Pledoarie pentru viata

Zilele acestea am meditat mai mult asupra vietii, in general, asupra sensului ei, asupra semnificatiei, a rostului ei…

 

Trebuie sa traim cu un scop, nu-i asa? Spunem cu totii ca, daca ai un scop in viata, gasesti, intr-un fel, fericirea… De asemenea, sustinem nevoia fixarii unor scopuri, pe termen mediu si lung, si a stradaniei noastre de a le atinge, apoi de a ne fixa alte scopuri si idealuri mai inalte, si tot asa…

 

Dar care este finalitatea acestor lucruri? Care este lucrul care conteaza cu adevarat in viata? Exista ceva palpabil, verificabil, de care sa te poti agata atunci cand dezamagirile si problemele par a ne coplesi?

 

Crestinismul a venit cu o perspectiva noua asupra lucrurilor. Imi aduc aminte de spusele lui John Piper, care sustinea ca noi am fost creati de Dumnezeu cu scopul de a-l glorifica pe El.

Dintr-un punct de vedere laic, asta pare o… nebunie, nu-i asa? Adica, ma rog, nu din punctul lui Dumnezeu de vedere, care pare a fi intr-un fel… egoist… Ei bine, nu este si nu a fost egoist, si o sa incerc sa arat si de ce.

 

Una din cele mai cunoscute relatari biblice este cea din Genesa, unde Creatorul plasmuieste si aduce intru fiinta tot ceea ce exista  si poate vedea ochiul nostru. La urma de tot, din tarana pamantului, El face un trup, caruia ii sufla in nari „suflare de viata”, „si omul a devenit astfel viu”. Este, probabil, pasajul care-l determina pe C.S. Lewis sa exprime ca

 

„Tu nu ai un suflet. Tu ESTI un suflet. Tu ai un trup”.

 

Interesanta perspectiva, nu-i asa? Parca totul devine mai… simplu… scopuri, prioritati… Din moment ce trupul ni se degradeaza si, in cele din urma, se intoarce in tarana din care a fost plasmuit, conteaza foarte mult ceea ce investesti in sufletul tau, iar trupul si cerintele lui, care sunt atat de mari si de stringente uneori, par a fi mai putin importante atunci cand te gandesti la tine insuti din aceasta perspectiva…

 

 

 

Eu provin, in ultima instanta, din Adam. Am deci in mine ceva divin – suflarea de viata a lui Dumnezeu. Mai mult decat atat, daca Adam a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, iar eu dupa chipul si asemanarea stramosilor mei, care au fost creati dupa chipul si asemanarea stramosilor lor, care au fost creati dupa chipul si asemanarea lui Adam, inseamna ca eu am fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (stiu, exista o multime de teorii legate de „chipul” si de „asemanarea” noastra, dar nu am nici cea mai vaga intentie de a intra acum in astfel de polemici). Important este ca am in mine ceva din El, o particica din Dumnezeu. Unii spun ca aceasta particica este cea care incearca sa ne directioneze pe drumul ce bun, este cea care ar guverna constiinta noastra si tot ceea ce (mai) este bun in noi…

 

Este foarte interesant sa iti privesti viata din perspectiva creatiei divine, nu-i asa? Te ajuta, chiar si cand esti demoralizat si nu vezi nimic bun in tine, sa gasesti acel minim necesar datator de speranta si de putere pentru a merge mai departe… 

 

Paradoxal, dar si atunci cand te uiti la tine insuti din perspectiva caderii… tot gasesti motive pentru a merge mai departe… Citeam despre caderea Evei, apoi si a lui Adam. Poate ca sunt eu acum intr-o perioada in care vreau sa vad lucrurile frumoase, dar de data aceasta, in pasajul care relateaza acest trist episod nu mi-a mai retinut atat de mult atentia gestul stramosilor mei, ci… Dumnezeu, Creatorul. Preocuparea Lui, dorinta Lui de a ne fi alaturi, de a ne cauta compania (chiar remarcasem ca Dumnezeu era cel care il cauta pe Adam in racoarea gradinii, nu viceversa…)… Apoi, dupa cadere, nu poate sa nu ma impresioneze mereu dramatismul situatiei dar, in acelasi timp, „optimismul” care se intrevede. Adica, mai pe „romaneste”, chiar si dupa ce „am comis-o”, Dumnezeu tot nu ne lasa, ci gaseste o solutie de rezolvare… Dar pentru asta avea sa mai treaca ceva timp, si sa avem rabdare…

