acelasi nivel. Din start observam aici un conflict de interese, pasiunile mele fiind in domeniul biologiei, medicinei veterinare, zoologiei si animalelor in general. In caz ca nu am fost destul de clar pana acum, EI sunt parintii mei.
Nu I-am urat de la inceput. Mereu mi s-a spus clar si raspicat ca era vina mea. EL se supara pe mine si ma lua la bataie (beat sau treaz), era vina mea, deoarece il suparasem cumva. EI ma insultau in cele mai josnice moduri, imi spuneam ca fac umbra pamanutlui degeaba, era tot vina mea, deoarece chiar faceam umbra pamantului degeaba. Acest lucru a durat in jur de 12 ani, de la 6 ani pana la majoratul meu. Atunci EL m-a zdrobit pe mine, pe EA, si pe propria mama batrana in bataie. Pentru ca nu eram destul de fericit in ziua aceea. Pentru ca nu zambeam destul de convingator pentru EL. A durat cateva zile dupa acea seara, timp in care EL a fost plecat de acasa, sa realizez crudul adevar: nu fusese niciodata vina mea. Nu facusem nimic atat de groaznic incat sa merit sa fiu batut si batjocorit de EI. Atunci am inceput sa cred ca ei sunt de fapt rai intr-adevar, dar voi ajunge si acolo.
Este important sa stiti ca viata mea a fost una interesanta: am locuit in aproximativ 8 orase din tara, in fiecare cam 1-2 ani, datorita oportunitatilor LOR de lucru. Nu am fost niciodata intrebat inainte de vreo mutare, nu le-a pasat daca lasam prieteni in urma, nimic. Am suferit mult din cauza acestor mutari succesive, de la o gradinita la alta si de la o scoala la alta, nu am avut prieteni, relatii de iubire, nimic. Apoi intr-un final ne-am stabilit in orasul X, unde am avut gimnaziul si liceul. Adaptarea a fost dificila, dar s-a intamplat.
In gimnaziu erau tinta bataii tuturor colegilor si a insultelor lor. Eram victima ideala: cu un cap mai scund decat toti, baieti si fete, si gras ca un purcelus. Orice faceam, eram lovit. Veneam acasa plin de vanatai. Le-am spus si LOR situatia. Raspunsul a fost, si citez, „Daca esti un lenes si un ingalat si nu te duci la antrenament…” (faceam judo) „… e normal sa patesti asa.” Lesne de inteles ca nu m-au ajutat, deloc. A fost o ocazie cand am primit abuzit o nota de 3 (nu doar eu, ci toata clasa), atunci s-au mobilizat EI, nu in favoarea mea, ci pentru ca nu le convenea ca trofeul lor sa aiba o nota sub 8 in catalog, insa profesorul respectiv a venit in fata clasei mele si le-a spus tuturor ca din cauza tatalui meu isi va pierde slujba, lucru care mi-a atras si mai multa ura din partea colegilor, deci si mai multa bataie. Problema era ca nu doar la scoala era urat, ci si acasa era mai rau, desi nu eram vinovat de nimic. Oare daca nu eram „lenes si ingalat” si mergeam la antrenament puteam sa bat 10 persoane in acelasi timp? La ce se gandeau, oare, EI? Nu la mine. Dupa 2 ani si jumatate de presiune din partea mea, m-au mutat la alta scoala, unde a fost mai bine.
Revenim putin la pasiunea mea pentru animale, in special cele exotice. Dupa ani si ani de tratative si rugaminti, mi-au permis sa am un animal exotic (in acest caz, o soparla gecko). De-a lungul timpului aceasta pasiune s-a dezvoltat pentru mine, si acum detin destul de multe reptile si alte animale. Ajungem si acolo.
Apoi a urmat perioada de liceu, care a fost atat de urata incat dupa un an si jumatate au trebuit sa imi intrerupa anul si sa ma tina cam 8 luni acasa, cele mai oribile din viata mea, cu violenta si injuraturi la tot pasul, urmand sa continui cursurile anul urmator la alt liceu. Nu vreau sa detaliez, in parte din cauza lor si in parte din cauza mediului de la liceu (liceu sportiv cu mii de elevi, mare parte din aceia care spun „haur” la aur, daca intelegeti ce spun, mancati-as), am ajuns si la tentative de sinucidere, depresii majore.. Am trecut peste intru totul, nu este nevoie sa detaliem aici.
Am fost mutat la alt liceu, particular (curat, cu usi la clase, elevi buni si prietenosi, profesori tineri si inteligenti, insa e drept materia mai grea si organizarea mai stricta) unde m-am simtit minunat. Asta s-a vazut si in rezultatele mele scolare, intrucat am fost liderul clasei ca rezultate si chiar si bursier in repetate randuri. A fost o perioada frumoasa, la liceu ma simteam bine, acasa faceam teme, ma jucam la calculator si aveam grija de multele mele animalute. Certuri si batai au fost in continuare, insa le tineam piept mult mai bine datorita starii mele generale pozitive.

