Dana (3)

Sa revin la subiectul inceput in postarile anterioare: suicidul.
Era o zi ca oricare alta, nimic n-ar fi anuntat tragedia ce s-ar fi putut intampla in casa unde traiam.
Au plecat toti la servicii de dimineata. ERA MOMENTUL, MA DECISESEM sa rup legatura cu aceasta lume. Nu ma mai interesa. Era ca o nrazbunare in mintea mea fata de comportamentul lor. Am intrat in camera unde stiam ca sunt depozitate niste medicamente si m-am imbarbatat.Nu ma vedea nimeni.Imi spuneam ca voi fi fericita cand vor reveni seara si o vor vedea pe oaia neagra moarta. Am inghitit tot ce-am gasit:diazepam, rudotel,etc. Am cazut la scurt timp si eram pierduta. ATUNCI A VENIT CINEVA ACASA.

 

Planul meu se pare ca esua, si-a dat seama si m-a dus urgent la spital. Planul lui DUMNEZEU cu mine era altul.

 

Cum a ajuns acel cineva acasa?

 

in urma cu o seara fusesera furate toate gainile si ratele din ograda (aveau o gospodarie bine pusa la punct) si s-a intors de la serviciu pe aceasta tema, sa investigheze cazul, sa depisteze hotii prin cartier. Cand m-a vazut la pamant m-a urcat imediat in masina si m-a dus la spital la urgenta. A urlat la mine sa spun ce-am inghitit si nu-mi amintesc din acele momente, ma simteam foarte rau. Apoi s-a rupt firul.

 

M-am trezit pe masa de reanimare plina de perfuzii doua zile mai tarziu, dupa spusele asistentelor care-mi dadeau tarcoale. Mi-au spus ca am avut mare noroc, ca am scapat cu zile. Ce mare noroc, tot nu constientizam c-am fost la un pas de lumea cealalta, eu ma gandeam ce ma fac cand vor veni sa-mi ceara socoteala pentru ce am facut, stiam ce ma asteapta.

 

Si asa a si fost, nu m-au batut la spital pentru ca eram intr-o stare foarte rea, insa cand m-au externat am incasat o bataie acasa……plus reprosurile care nu se mai terminau….era mai rau ca inainte..toti erau impotriva mea, spuneau ca am facut intentionat sa-i bag la belele dupa ce ei m-au luat sa traiesc in casa lor. Pe de o parte aveau dreptate, puteam sa ajung in orfelinat.

 

Spuneam ca Dumnezeu a avut un alt plan cu mine. Nu era timpul sa plec. Doar El hotaraste asupra mortii fiecaruia. Nu aveam dreptul sa-mi curm zilele…

 

Mi-am reprosat mult timp gestul necugetat, inca de pe atunci. Incet-incet se intrevedea o lumina in viata mea, invatam bine si aveam sansa sa plec din provincie la facultate in Bucuresti.

 

In felul acesta puteam incepe o viata noua, era sansa mea. M-am straduit in putinul timp care-mi ramanea, indeosebi noptile, sa invat incat sa intru din primul an la facultate. Si am reusit.E vorba de anii ‘90.

 

De aici mii si mii de motive sa fiu fericita ca Dumnezeu a fost alaturi de mine in toate clipele vietii, si in cele mai putin bune. Am fost luminata si cum sa ma intretin, intrucat nu avea cine sa ma ajute, am mers pe un drum dificil dar care ma mentinea pe linia de plutire.

 

Acum am trei baieti pe care ii iubesc enorm…dar drumul vietii nu a fost nici pe departe usor…am avut multe oprelisti la care puteam usor sa clachez, dar nadejdea pe care mi-o puneam in Hristos ma ajuta sa merg mai departe. Sotul a decedat cu cateva luni in urma, am simtit o durere profunda in ciuda neintelegerilor din ultimii ani.

