Elena (2)

Cu mare intarziere raspund la mesajul tau pentru care iti multumesc foarte mult si pentru tot ajutorul oferit de a intelege mai bine anumite situatii prin care am trecut.
Iti multumesc inca o data pt oferta ta de a ma ajuta si deja ai facut-o. Nu mi-am imaginat ca poti deveni depresiv avand un soc. Exclud posibilitatea carentelor de vitamine pt ca sunt adepta tratamentelor naturiste, mananc destule fructe si legume zilnic si iau in mod constant si suplimente.
Posibilitatea ca socul sa fie motivul gandurilor mele de anul trecut este foarte posibil si cred ca este mult mai profund decat am vrut sa cred. Cred ca toate astea pe un fond de stress si nemultumire, din care in loc sa incerc sa gasesc o modalitate sa ies, am preferat sa ma complac in situatie si sa o fac pe victima, au dus la acea stare de depresie.
Cat ceea ce priveste pasajele din Biblie sunt intru totul de acord cu tine, si chiar am specificat ca asta era ceea ce gandeam in momentele respective, nu ceea ce gandesc in mod normal, dar cred ca atunci cand un om gandeste eronat la un moment dat, cauta sa rastalmaceasca totul in favoarea gandurilor respective si asta am facut si eu in acele momente.
Oricum iti multumesc mult pt ca mi-i dat o serie de idei pentru a le analiza si pot sa spun ca acum privind in urma ma surprinde ca am putut avea astfel de ganduri indiferent de ce motiv. Si de fapt cred ca acum conteaza mai putin care au fost motivele pt ca probabil pe masura ce timpul trece oricum ele se estompeaza sau mai rau le pot distorsiona chiar eu, deci cred ca e mai bine sa ma bucur de prezent si sa privesc cu incredere spre viitor si slava Domnului ca sunt cu El.

 

Sa fii binecuvantat impreuna cu familia ta.
Elena

Elena (1)

Draga Adrian,

 

Am citit postarile de la rubrica despre sinucigasi „Eu am trecut pe acolo” si vreau sa iti spun ca si eu am fost anul trecut la un pas de a ma sinucide. Ce e mai rau, probabil, este ca am avut acest gand fiind totusi cu Domnul !!!!

 

Exact in momentele in care aveam acele gaduri am incercat sa ma analizez singura si de fapt asta a fost greseala ca incercand sa rezolv singura „problema” gandurilor sinucigase  mai  rau ma afundam. Ma rugam dar de fapt doar vroiam sa cred ca ma rog pt ca de fapt mintea mea era dominata de un singur gand care parca ma impartea in doua: stiam constient ca „cochetez” cu acest gand si nu e bine dar totusi doream sa fac acest pas. Acum cand am citit de Gabriela si Eduard care si-au pierdut sotii, am plans pt sotul, sora, parintii si prietenii mei care ar fi fost cutremurati daca as fi dat curs acelui gand. Si cred ca totul a pornit de la o intelegere gresita a ceea ce imi doream eu in relatia mea cu Dumnezeu si in asteptarile mele de la mine insumi si de la cei din jurul meu si nu mai suportam stresul zilnic. Gandul a fost sa imi iau viata aruncandu-ma in fata metroului ceea ce mi-ar fi fost foarte usor pt ca merg la servici cu metroul in fiecare zi si ar fi fost o moarte sigura.

 

Ce imi amintesc este faptul ca la inceput auzind destule cazuri de oameni care fie se aruncau intentionat (probabil), fie din greseala cadeau inaintea metroului incepuse sa imi fie frica sa stau prea aproape de margina peronului in statia de metrou. Tot aveam impresia ca in orice moment poate fi cineva in spatele meu care ar fi putut sa ma imbranceasca si stateam cat mai departe de margine si doar cand oprea metroul ma apropiam si ma urcam in el. Apoi pe nesimtite am inceput sa „alunec” in gandul de a ma arunca eu singura. Si era si simplu ca sa para accident deoarece nimeni, niciodata, cunoscandu-ma, nu ar fi banuit ca am ajuns sub metrou intentionat. Ma gandeam ca parand accident cei apropiati vor suferi mai putin decat daca le-as fi scris si ar fi aflat ca am facut-o intentionat.

Ce e mai ciudat este ca acest gand il aveam dimineata, cand normal ar fi fost sa fiu odihnita si nu ar fi trebuit ca mintea mea sa gandeasca, ca sa zicem asa, negativ. Dar dupa masa era mai greu sa ma gandesc la sinucidere deoarece de cele mai multe ori nu eram singura ci cu sora mea. 

 

 Imi amintesc ca era o lupta permanenta in mine de parca doua persoane se luptau in mine,  una ma impingea inainte si alta ma tinea. Simteam ca innebunesc datorita acestei situatii pt ca efectiv in capul meu era totul si presiunea pe care o simteam in creier era fizica si de multe ori simteam nevoia sa imi scutur capul intr-o parte si in alta ca sa iasa din capul meu acea presiune.

 Eram ca un robot care face totul pt ca este programat si din inertie , fara viata , fara pasiune, fara control, treceau zilele si lunile; ma bucuram pe dinafara dar inauntru muream cate putin in fiecare zi.