Aceasta a fost introducerea. Mi-ar fi placut sa se incheie cu ultimul paragraf, insa… sunt in criza. Ajung la disperare si am nevoie de ajutor. Locuiesc cu niste oameni oribili. Oameni care par a avea ca unic scop nefericirea mea. Mi-au distrus orice pasiune (cantatul la pian, desenatul, jucatul la PC) cu exceptia celei pentru animale. Ma jignesc, ma lovesc, ma fac sa ma simt oribil, si nu sunt capabil sa inteleg DE CE. Ce anume le fac? Urat nu sunt, prost nu sunt, sunt mereu vesel si ii fac si pe altii sa rada, am subiecte de discutie interesante, ma consider o companie placuta! De ce sunt atat de rai cu mine? Nu sunt perfect, si eu mai ridic tonul al ei, insa nu in halul in care o fac ei si doar ca raspuns pentru jignirile aduse! De ce sunt nevoit sa trec prin asa ceva? Mi-au distrus copilaria si o parte mare din adolescenta, si nu pot vorbi despre asta, daca cumva aduc vorba despre perioada de gimnaziu sau de liceu cand am avut nevoie de ei si nu au fost langa mine, se enerveaza, urla, si iar urla, spunandu-mi ca a fost in trecut si sunt fraier si sensibil ca nu trec peste! Pana la varsta de 16 ani nu am primit bani de buzunar niciodata de la ei, recent insa (dupa 18) am convenit la un fel de „salariu”, o combinatie dintre alocatia mea lunara, bani de consum zilnic (transport, mancare la cantina scolii) pe o luna si inca niste bani de buzunar, suma nefiind extrem de mare dar nici neglijabila. Ce nu mi-au spus insa e ca imi vor scoate ochii in permanenta cu acesti bani si cu ce fac cu ei, la un nivel atat de josnic si de violent ca imi venea sa rup banii in bucati si sa fug pe strada sa locuiesc in canale. Nu am crezut vreodata ca o persoana poate fi atat de rea, FARA MOTIV IN MORTII MA-SII. Ce le-am facut? Ce? Nu inteleg, poate sunt atat de oribil si nu-mi dau seama de propriile greseli, m-am gandit la aceasta ipoteza ani de zile, insa orice persoana din exterior se intelege perfect cu mine si imi fac prieteni usor, iar iubita mea (singura persoana in afara de ei cu care ma vad aproape 24/24) tine la mine extrem de mult, si pentru felul meu de a fi, deci nu sunt un om rau! Nu sunt, cred ca nu sunt, sper ca nu sunt, doamne-fereste.
Dar mai e ceva… probabil cel mai trist lucru… Nimeni nu ma crede. Niciodata nu m-a crezut nimeni. Mama EI, mama LUI, rudele, familia, prietenii LOR, prietenii mei.. Nimeni. Toti imi spun nerecunoscator, scandalagiu, ma acuza ca urlu si sar la bataie, ca sunt violent. Oricat le spun ca singurele dati cand am „urlat” am facut-o provocat, ca nu i-am lovit niciodata si nici nu o voi face, ca sunt doar o victima a acestor doua fiinte oribile… Nimeni nu ma crede. Sunt un nenorocit pentru ca nu apreciez cat de multe fac ei pentru mine, cat de mult tin ei la mine si ca imi dau voie sa am cateva animale mici in camera mea, care oricum nu-i afecteaza pe ei deloc. Va rog, ajutati-ma.. Nu sunt rau, nu sunt nebun, am fost un copil bun intotdeauna, care acum traieste cu acesti monstri oribili care imi fac rau, dar doar acasa, doar in familie… In exterior se lauda cu mine, in exterior se lauda cu cat ma sustin, sunt parintii perfecti, evident, si sunt atat de norocos ca ii am.
Visul meu a fost dintotdeauna sa devin medic veterinar, sa ajut animalele pe care le iubesc atat de mult, de la catei si pisici pana la serpi si soparle. Imi iubesc cainele asa mult, iar cand L-am vazut cum l-a lovit cu brutalitate in noaptea majoratului meu cand ne-a batut pe toti, a fost singura data cand chiar am ridicat mana la EL, si nu ca sa-l lovesc.. ci ca sa-l imping departe de catelul meu drag care voia doar sa ma apere de furia lui nemeritata. Nu am cerut masina, nu am cerut calculator, nu i-am cerut nimic.. ci doar sa ma lase sa fac lucurl de care sunt pasionat. Si acum ma vad nevoit sa renunt la acest vis.. Nu mai pot sa traiesc cu ei, din banii lor, timp de 6 ani de zile, si e imposibil sa am si un job, si facultatea si studiile in acelasi timp, deoarece facultatea de medicina veterinara are ore si de la 8 la 20, nu pot lucra in timpul asta ca sa ma intretin, cel putin nu la nivelul la care as putea plati o chirie, iar caminul nu este o posibilitate cu atatea animalute in grija, dependente de ingrijirea mea specifica (temperatura, umiditate, hrana speciala la reptile). Trebuie sa imi gasesc un serviciu dupa ce termin liceul, eventual si o facultate mai usoara, ca sa pot sa traiesc singur, fara cei doi monstri. Iubita mea tine la mine, dar are si ea serviciul ei si viata ei si nu o pot implica in aceste probleme, i-as ingreuna viata si ei doar. Cunoste situatia dar nu cunoaste ca postez aici si am aceste ganduri.