 

Mi-am pus multe intrebari carora nu le gaseam raspunsul, pana am incetat sa ma intreb si mi-am zis: Faca-se voia Domnului! insa NICI O CLIPA NU M-AM GANDIT LA SINUCIDERE! Nu vreau sa ratez total sansa mantuirii. PACATUL SINUCIDERII ESTE PREA MARE! DACA DUMNEZEU TI-A DAT SANSA MANTUIRII SI A VIETII VESNICE RENUNTAND LA UNICUL FIU DE DRAGUL TAU, PRIN SINUCIDERE NU FACI DECAT SA TE OPUI VEHEMENT DUMNEZEULUI CARE A CREAT TOTUL SI DATORITA CARUIA AI PRIMIT VIATA!

Dana (2)

Am revenit. Dau timpul inapoi si retraiesc acele momente grele.

Perioada comunista, traiam intr-o familie instarita care avea proprii copii si nepoti-eram ceva de genul oaia neagra: trebuia sa fac absolut tot ceea ce-mi cereau- de la trezit dimineata la 6 pentru treburile casnice, deplasari la gradinita cu nepoatele lor si multe multe alte treburi obligatorii pentru a-mi asigura cel putin o vreme linistea macar-altfel o pateam.

Stateam la curte si vedeam fetele si baietii de varsta mea cum treceau veseli duminica inspre oras-la un film, o cofetarie, etc, iar eu ieseam in fata casei sa spal aurtoturismele celor la care stateam.Dupa care trebuia sa pregatesc pentru 10 persoane si multe alte cerinte pe care nu vreau si nici nu mi le mai amintesc…Mama isi vedea linistita de treaba desi stia situatia, pe tatal meu nu-l cunosteam (si nici la ora actuala) , toate se adunasera special parca sa ma determine sa fac acel GEST NECUGETAT.

Va intrebati daca am facut-o poate…mi-e greu sa scriu acum, mi-e greu si sa accept ca am permis sa-mi treaca astfel de ganduri atunci…aveam 15 ani…varsta nu scuza nicidecum asa ceva…dupa cum am citit mai sus, e un gest RADICAL la o problema temporara. Chiar nu vrei sa-ti mai dai nici o sansa? Daca solutia exista si nu o vezi momentan, orbit fiind de gandurile negre? Cum vei mai reveni? E ca si cum – nu stiu daca e buna comparatia – ceri euthanasia avand o boala la care s-ar putea in timp sa apara leacul….dar TREBUIE sa-ti dai o sansa. Ori aici tu singur vrei sa-ti pui capat zilelor pentru o suferinta (sau pseudo-suferita, daca o pot numi asa in cazul problemelor mai putin grave, specifice adolescentilor-gen abandon din partea iubitei(iubitului, certuri cu parintii, etc). TOATE ACESTEA AU SOLUTII, vor raspunde specialistii care vor intra in aceasta legatura virtuala cu voi. Trebuie sa-mi iau inima in dinti ca sa continui, sa marturisesc propriile-mi greseli. Dar poate ii ajut pe altii relatand..

Dana (1)

Candva am trecut prin momente extrem de delicate. O copilarie nefericita, traiam intr-un mediu ostil si lipsit de dragoste, eram nevoita sa fac anumite munci obositoare in timpul in care ar fi trebuit sa invat sau sa ies cu colegii… si cu toate astea aveam reprosuri, nemultumiri si alte lucruri negative din partea celor la care locuiam.

Pe langa toate astea, locuiam in acelasi oras cu mama mea-pe care o vedeam rar, ea avand familia ei de care se ingrijea. Ma simteam in plus, singura, abandonata intr-o lume potrivnica, simteam ca nimic nu va redresa situatia, ca sunt ratacita intr-o lume in care am aparut din intamplare. Ma intrebam de ce…de ce sa sufar..de ce Dumnezeu a vrut sa apar…refuzam viata la un moment dat, traiam in virtutea inertiei..pana cand ….a venit si gandul acela amar de a ma desparti de aceasta lume…..

E REGRETABIL SI II SFATUIESC PE TOTI CEI CARE AU ASEMENEA IDEI SA RENUNTE….acum am o mie de motive cel putin pentru care merita sa traiesc.

Voi continua aceasta postare pentru ca un alt motiv pentru care iubesc viata-cel de-al treilea copil al meu-s-a trezit si are nevoie de afectiunea si ingrijirea mea….