 

Acum, privind in urma la aceste lucruri, imi dau seama ca exact asta omit cei care au o problema atat de mare incat decid sa isi puna capat zilelor: faptul ca orice problema, oricat de mare ar fi, tot are o solutie… Dar, atunci cand problema ta iti pare de nerezolvat, ajungi sa crezi ca scapi de tot si de toate punandu-ti capat zilelor…

 

Citeam zilele trecute de un tip care a lucrat la o banca si a furat din seif nu mai putin de 100.000 Euro. Bani, nu gluma… Omul si-a facut o socoteala simpla: daca merge la casino si joaca, nu se poate sa nu castige. Din 100.000 face 200.000… sau 300.000… Chiar si 10.000 daca ia in plus, tot inseamna o gramada de bani… A jucat si a pierdut 60.000 Euro!!! Disperat, omul si-a pus capat zilelor. Nu avea cum sa dea banii aceia inapoi… Sau, mai corect spus, nu credea ca este posibil sa o faca… Pentru ca solutii existau… De exemplu, ar fi putut face imprumut la o banca. Pe 20, pe 30 de ani… Ba chiar si pe o perioada mai mare… Este posibil acum acest lucru… Si, in 20 de ani, banii cu siguranta nu ar fi avut aceeasi valoare… Ma gandesc numai la ce rate de tot rasul ajunsese tata, dupa 20 de ani de la contractarea imprumutului pentru casa… In urma cu 20 de ani platea trei sferturi din salariul lui… La 20 de ani de la eveniment, platea echivalentul unei mese la un restaurant… 

Nu poti sa nu te intrebi daca merita sa iti bati joc de sansa ta de a indrepta lucrurile, cu ajutorul Lui, evident, chiar daca aceasta „sansa” presupune multe greutati si un timp mult mai mare decat ai spera… Dar TOATE se pot rezolva! TOATE! Chiar si problema respectivului… Ok, sa zicem ca ar fi facut inchisoare pentru frauda… Si? Ar fi fost in viata! „Cat mai este in viata, omul tot mai trage nadejde”, spune un vechi proverb. Si BINE FACE! – completez eu…

 

Imi aduc aminte aici de un incident faimos, petrecut in anii ’70 in Statele Unite. Un pacient aflat in moarte cerebrala a fost examinat de o intreaga comisie care, folosind „Metoda Harvard pentru determinarea mortii”, a constatat ca nu mai exista nici cea mai mica sansa de a fi recuperat. Inima lui nu mai putea face fata fara ajutorul artificial al aparatelor de cateva saptamani; la fel, creierul sau nu mai emitea nici cel mai mic semn de viata. Prin urmare, i-au deschis cutia craniana pentru a-i extrage creierul si… pacientul a revenit la viata… iar toate procedurile s-au transformat intr-o lupta disperata pentru a repara ceea ce facusera…

 

 

Sunt situatii in viata cand nu mai vedem nici o iesire. Aceasta nu inseamna insa ca ea nu exista, ci doar ca noi nu reusim MOMENTAN sa vedem soarele din cauza norilor. Si nici nu vom reusi de unii singuri. Daca iti trec astfel de ganduri prin minte, inainte de a face vreun lucru pe care sa-l regreti nu numai tu, ci si persoanele care te iubesc (parinti, sot/ sotie, rude, prieteni – si fii sigur ca sunt astfel de persoane, chiar daca ACUM nu poti vedea ori accepta lucrul acesta), vorbeste cu cineva. Nu este nevoie sa treci singur prin asta! Cu siguranta exista o persoana cu care sa poti sta de vorba – un prieten, un pastor, un preot, un psiholog sau psihiatru (apropo, ei nu te vor considera „nebun” pentru ca apelezi la ajutorul lor; nu te vor judeca, ci doar vor incerca sa te ajute; daca nu o pot face ei, iarasi, nu dispera; cauta pe altcineva care poate!). Discutand, vei incepe usor-usor sa vezi si alte perspective, alte fatete ale problemei!

