Ana 30

28 07 2015

Am 30 de ani, iar ganduri legate de moarte am cam de pe la 9 ani asa. De incercat am incercat doar de 2 ori pana acum, in ambele randuri am luat pastile in ambele randuri… am scapat. De ce? Habar n-am, poate pentru a suferi si mai mult, am incetat de ceva vreme sa mai incerc sa-mi explic de ce si cum si care-i rostul meu aici pe pamantul asta. De mica mi-am dat seama ca ceva e in neregula cu mine. Eram timida, inchisa in mine si simteam asa o amaraciune constanta. In public nu aratam niciodata, din contra toti ma stiau vesela, cu simtul umorului si jucausa. Habar n-am de ce ma purtam asa, cred ca ma rusinam cu ceea ce gandeam si ceea ce eram, de frica sa nu raman singura. Inca mi-e frica de singuratate, tot timpul am cautat sa ma integrez, sa apartin unui loc. Am incercat sa nu dezamagesc, dar am facut-o mereu. Dar chiar daca ceilalti m-au acceptat eu tot singura m-am simtit, nu-mi gasesc locul, rostul, simt ca nu apartin niciunde. Eram o fire ambitioasa, pentru ca mereu am fost comparata cu fratele meu mai mare, si pentru ca mereu am auzit ca eu nu sunt asa desteapta ca el m-am ambitionat si-am luptat mereu sa demonstrez contrariul. Dar da asa e, el este mai destept…eu doar ambitioasa. Nu stiu de ce am creat in mintea mea intortocheata aceasta competitie…habar n-am. Cand am mai crescut mi-am facut un iubit. nu-l iubeam, acum cand analizez la rece. Tipul nu era pe placul alor mei, defapt nu era pe placul nimanui. Mintea si se incurca singur in minciuni pentru a impresiona, Escroca oameni suficient de naivi sa-i cada in plasa, era un om cu suflet putred. Si spre rusinea mea i-am vazut latura asta de prima data, dar am stat o vreme langa el, nici eu nu-mi explic de ce. Pur si simplu am stat. Ai mei au ajuns la concluzia ca pentru a-i sfida pe ei. Sincer habar nu am de ce. Eu una nu-mi explic. Mai apoi maica-mea s-a imbolnavit de cancer.Mi-am iubit parintii, asta o pot afirma cu certitudine. mi-am ingrijit mama muribunda mai bine de 7 luni. I-am privit declinul, vointa de a trai si impacarea cu care pleca din lumea asta. M-a pus sa-i promit ca in ultimile clipe sa n-o mai las sa se chinuie, sa-i fac o doza mare de morfina sa plece cu demnitate. La inceput n-am vrut, eu ii faceam morfina din 2 in 2 ore subcutanat, dar intr-un moment de luciditate m-a privit cu atat de mare repros, ca si cum as fi dezamagit-o iarasi….asa ca i-am dat o doza mare si s-a dus. Mi-a fost dor de ea, si privirea aia aruncata de ea ma urmarea la tot pasul. Vina ca am fost slaba si am dezamagit-o ma urmareste si acum. La 6 luni s-a dus si tata, inima lui a cedat pur si simplu. Eu plecasem din tara de o luna cand s-a intamplat asta. Ultima imagine pe care o am cu tatal meu, e el tinandu-se de masa de pe terasa si plangand in hohote, in timp ce eu plecam spre aeroport. moartea lui m-a socat atat de tare incat lacrimile au incetat sa mai curga. N-am mai putut plange. Fratele meu a decis ca e mai bine sa nu ma intorc la inmormantare pentru ca nu avea rost…Am ajuns sa urasc tara in care plecasem, sa nu-mi mai gasesc locul deloc, trebuia sa beau sa pot plange. Am ramas insarcinata, aveam 3 luni cand m-am intors in tara. nu-mi doream copilul. Nu eram in stare sa am grija nici de mine,dar de un alt suflet.M-am dus la doctor sa intrerup sarcina, dar ceea ce se intamplase cu mama ma bantuia inca. Nu vroiam sa ma transfor in calaul sufletelor. M-am hotarat sa dau copilul spre adoptie si asa am si facut. Am nascut un baietel de 4kg, pe care l-am dat spre adoptie. Sistemul roman e crud, nu o sa intru in multe detalii, ce pot spune este ca niste doamne psiholog au considerat ca daca ma forteaza sa-mi tin copilul o vreme in brate o sa ma razgandesc. Nu s-au gandit o clipa cat de sfasietor este pt mine si ca poate eu chiar iubeam sufletul acela mic si nevinovat, ca poate in haosul din viata mea, luasem cea mai buna si lucida hotarare. Ii oferisem sansa unui camin stabil, echilibrat. Acum ma mai urmareste si vina asta. Vreau doar sa ma asez intr-un colt si sa uit. Vreau doar sa ma duc usor si fara vina, oriunde. Vreau doar sa ma duc si sa uit.

