Daniela C.

9 11 2013

Disperarea pune stapanire pe om chiar atunci cand crede ca, in sfarsit razele soarelui au ajuns si pe „strada lui”. Nu mai am nici un sens in viata. Tatal copilului meu a plecat dintre noi in 1989 iar copilul meu nascut cu 2 saptamani inainte de a pleca tatal sau, m-a parasit pentru totdeauna in septembrie 2013 fara sa-mi lase macar un cuvant. Ma rog la Dumnezeu intr-una sa-l iubeasca si sa-i dea liniste,caci acest copil a suferit mult in aceasta lume,chiar daca eu mi-am dat silinta sa-i fac viata usoara. L-am crescut singura ,dar se pare ca nu am putut sa-i ofer suficient pentru a-i da suficienta speranta. Il rog pe Dumnezeu sa-mi ia sufletul si sa rascumpere cu el sufletul copilului meu,dar El nu vrea sa ma asculte. Nu mai am de ce sa ma mai agat. De aproape 2 luni imi caut un motiv pentru care sa mai traiesc si nu-l gasesc. Nici macar preotii nu-mi dau voie sa-i fac cele necesare ,pentru ca s-a sinucis…. Stiu ca vor fi voci care sa ma puna la zid, acuzandu-ma de fapta copilului meu…Nu-mi caut circumstante atenuante…dar stiu ca am facut tot ce mi-a stat in putinta sa-i fac viata usoara, sa nu simta ca-i lipseste tatal.Cu toate astea, nu a fost suficient.Nu sunt aici pentru a cauta consolare,nici pentru a ma scuza, ci pur si simplu nu am cu cine vorbi despre disperarea mea. Lucrez cu copii…situatia este si mai ingrata atunci cand sufltu-ti urla de durere sa fii obligat sa canti si sa dansezi…..caci asta trebuie sa-i invat pe micuti. Iubesc copiiii,dar mi-e asa de greu sa vad copiii tuturor cand stiu ca al meu nu mai este niciunde…

Anunțuri