 

 

Inchei cu cateva ganduri:

 

 

1. SUICIDUL este o pseudo-solutie PERMANENTA la o problema TEMPORARA.  Nimic nu este atat de rau incat sa merite sa faci lucrul acesta. In plus, lasi in urma mai multa durere si mai multe lacrimi, mai mult chin decat daca ai lupta sa remediezi situatia. Incearca sa vorbesti cu rudele unei persoane care s-au sinucis si vei intelege exact ce incerc sa spun…

2. Suicidul nu este exercitarea dreptului tau suprem la a lua o decizie. Este modalitatea lasa de a renunta la o lupta care, cu putin curaj si ajutor, VA FI CASTIGATA. Cu siguranta!

 

 

3. Drama traita de cei care au incercat sa isi puna capat zilelor si nu au reusit este un argument extrem de puternic in favoarea vietii. Durerea, rusinea, dezamagirea lor a fost mult mai mare decat daca ar fi incercat sa caute ajutorul unor oameni capabili, pentru a rezolva situatiile „fara iesire” in care se gasesc.

 

4. Daca iti imaginezi ca se termina totul atunci cand iti pui capat zilelor, te inseli din nou… Nu se termina nici pentru tine, si in nici un caz nu se termina pentru cei care iti supravietuiesc. Poate ca nu crezi in viata de dupa moarte dar… ce te faci daca exista totusi? Nu-ti rezolvi nici aici problemele, ba inca iti complici extrem de mult si lucrurile „dincolo”…

 

 

5. Dumnezeu, chiar daca te indoiesti de existenta Lui, se afla la carma istoriei. El a promis ca nu va ingadui sa fii impovarat peste masura, sa fii ispitit peste puterile tale. Deci, daca treci prin ceea ce treci, inseamna ca poti face fata cu brio acestei probleme TEMPORARE. La un moment dat tot se va termina! Si atunci vei avea satisfactia ca ai reusit, chiar daca a fost greu, dar a meritat sa nu abandonezi.

Mai mult decat atat, El a promis ca ne ajuta! Roaga-te, fa o incercare, ce ai de pierdut???

 

Imi amintesc de o povestioara extrem de cunoscuta, care vorbea despre un om credincios, care a avut parte de multe incercari si probleme in viata. La un moment dat, a murit si a ajuns inaintea Tronului lui Dumnezeu. Inaintea lor s-a desfasurat intreaga viata a credinciosului, sub forma unei lungi calatorii pe o plaja… Uneori era bine si usor, alteori trebuia sa traverseze prin niste locuri extrem de dificile – stanci, vai, ape adanci… A remarcat momentul in care a devenit crestin, prin faptul ca, pe nisipul pe care calca, se vedeau din acel loc doua randuri de urme de pasi… Ai lui si ai lui Dumnezeu, care a promis ca „va fi cu el in toate zilele”…

Uitandu-se mai atent, a remarcat ca, acolo unde era mai greu si mai dificil, nu mai erau doua randuri, ci unul singur… Cu lacrimi in ochi, credinciosul i-a reprosat lui Dumnezeu:

 

-Vezi, Doamne, atunci cand mi-a fost mai greu, cand am trecut prin problemele cele mai dificile, am fost SINGUR!!! Exact asa cum ma simteam atunci… De ce ai ingaduit lucrul acesta?

Dumnezeu s-a uitat la el cu bunatate si compasiune in privire, si i-a spus:

-Tu vezi o singura urma de pasi… Este adevarat. Ce nu stii este ca nu sunt pasii tai, ci ai MEI. Atunci cand ti-a fost mai greu, si a trebuit totusi sa te trec prin vai, peste stanci ascutite si prin ape adanci, te-am purtat pe bratele mele…

 

DUMNEZEU nu te-a abandonat! Lui ii pasa de tine!

 

PS Daca iti trece prin minte sa faci vreun gest necugetat, gandeste-te bine inainte de a o face! Si amana-ti gestul! Vorbeste cu cineva, cauta ajutor! Sunt SIGUR ca se poate rezolva! Sunt eu sigur si pentru tine, pana cand vei putea vedea si tu soarele care exista dincolo de norii acestia negri din viata ta!