Ana 30

Am 30 de ani, iar ganduri legate de moarte am cam de pe la 9 ani asa. De incercat am incercat doar de 2 ori pana acum, in ambele randuri am luat pastile in ambele randuri… am scapat. De ce? Habar n-am, poate pentru a suferi si mai mult, am incetat de ceva vreme sa mai incerc sa-mi explic de ce si cum si care-i rostul meu aici pe pamantul asta. De mica mi-am dat seama ca ceva e in neregula cu mine. Eram timida, inchisa in mine si simteam asa o amaraciune constanta. In public nu aratam niciodata, din contra toti ma stiau vesela, cu simtul umorului si jucausa. Habar n-am de ce ma purtam asa, cred ca ma rusinam cu ceea ce gandeam si ceea ce eram, de frica sa nu raman singura. Inca mi-e frica de singuratate, tot timpul am cautat sa ma integrez, sa apartin unui loc. Am incercat sa nu dezamagesc, dar am facut-o mereu. Dar chiar daca ceilalti m-au acceptat eu tot singura m-am simtit, nu-mi gasesc locul, rostul, simt ca nu apartin niciunde. Eram o fire ambitioasa, pentru ca mereu am fost comparata cu fratele meu mai mare, si pentru ca mereu am auzit ca eu nu sunt asa desteapta ca el m-am ambitionat si-am luptat mereu sa demonstrez contrariul. Dar da asa e, el este mai destept…eu doar ambitioasa. Nu stiu de ce am creat in mintea mea intortocheata aceasta competitie…habar n-am. Cand am mai crescut mi-am facut un iubit. nu-l iubeam, acum cand analizez la rece. Tipul nu era pe placul alor mei, defapt nu era pe placul nimanui. Mintea si se incurca singur in minciuni pentru a impresiona, Escroca oameni suficient de naivi sa-i cada in plasa, era un om cu suflet putred. Si spre rusinea mea i-am vazut latura asta de prima data, dar am stat o vreme langa el, nici eu nu-mi explic de ce. Pur si simplu am stat. Ai mei au ajuns la concluzia ca pentru a-i sfida pe ei. Sincer habar nu am de ce. Eu una nu-mi explic. Mai apoi maica-mea s-a imbolnavit de cancer.Mi-am iubit parintii, asta o pot afirma cu certitudine. mi-am ingrijit mama muribunda mai bine de 7 luni. I-am privit declinul, vointa de a trai si impacarea cu care pleca din lumea asta. M-a pus sa-i promit ca in ultimile clipe sa n-o mai las sa se chinuie, sa-i fac o doza mare de morfina sa plece cu demnitate. La inceput n-am vrut, eu ii faceam morfina din 2 in 2 ore subcutanat, dar intr-un moment de luciditate m-a privit cu atat de mare repros, ca si cum as fi dezamagit-o iarasi….asa ca i-am dat o doza mare si s-a dus. Mi-a fost dor de ea, si privirea aia aruncata de ea ma urmarea la tot pasul. Vina ca am fost slaba si am dezamagit-o ma urmareste si acum. La 6 luni s-a dus si tata, inima lui a cedat pur si simplu. Eu plecasem din tara de o luna cand s-a intamplat asta. Ultima imagine pe care o am cu tatal meu, e el tinandu-se de masa de pe terasa si plangand in hohote, in timp ce eu plecam spre aeroport. moartea lui m-a socat atat de tare incat lacrimile au incetat sa mai curga. N-am mai putut plange. Fratele meu a decis ca e mai bine sa nu ma intorc la inmormantare pentru ca nu avea rost…Am ajuns sa urasc tara in care plecasem, sa nu-mi mai gasesc locul deloc, trebuia sa beau sa pot plange. Am ramas insarcinata, aveam 3 luni cand m-am intors in tara. nu-mi doream copilul. Nu eram in stare sa am grija nici de mine,dar de un alt suflet.M-am dus la doctor sa intrerup sarcina, dar ceea ce se intamplase cu mama ma bantuia inca. Nu vroiam sa ma transfor in calaul sufletelor. M-am hotarat sa dau copilul spre adoptie si asa am si facut. Am nascut un baietel de 4kg, pe care l-am dat spre adoptie. Sistemul roman e crud, nu o sa intru in multe detalii, ce pot spune este ca niste doamne psiholog au considerat ca daca ma forteaza sa-mi tin copilul o vreme in brate o sa ma razgandesc. Nu s-au gandit o clipa cat de sfasietor este pt mine si ca poate eu chiar iubeam sufletul acela mic si nevinovat, ca poate in haosul din viata mea, luasem cea mai buna si lucida hotarare. Ii oferisem sansa unui camin stabil, echilibrat. Acum ma mai urmareste si vina asta. Vreau doar sa ma asez intr-un colt si sa uit. Vreau doar sa ma duc usor si fara vina, oriunde. Vreau doar sa ma duc si sa uit.