Sunt doar trist, foarte trist si resemnat… Nu mai pot lupta cu propria familie in timp ce lupt si cu greutatile vietii. Pacea nu este o posibilitate, oricat am incercat. Scriu asta pentru ca, daca din familie si cunostinte nimeni nu ma crede si ma ajuta, poate niste oameni straini de situatie vor cantari si varianta mea a povestii, as spune cea adevarata pentru ca ei nu vor recunoaste niciodata nimic in fata nimanui.

Prietenul vostru, Omul-Lup

Anunțuri




Niki 11

20 11 2015

si eu nu mai vad nici o solutie , greselile din trecut ma bantuie zi si noapte si am atacuri de panica , am tinut inmana 20 de minute un pumn de somnifere si nu am avut curajul necesar pana la urma , ma gandeam la baietelul meu de 11 luni care este un inger pe pamant.





Teena

18 11 2015

Am nevoie de ajutor! Acum😓





Qvsalexso

8 11 2015

Nu sunt un povestitor prea bun, dar totusi…Viata mea incepe cu un tata care doar bea, tot timpul…mama lucra, iar cand venea acasa, tata ii lua banii si se ducea la baut, iar cand nu mai avea bani, ma scotea pe hol, iar in camera o batea pe mama…aveam 2-3 ani, imi amintesc perfect totul ca si cum s-ar fi intamplat ieri, traiesc cu trauma asta, imi amintesc cum tipam si trageam de el sa o lase in pace…Mereu am trait cu frica. Stateam la sat, am mers cu el la munca, cosea…aveam tot 2-3 ani.. chiar nu imi amintesc de ce ma luat insa, vroiam sa sparg alune si am rupt „cutea” cea cu care ascute coasa, iar pentru asta ma batut cu coada de la coasa…asa mic cum eram..puteam sa mor, noroc de vecini care au sarit sa ma salveze… Cum, un copil asa mic sa mai fie fericit? imi spuneti ?…ma mutat la bunica mea,ea ma plimbat la toate bisericile pentru ca noaptea visam foarte urat, nu puteam dormi…vedeam tot felu de chestii…( unii ma vor judeca si vor spune ca am imaginatie ) insa eu stiu ce simteam…pe la 7-8 ani am scapat de frica asta, mama s-a despartit d el, a plecat din tara si am ramas cu bunica si o sora…departe de fiinta care mia dat viata, simtindu-ma singur..chiar daca bunica ma iubea mult…acum imi spune ca mai bine ma omora cand eram mic. ( era sa mor.. inecat ). La scoala toti radeau de mine pentru ca eu eram singur, nu aveam mama, nu aveam tata ( tata deloc, mama aproape de mine )…eram tratat diferit, eram timid…iar pentru asta toti ma priveau diferit, iar cei care vorbeau cu mine, profitau de mine…in felu ca eu aveam bani..imi amintesc in clasa a4a un coleg, ma lovit in piept si nu mai puteam respira, cazusem jos..toti incepuse sa rada si sa-mi dea porecle…si asa am trait pana in clasa a8a, dupa la liceu..a mers mai bine, m-am indragostit…a durat un an, fata ma inselat cu prietenul ei cel mai bun…sunt o fire foarte emotiva, nu vreau sa fiu asa dar nu pot sa ma schimb..credeti-ma..am suferit 4 ani de zile dupa prima iubire..nu aveam pe nimeni aproape, eu nu aveam cu cine sa vorbesc, nu aveam nimic…sufeream in mine, au fost momente cand nu-mi doream sa mai traiesc pentru ca simteam in mine o durere atat de mare…iar dupa 4 ani, a venit o fata…fosta colega pana in clasa a5a, s-a indragostit de mine…ea stand in italia, venea doar vara in romania si statea doar dupa mine …atat de indragostita era, si stii ce ? cand am vazut ca ma iubeste asa mult, m-am gandit ca daca-i dau o sansa ma voi indragosti din nou, voi avea si eu pe cineva sa ma inteleaga, sa pot vorbi….cineva…iubire mare, pana dupa un an cand am spus niste vorbe gresite…lucrez, transport marfa in toata tara ( asta nu e cea ce trebuia sa fac eu, insa din cauza parintilor se intampla asta ). era sa mor intr-un accident oribil, nu puteam