Anunțuri




Alexandru 24

26 07 2015

Am 24 de ani si sunt din Vaslui. Am terminat liceul acum 3 ani si imi caut disperat un loc de munca. Am facut si cursuri, am intrebat peste tot, am depus nenumarate dosare la institutii&firme+multe alte lucruri pentru a ma putea intretine. Sunt falit si nimeni nu ma ajuta. Nu stiu ce sa mai fac. Sa imi fie iertat gestul pe care cu 80% pana acum este probabil sa-l fac.





Elena 31

23 07 2015

Buna ziua…nu stiu daca forumul mai este valabil,dar as vrea sa va spun oful meu!sunt intr-o relatie de 4 ani. In acesti 4 ani au fost si bune si rele. Totul merge aparent bine dar eu ma gandesc zi si noapte la sinucidere . Chiar daca persoanele dragi ma iubesc eu vreau doar sa mor! De ce??? Cred ca intr-un final voi avea curajul sa ma sinucid si acel moment nu e departe! Va multumesc





Emilia Z.

23 07 2015

Eu ma gandesc din ce in ce mai mult la moarte, la ideea de a termina odata pentru totdeauna cu problemele, cu dezamagirile, cu esecurile.Doar ca imi e teama de ceea ce las dupa mine…de problemele ce vor aparea si care ii vor distruge pe cei dragi mie… Asa ca intre timp, ma tarasc prin viata, cu lacrimile dupa mine, cu depresia urata care ma macina, asteptand nu stiu ce moment pana voi avea curajul necesar sa o fac sau momentul fulminant al negrei mele vieti in care sa nu imi mai pese de nimeni decat de gasirea linistii.





UK 27

15 07 2015

Salut,Nici nu stiu de ce scriu aici…am citit si „problemele altor persoane”,probabil pe fiecare dintre noi ne macina ceva…
Am 27 de ani,nu sunt multumit cu viata mea vreau sa realizez multe dar pur si simplu nu pot si totul este legat de a avea succes….probleme au inceput cam acum 3 ani cand parca tot norocul meu sa dus,merg din ghinion in ghinion ,ma gandesc efectiv ca numai pot sa traiesc asa….(unele persoane mi-au spus ca trebuie sa am rabdare ca pentru varsta mea am tot ce imi trebuie dar eu nu vad asta ( am doua masinii,am o casa,am o prietena foarte frumoasa, de afara totul ar parea perfect) dar nu sunt fericit….simt ca nu imi merge nimic bine… Anul acesta am avut parte de multe incercari (dupa 6 ani lucrand la stat,pe un post destul de bun mi-am dat demisia si am plecat in Uk unde chiar daca am muncit mult a fost ok pentru ca se compensa pe partea financiara dar am renuntat dupa o cearta cu fratele meu si am revenit acasa….,.Viata ar trebuii sa fie altfel ,simt ca nu am nici o scapare decat sa ma scufund mai mult si mai mult in nimic…..singurul lucru care ma tine sa nu imi i-au viata sunt parinti mei pentru ca efectiv i-as distruge si pe ei…poate ar trebuii sa discut cu un psiholog…..poate am inebunit





