Ylenia

5 11 2016

Draga Adrian, am aflat de acest site de la o mamica care a trecut prin aceeasi tragedie ca si mine, aceea de a-ti pierde copilul. Si nu oricum ci prin suicid. Desi incerc sa par tare, desi incerc sa ma implic in cazuri asemanatoare prin sfaturi pe care i le-am spus si lui in ultimii ani de cand a suferit o depresie majora in urma despartirii de prietena lui. Pe langa golul din suflet a inceput ca o eliberare a frustrarilor sa joace la jocuri de noroc intrand in datorii carora nu le mai putea face fata. In liceu era de asemenea supus un proces de stigmatizare continuu din partea dirigintei care-l umilea in fata colegilor. Mentionez ca nu a avut abateri majore de la disciplina scolara sau de la normele societatii. Era un copil cald, bun, empatic, plin de iubire. Ma facea mandra de el mai ale ca avea un IQ f ridicat reusind sa absolve liceul si sa intre la 2 facultati din prima pe baza de admitere desi diriginta imi repeta tot timpul ca nici bacul nu-l va lua. Pe langa sprijinul din partea mea a avut un grup de prieteni extraordinari, realizati din toate punctele de vedere. La eibapelam, bineinteles fara ca el sa stie, ori de cate ori intra in starea vegetativa iar ei veneau sa-l sustina. Bineinteles ca lor nu le spunea problemele lui si stia foarte bine sa-si mascheze suferinta. Desi am incercat toate optiunile terapeutice nu am reusit sa-l readuc pe linia de plutire. Ma sfasie durerea si as vrea sa inteleg unde s-a produs declicul in viata lui, unde am gresit noi ca parinti..
Atunci am crezut ca fac bine internandu-l la psihiatrie dupa prima tentativa apoi dupa a doua isr dupa a treia internare la trei zile a rupt firul vietii. Cred ca toata viata ma va macina gandul ca am gresit si nu pot trai in prezent, doar caut raspunsuri. La cateva zile dupa ce a placat din viata noastra ma gandeam sa ma duc langa el. Dar inima imi spunea ca si ceilaltioameni dragi din viata mea au nevoie de mine (fratele mai mic, sotul, parintii mei in varsta- mamei mele nu am avut curajul sa-i spun adevarul ). Din pacate in acesti doi ani atentia mea s-a indreptat catre nevoile lui si l-am neglijat pe fratiorul lui. Acum nu stiu cum sa intru din nou in viata lui. Am atata nevoie de dragostea lui dar se comporta ca un iceberg cu mine. Nu vreau sa intru cu „bocancii ” in sufletul lui.
Poate cineva din acest grup sa-mi dea o speranta cat de mica ca totul va fi bine.
Multumesc ca existati.

Anunțuri