ajunge acasa, mama s-a suparat pe mine. in acea zi era ziua ei, si iam spus ca o las..pentru ca vazusem conversatia cu un prieten vechi de al ei, ca-i da pup si ca vrea sa se vada ( facebook..fuck ), in momentul ala mi-am adus aminte de fosta iubire, care ma inselat cu cel mai bun prieten al ei, am simtit o dezamagire foarte mare….nu iam mai vorbit pana a2a zi cand m`am calmat si iam zis ca nu o las si ca vreau sa revenim la ce eram…insa ea era la pamant..suparata, m-am rugat de ea 4 zile sa-mi dea o sansa..am plans, la lucru am mers foarte rau…ma oprise politia, era sa fac accident din neatentie…am ajuns intr-un hal …de n-ati vrea sa ma vedeti. ( voi fi judecat, sigur ) . acum dupa ce ne-am impacat, desigur ca mia dat o sansa…poate a vazut cat de disperat sunt, cat o iubesc…cat tin la ea, nu stiu..insa acum nu mai e la fel, nu se mai poarta la fel cu mine..nu`mi mai ofera aceias afectivitate iar de aici incep sa ma simt iar singur…cea ce urasc eu cel mai mult sa fiu singur! m-am certat cu mama. nu`i comvine ce vreau sa fac, am ajuns sa nu mai vorbesc cu ea! mia spus sa nu`i mai zic mama, printre alte vorbe urate..Viata mea nu trebuia sa fie asa…Eu de la 10 ani am primit calculator si internet, mia placut mult programarea…4 ani de zile am invatat mysql, php, html, css si java…nu ieseam afara pentru ca nu aveam prieteni, ma porecleau in tot felu..si imi era rusine. asa ca am invatat doar asta, faceam site-uri degeaba…doar de dragul de a programa, iar la 14 ani am cumparat ceva de la o firma straina..iar acolo am vazut un „bug” o greseala mare in programare cu care puteam cumpara gratuit orice…iam contactat am rezolvat problema iar ei vazand varstra mea, miau oferit sa vin la liceul de informatica ( germania/franta ) insa ai mei nu mau lasat..de ce sa plec cand pot trai o viata de rahat? o viata care nu mio doresc..am continuat sa invat, bineinteles ca nu am fost de acord cu ei, ma dat pc-ul la liceul de mecanica ( nu eram asa bun al scoala ), am facut primul an cu 300 de absente, apoi am incercat de doua ori liceul de stiinte sociale ( clasa a10a) la fel..nu m-am tinut, iar acum de un an fac un liceu fara frecventa, sunt in clasa 11a …in tot acest timp, am ajuns sa am un salar lunar foarte bun provenit din internet, lucrez si pe masina…asta ca sa le arat alor mei ca sunt cuminte sii ii ascult..nu vreau sa le spun de ce fac eu on-line…cica viata ar decurge bine daca ai bani…insa dupa cum vam povestit, mama nu ma mai vrea, iubita nu imi mai ofera afectivitate, ma simt din nou singur, imi aduc iarasi aminte de tot ce am suferit, simt ca viata mea doar asa vrea sa continuie, intr-o bucla temporala unde posibilitatea este de a esua, atat de fiecare data..esuez si dupa o iau de la capat. Dupa toate astea, am ajuns sa ma simt al nimanui, intradevar am un acoperis asupra capului, nu sunt chiar orfan…dar singur. prieten nu am, am aceleas porecle ca in trecut…iar daca ies cu cineva profita de mine…eu nu stiu ce sa mai fac sa-mi pot indrepta viata, sa pot sa simt si eu fericire, pentru ca in inima mea e doar tristete si nu stiu daca puteti intelege..insa, cand o mama spune unu-i fiu ca nu mai exista pentru el…e ceva ..ceva care te distruge pe interior tot…adica fiinta care tia dat viata, renunta la tine…nu ma intelege nimeni, nu pot povesti nimanui, nici macar iubitei, pentru ca …simt ca nu o sa-mi ofere intelegere si doar o sa vorbesc degeaba. simt ca nu am cum sa continui asa, sa sufar mereu, sa fiu toata viata trist…am 19 ani..mai e mult timp, dar daca va fi mereu suferinta ? ca pana acum, asa a fost….