Rose

11 07 2015

Buna! M-am uitat la multe din povestile membrilor si pot spune ca ma regasesc si eu in ele.. poate problema mea nu o sa vi se para grava sau imposibil de depasit. Eu am 18 ani si nu e prima data cand am astfel de ganduri, poate sunt doar o persoana pesimista,nu stiu. Pana la prostia aia de bacalaureat totul parea frumos poate chiar prea frumos.. ajunsesem in punctul in care am zis ca daca cumva nu-l iau ma sinucid si nimeni nu ma credea toti imj spuneau ca exista o a doua sesiune si ca exagerez prea mult din cauza unui examen dar pentru mine nu exista a doua sesiune,de ce? Din cauza parintilor mei si poate nu numai…insa l-am luat dar nu asa cum ma asteptam… in ziua respectiva am plans mult alti oameni ar fi crezut ca l-am picat dar eu plangeam pentru ca stiam doua lucruri si anume ca mi-am dezamagit familia,o parte din prieteni si ca mi-am nimicit sau scazut drastic sansele pe care le aveam de a intra la facultatea visata. Vreau sa intru la medicina veterinara ceea ce pare imposibil pentru o fata ca mine, nu sunt o fire prea inteligenta pe deasupra mai sunt si extrem de pesimista. E o facultate grea dar mi-o doresc de cand eram mica, intotdeauna am iubit animale si am vrut sa le ajut.. problema e ca, dat fiind nota mea de la bac 6 si ceva imi pune in continuare multe piedici…la veterinara se intra pe admitere dar conteaza si nota aia afurisita de la bac.. de ce? Nu stiu, nu vad legatura.. in continuare, admiterea este din biologie si chimie materii pe care nu le-am facut la scoala si dupa bac mi-au ramas fix 20 de zile timp pentru a le invata o sa-mi spuneti si voi probabil ca ar fi trebuit sa invat pe parcursul anului, dar n-am putut… am o problema grava cu concentrarea mereu ma gandesc ca sigur am vreo bola altfel nu-mi explic. In fine ideea e ca inainte de bac aveam toata sustinerea din lume, dupa,mama se comporta foarte urat cu mine.. are tot dreptul.. imi spune ca sunt o dezamagire si nimic mai mult fiecare cuvant pe care mi-l adreseaza zilnic este incarcat de o tona de ura… tatal meu ma ignora pur si simplu… intotdeauna am dezamagit lumea ceea ce imi creeaza o durere puternica.. ma straduiesc sa nu-i dezamagesc dar persist in aceeasi prostie.. acum sunt mai mult decat constienta ca daca nu iau acest examen pentru facultate viitorul meu s-a incheiat..lumea incepe tot mai mult sa-mi zica ca nu-l voi lua, ca nu e de mine ca bacul l-am luat din greseala… aveam cat de cat ambitie dar pe zi ce trece se diminueaza drastic sunt atat de suparata ca imi vine doar sa fug de acasa sau sa ma sinucid… singurul motiv pentru care nu m-as sinucide e prietenul meu care ma iubeste din tot sufletul si micul meu animalut de acasa..daca n-ar fi ei nu m-as fi dat indarat de la aceasta decizie… inca ma straduiesc sa mai invat pentru aceasta admitere poate am noroc poate nu..daca o pic cred ca stiu ce ma asteapta deja sunt terminata psihic si chiar fizic nu pot dormi ,nu ma pot concentra decat uneori…cred ca am decis sa scriu pe acest site in cautare de sprijin.. va multumesc mult si daca voi trece peste acest obstacol cumva… va asigur ca va voi acorda timpul si sprijinul meu de asemenea pentru ca si eu stiu ce inseamna sa te simti pierdut… (imi pare rau daca acest mesaj a fost prea lung… )





Cata

9 07 2015

Mda… Nu pot scrie decat intr-un comentariu.
Si eu vreau sa ma sinucid.

Am impresia ca daca o sa citesc comentariile primite ma voi incarca doar cu ura. Cum ar putea cineva sa imi spuna ceva benefic daca nu las detalii? Iar detalii nu am de lasat. Nu e nimic tragic ce se intampla cu viata mea. Nu exista vreun moment sau vreo situatie la care sa ma uit si sa zic: „din cauza asta vreau sa ma sinucid”

Demult ma gandesc la asta. Intr-un fel nu vreau sa ma sinucid. De asta probabil si scriu aici. Dar nu vad nici un rost in viata. Nici un scop. Nu ar trebui viata sa fie frumoasa? Nu ar trebui viata sa curga pur si simplu de la sine? Pentru mine parca a incetat sa mai curga. Parca am fost lasat intr-o mlastina care nici nu seaca dar nici nu se umple. Izvoarele mele au secat dar pare ca eu inca nu.

Ma gandesc sa ma rog ca sa mor dar as fi idiot sa ma rog la Dumnezeu sa ma omoare.

Urmand ceea ce cred ca subconstientul imi zice sa fac cred ca daca voi posta mesajul asta… Daca nu o sa mai zic nimic, eu va salut 🙂
Ne vedem in viata urmatoare.

Daca ar fi sa imi spun mie ceva m-as incuraja sa ma sinucid. Daca cumva trec peste si raman in viata, atunci o sa apreciez viata altfel. Daca nu, atunci o sa fie liniste.

Va salut.