Am fost intr-o lupta zilnica in jur de 5-6 luni cred, nu mai stiu sigur dar oricum de pe la inceputul primaverii pana in septembrie anul trecut. Ce pot sa spun cu siguranta este ca exact in momentul in care i-am spus sotului meu ce avusesem de gand sa fac, i-am dat o lovitura care l-a socat, dar a fost momentul care m-a eliberat pe mine si m-am ingrozit cand m-am auzit spund cu glas tare ceea ce avusesem de gand sa fac. Uneori, ma gandesc daca el are acum ideea ca ar fi posibil cumva sa imi iau viata. Vreau sa spun ca de atunci uneori ma uit uimita la metrou si nu imi vine sa cred ca anul trecut am fost obsedata atata timp de gandul de a ma arunca.

 

Si cu toate ca stiu ca toate astea sunt atacuri ale celui rau nu pot sa nu ma intreb si sa doresc sa aflu raspunsuri de ce am avut acest gand cumplit cunoscandu-L totusi pe Dumenzeu ? De multe ori ma gandesc ca fiind cu Dumnezeu si fiind crestina nu ar fi trebuit sa fi avut astfel de ganduri. Acum privesc in urma si efectiv percep totul de parca nu mie mi s-ar fi intamplat ci unei cu totul alte persoane, sunt atat de detasata de cea care am fost eu anul trecut, ca abia de pot explica acest fapt. Ii multumesc Domnului ca asa cum promite nu m-a lasat pana la urma, m-a ajutat si mi-a alungat acel gand de sinucidere, si pot vorbi acum detasat despre perioada prin care am trecut.

Problema este ca acum practic nici eu nu mai inteleg pe deplin ce ar fi putut sa ma determine cu adevarat sa duc gestul pana la capat.

 

M-am gandit mult la Iuda care l-a tradat pe Isus si s-a sinucis: de ce a facut acest gest, si cum a fost privit de Dumnezeu gestul lui. Sunt greu de inteles anumite fapte relatate in biblie dar nici un studiu specializat nu am facut!!! M-am gandit si daca intr-adevar sunt cu Dumnezeu sau doar am impresia asta. Tendinta este sa ma judec singura si sa cred ca am fost departe de a fi eu cu El in acele momente cu toate ca stiu sigur ca El cu mine cu siguranta ca a fost.

Apoi mai este un pasaj in Biblie in care Pavel spune in Filipeni 1: 21-24 ceva ce mie mi se pare ca este confuz, cand spune ca nu stie ce sa aleaga daca sa mai traiasca sau nu, ca este strans din doua parti, ar dori sa se mute sa fie impreuna cu Hristos si de multe ori m-am gandit ce vrea sa spuna prin aceste cuvinte ca „nu stiu ce trebuie sa aleg” , daca inseamna ca avea dorinta de a muri si totusi era constient ca ar trebui sa mai ramana pt ceilalati si cum ar fi procedat: s-ar fi sinucis?? nu precizeasa nimic in aceasta directie si nici macar ca ar fi fost sa fie condamnat la o despartire vesnica de Dumnezeu daca ar fi ales deliberat sa plece la Domnul.

Citind aceste versete impresia este ca sinuciderea nu mai este un pacat asa cum il percepem in mod obisnuit si pentru faptul ca pana acum nu am gasit nicaieri in Biblie unde sa scrie clar ca suicidul ar fi pacat si ne-ar desparti pt vesnicie de Dumnezeu in momentul in care l-am acceptat in viata noastra; este doar interpretarea pe care o dam noi datorita durerii pe care cei ramasi o resimt in urma pierderii cuiva prin acesta decize.  Poate gresesc cand am impresia asta despre acest pasaj, dar asta este ceea ce gandeam in acele momente cand dorinta mea era sa sfarsesc cu aceasta viata. Ce am observat de ex la moartea cuiva, cand suferim si plangem pt acea pierdere nu este faptul ca plangem ca acea persoana a murit ci plangem si suferim de durere datorita dorului personal dupa persoana pierduta, nu pt ca celui disparut i-ar fi rau acolo unde este (mai ales daca este cu Domnul) pt ca stim ca ii este mai bine ci ne plangem de mila noua insine pt ca ne este greu sa simtim durerea si dorul dupa persoana plecata.

 

De cand am citit prima data pe blogul tau, acum vreo 2 saptamani despre sinucidere mi-am amintit de situatia prin care am trecut si m-am tot gandit daca sa iti scriu sau nu. M-am gandit ca cine stie cum, te poate ajuta situatia mea in vreun fel in studiul tau, fiind din punctul de vedere a unei persoane care il cunoaste pe Domnul. Tu stii mai bine studiul pe care il faci, si ce anume mai mult ai nevoie sa stii. Ma poti intreba orice crezi ca ti-ar fi de ajutor si voi incerca sa imi amintesc cat mai concret, cu toate ca am impresia, ca de multe ori creierul ne inseala si ne putem contrazice singuri cu privire la acelasi subiect, intamplare sau emotie traita la un moment dat.

 

Fii binecuvantat !

Pe curand, Elena