sunt nevoit sa ma mut singur, sa ma descurc singur…pot sa spun ca sunt orfan, alungat pe strazi…





Mircea 20

8 11 2015

Numele meu este Mircea..am 20 de ani si sunt student in Iasi..voi scrie cat se poate de casual..nu ma voi strofoca cu organizarea textului asa ca va rog sa ma scuzati.Este ora 6 dimineata iarasi..si nu am facut nimic toata noaptea decat sa ma uit la fime de comedie.chiar daca e pentru scurt timp..tot reusesc sa imi aduca un zambet.Nu am mai dormit bine de ceva timp, cativa ani mai exact.Printre arsurile de tigara si taieturile cu cutitul , lucruri care deja imi fac parte din rutina, mi’am amintit de acest site…l’am descoperit cu cateva luni in urma intr’o stare de criza ca aceasta.Dar m’am gandit ca nu am nevoie..ca sunt destul de puternic..m’am cam inselat.Gandurile mele negre sunt cu mine de cand ma stiu…ca sa fiu mai exact..de pe la varsta de 12 ani.Si nu..nu exagerez.Mereu mi s’a parut ciudat cum un copil de 12 ani poate avea ganduri sinucigase..apoi a venit perioada adolescentina..si m’am gandit ca e doar varsta de vina.Dar acum am 20 de ani si nimic nu s\a schimbat..(in bine cel putin).Imi este rusine sa postez asta..considerand faptul ca din ce am citit si stiu…exista oameni cu probleme de 100 de ori mai mari ca a mele..la naiba..de 1000 de ori…toate gandurile mele negative..si actiunile de automutilare sunt provocate de singuratate..dar nu e singuratatea la care v’ati astepta..am niste parinti grozavi si iubitori..si prieteni buni..ma pot imprieteni cu oricine..dar toate astea din nu stiu ce motiv..sunt nesemnificative pentru mine..atata timp cat nu pot dezvolta o relatie de iubire..de romantism as putea spune..nu am avut niciodata asa ceva..si nu e ca si cum nu as fi incercat..si cand ma uit la toate acele persoane care dezvolta asta in ciuda faptului ca sunt violenti..posesivi..gelosi si neintelegatori..rasisti si plini de ura..misogini si cu gandul doar la sex…ma intristeaza peste masura…pentru ca mereu ma face sa ma intreb ce e gresit cu mine..de ce sunt defect si in ce fel..nu ma potrivesc deloc in societate..ma intristeaza cand vad oameni asa fericiti tot timpul..nu poti purta o conversatie reala cu mine decat doar daca te cunosc de mult timp…. de ce sa ma mai ghinui sa traiesc..am facut asta pentru asa mult timp..si in asa o tacere incat nimeni nu stie..nici macar parintii..ca de la asa o varsta frageda plangeam noaptea uitandu’ma la tavan si spunandu’mi „poate in noaptea asta mi se opreste inima”Singurul motiv pentru care inca mai sunt in viata este pentru ca nu vreau sa’mi ranesc parintii.Am mentionat la inceput ca sunt student..sunt in primul an..si provin dintr’un oras mic..si de cand am ajuns in acest oras mare..si cu atat de multa lume..lucrurile au devenit mult mai rele..de 2 luni am inceput iar sa’mi fac rau in fiecare seara..Problema mea nu e o problema reala..stiu asta..si am vazut cu ce se confrunta alti oameni..de asta imi este si rusine..si imi vine sa plang cand ma gandesc de ce lucruri ma „plang” eu…dar voiam sa spun cuiva..macar odata..o singura data..chiar daca macar unul dintre voi ma v’a asculta sunt multumit. Sunt lipsit de orice fel de motivatie..nu pot face nimic si sunt o povara pentru oamenii care vor sa ma ajute dar care nu inteleg ce simt eu..si de ce as prefera sa mor chiar acum ..mi’am mai taiat venele odata..dar nu am dus’o pana la capat..si imi este foarte frica , ca intr’o zi nu voi mai ezita.





