Aura D.

Buna ziua.Eu sunt o supravetuitoare a unui suicid,sunt o mama,la care baiatul de 22 ani s-a strangulat in casa,acum o luna jumate.Nu am crezut niciodata,ca el va face acest lucru,si imi pare atit de rau,ca nu am vorbit cu el despre asta,despre increderea in sine,in Dumnezeu,despre greutatile care pot aparea in viata,ca asa e viata:o usa se inchide si alta se deschide…Imi pare atit de rau,ca nu am fost mai atenta la ceea ce imi zicea,ca nu am luat in serios framintarile lui,ca nu l-am inteles asa cum trebuia,ca nu l-am sustinut,nu l-am ajutat si nu l-am salvat.Si gindurile acestea ma distrug,ma fac sa ma simt o mama,care a esuat ca mama,o mama,care nu si-a protejat copilul..Era un baiat foarte frumos si talentat..Era vocalistul unei trupe…avea succes mare..avea vise mari in viitor..Am trait linga el toata viata,a fost crescut de mine,deoarece sotul era plecat peste hotare,ca sa ne cumparam si amenajam un apartament, si venea odata in an acasa..Tot timpul pe primul loc era el,in toate,cu toate ca era si sora mai mica.Atit de mult l-am iubit,cel mai mult din lume,mereu am retrait pentru el,am fost gata mereu sa-i rezolv orice problema…Era de mic cam bolnavicios,si prin atitea am trecut cu el,am confruntat atitea greutati impreuna…ca sa-l vad mare…si cind deja era scapat de toate,doar sa ma mindresc cu el,”sa culeg roadele”,el a plecat..Ma invinuiesc ,ca de jumate de an,l-am lasat singur,sa traiasca in apartamentul nostru..Deoarece sotul, de 20 ani, era plecat peste hotare,relatiile noastre s-au racit,si de citiva ani am divortat.Sotul s-a recasotorit si traia la fel peste hotare..Si eu anul trecut in septembrie am hotarit sa plec cu fetita in alta tara,cu un barbat.Si el a ramas singur..dar la vista de 21 ani si jumate ma gindeam, ca deja e mare si el chiar isi dorea sa fie singur..Ne sunam des,ne povesteam ce facem..si iata intro zi,buneii l-au gasit mort in apartament..Nici la inmormintare nu am putut merge din cauza pandemiei..Si nu va imaginati cu ce durere,cu ce sufetinta traiesc.Fiecare zi pentru mine e un chin,s-a zdruncinat pamintul sub mine,nu pot minca,dormi,nu pot respira..Nu pot crede,ca asta se intimpla cu mine..imi pare,ca el e plecat undeva si degraba se intoarce,si va fi totul ca inainte.Nu mai vreau nimic,viata pentru mine nu mai are sens..Simt ca cad in groapa,si nu am de ce sa ma agat,si nici nu vreau..nu am putere pentru nimic..Este o durere insuportabila,o durere suprema,si cu un simt de vinovatie,care te distruge, cu mii de intrebari …Mi s-a spulberat tot,deodata am inteles,ca toata viata am trait-o inutil,totul a fost inzadar…Ca nici famile,nici copil nu mai sunt,nici casa care am depus suflet sa o amenajez,nu mai trebuieste nimanui..Unica ce imi doresc,vreau sa mor,sa ma usurez,doar asa se vor sfirsi chinurile mele..Era un suflet bun,educat,modest..El era foarte sensibil,traia emotiile mult mai profund ca noi toti..era artist…si nu a fost inteles,nu a fost apreciat, nu a fost incurajat..de asta nu a suportat tradarile si umilinta…ma refer la problemele legate de muzica.Nu pot suporta,cind toti imi zic,sa fiu puternica,de parca aici e vorba de putere..Aici e vorba de iubire, de dorul de copilul meu,care stiu,ca nu mai este..Nustiu cum sa traesc mai departe,stiu ca nu-mi va trece niciodata aceasta durere, si nici nu voi fi inteleasa de oameni.Eu nu mai sunt cea care am fost.Mereu am gindul sa beau un pumn de pastile si sa adorm ,sa nu ma mai trezesc..Daca poate cineva sa-mi zica,ce sa cred,ce sa ma gindesc,ca sa-mi fie un pic mai usor..Dar,inteleg,ca nimeni nu ma poate ajuta cu nimic..Si ni cred,ca voi putea supravetui iubirii si pierderii celei mai dragi fiinte din viata mea..