Sanderson

20 07 2014

Şi iar am ajuns în punctul ăsta…mi-e şi ruşine să scriu aici din nou, dar nu ştiu ce să mai fac. Fratele meu mai mic e la mine şi mi-e că dacă nu spun cuiva ce am pe suflet, o să explodez. Mi se rupe inima că e aici lângă mine şi nu-i pot zice cât mă bântuie gândurile astea. Nu-i pot spune nimic, nu le pot spune apropiaţilor. Mi-ar fi prea ruşine, aş înnebuni. Nu ştiu dacă mi-ar înţelege cineva depresia, cred că ar zice doar că sunt slab. Şi vor afla, dupa, dar atunci n-o să mai simt nimic. Citesc uneori ce se scrie aici, şi nu pot să nu admir tăria pe care o au unii, să citească despre durerea pe care o au atâtea suflete, şi mai mult, să reuşească să dea sfaturi care le ajută. Mă uit la fiecare postare şi văd câte probleme au oamenii. Probleme pe care le pot rezolva cumva. Dar eu n-am probleme, eu sunt problema. Pe mine nu m-a făcut cineva să sufăr, n-am pierdut ceva sau pe cineva, eu pur şi simplu cred că nu pot funcţiona ca un om normal. N-am realizat nimic, nu am cu ce să mă mândresc. Nu faţă de alţii, neapărat, ci nici măcar atunci când mă uit în oglindă. Acum ceva vreme am început să mă documentez, şi mi-am dat seama că sunt deprimat. Poate asta e, poate de asta n-am reuşit să fac mai nimic în ultimii ani. Mi-am ratat viaţa şi asta e. Şi mi-am pregătit totul, dar n-am curaj să o fac încă. Aş mai trăi un pic, sunt un fricos. Nici măcar să-mi pun capăt nu mai sunt în stare, şi pentru asta sunt un nenorocit şi mai mare. Mi-e frică, de ce o să las în urmă, dacă o să fie ceva după, aşa că stau aici şi încă respir aerul de pomană, ca un parazit ticălos. Şi asta mă roade cel mai mult. Atâţia oameni buni sunt loviţi de rele, boli, accidente, iar o lepră ca mine nu păţeşte nimic. Nu-i dată naibii lumea asta? Mulţumesc celor care m-au citit, şi vă rog să mă iertaţi dacă v-am împovărat, am vrut doar să spun cuiva cum mă simt. Să aveţi o zi frumoasă.

Anunțuri