Alex 20f

2 11 2015

Salut. Ma numesc Alex, am 20 de ani si gandurile negre mi-au luat luciditatea.
Inceputul ,,mortii mele” a aparut probabil din timiditate, anxietate, frica de opinia celorlalti desi nu pot estima perioada cu exactitate, a inceput in liceu.Nu
am avut vreo copilarie nefericita desi am crescut fara tata. Liceul pentru mine a fost cea mai grea etapa pe care am parcurs-o. Din momentul in care am ajuns in liceu am fost un neadaptat.Perioadele mai intense au aparut in ultimii 2 ani de liceu cand eram extrem de apatic, alteori trist pana la depresiv.
Cauzele probabil fiind lipsa socializarii (nu stiu daca am fost respins de alteritate desi eram putin evitat uneori dar m-am autorespins pana in prezent) o usoara, zic eu, timidate pe care am depasit-o in prezent datorita adoptarii unui comportament de rebel. In aceasta perioada in care eram un trist, am inceput sa dezvolt o pasiune pentru filosofie. Filosofia mea pesimista a fost influentata de esecuri. Intodeauna am vazut partea goala a paharului. Apoi am fost spontan pt prima data in viata mea si urmez facultatea de filosofie. Am mers aici pentru a afla cine sunt si ce caut in viata asta insuportabila. Am aflat ca filosofii sunt subiectivi ceea ce rezulta ca; sau ii resping sau ii aleg pe cei care cred eu ca ma descriu intr-o anumita masura. Am ajuns un nihilist care despica firul in cate parti doriti dumneavoastra, cred ca viata este un lung sir de evenimente lipsite de sens. Ma intreb daca as fi fost opusul a ceea ce sunt acum, si totusi in momentul mortii mai conteaza ceva? (NU)
Pe langa filosoful de mine viata sociala este 0, si asa a fost de cand ma stiu.
In prezent sunt un singuratic care nu vrea sa se mai gandeasca la ceva dar gandeste cum ar putea sa scape de aceasta povara. Aici apar gandurile mele despre sinucidere. In fiecare dimineata si si seara ma intreb de ce sunt atat de prost incat nu-mi pun capat zilelor. Imi spun deobicei ca nu e momentul (Cat de egoist sunt nu-i pot face asta mame-i care a facut prea multe). Planul meu e sa am o motocicleta care poate m-ar face liber, sa ma imbat , sa vorbesc cu mine pentru ultima data si sa mor. As mai adauga ca pana in prezent nu am avut vreo prietena iar in prietenii nu prea cred. Nu am vazut nicio fata interesata de mine asa ca am adoptat aceeasi pozitie dezinteresata. Nu cred in prietenii, doar in amici de bauta sau orice alta activitate. Singuratatea care o port cu mine zilnic e si rea si buna. In singuratate ma reincarc ma pot gandi profund la ceva. In schimb singuratatea ce rea ma domina acum, unde printre oameni ma simt ca un orfan, ma simt ca si cum nu apartin lumii, un fel de observator in viata si al vietii. Relatiile mele cu un posibil Dumnezeu nu exista si nu doresc nici sa discut despre acest lucru. As dori sa-mi impartasiti si voi niste perspective poate ma pot salva de Eul asta.