Mihaela 4

24 09 2011

Buna, numele meu este Mihaela si ma gandesc foarte des la suicid….Am 32 de ani, sant casatorita, am 2 copii frumosi si sanatosi de 1an si 5 luni si 4 ani; am o casa, nu am mari lipsuri, as putea sa zic ca ne descurcam….binisor. La prima vedere ai impresia ca toate sant bune si frumoase, ce mi-as mai putea dori? Nu e chiar asa….Dar sa ne intoarcem in timp un pic; m-am maritat in urma cu 7 ani cu barbatul iubit, un om de casa care ma iubea f mult. “Problema” a fost ca el era dintr-o localitate f aproape de Bucuresti iar eu din Bucuresti; tatal lui a murit cam cu 4 ani inainte sa ne casatorim el ramanand doar cu mama lui care nu m-a vrut in ruptul capului pentru ca eu eram “de la oras” si nu aveam ce cauta in curtea ei; au fost foarte multe discutii in legatura cu prezenta mea aici unele dintre ele foarte puternice, discutii sau certuri pe toate tonurile avandu-ma pe mine ca tinta bineinteles. sotul meu era langa mine de fiecare data insa dupa cateva zile el se impaca cu mama lui si erau ca inainte de venirea mea in aceasta curte iar eu eram data la o parte; in cateva randuri chiar mi-a spus :”dar ce ti-a zis mama? ce ti-a facut, ti-a dat in cap? ” Eu lasam capul jos si iar incercam sa fiu pe placul soacrei care era vesnic nemultumita. Cand “ma intelegeam” cu soacra era armonie in curte; cand rabufneam, pentru ca se acumuleaza si la mine nervi si frustrari iar se instaura tacerea aia care ma scoate din minti:fiecare isi vede de treaba lui, de patratica lui, nu vorbeste nimeni cu nimeni; sant de acord ca soacra cu nora nu s-au inteles de cand lumea (mai sant si exceptii) dar un compromis trebuie sa existe, sa ne toleram sa facem totul macar asa de ochii lumii vb aia. Am ramas gravida cu primul copil si pe perioada sarcinii ne-am inteles mai bine, chiar ma linistisem speram ca asa vor sta lucrurile o viata si…ma simteam fericita. Am nascut o fetita frumoasa si cuminte dar care….ghinion, semana cu soacra soacrei mele!!!! Si iar a inceput povestea: nimic nu-i convenea, iar discutii, iar scandaluri. sotul meu a avut aceeasi atitudine:pe moment imi lua apararea, dupa cateva zile statea la barfa cu “mami”. Ca sa nu o mai aud, sa nu o mai vad, m-am inchis in casa cu copilul…cam 2 ani jumate; in timpul asta nu am iesit decat in vizita la ai mei care m-au ajutat de cate ori am avut nevoie sa stea cu pitica sau ma mai duceam cu fetita in parc sau la cumparaturi mari gen aprovizionare la 2 saptamani; in curte nu am mai stat, era ca un culoar de trecere pentru mine, pot spune ca o urmaream sa intre la ea in casa ca sa o pot lua spre poarta si sa nu ma intalnesc cu ea, sa nu o vad. A fost o perioada foarte…urata pentru mine si pentru puiul meu cu care am avut probleme din cauza asta ( de vorbire, socializare);am dat copilul la gradinita si…culmea prostiei as putea spune: am ramas din nou gravida. Ma obisnuisem deja cu statul in casa asa ca mi-am zis ca asta e, m-i l-a dat dumnezeu, al meu e . S-a repetat povestea….au inceput iar scandalurile….. nu ies din casa….nu mai am putere….care e viata mea pana la urma??? Sa ma intorc acasa, nu mai pot, nu mai am cum ; ai mei stau in 2 camere, mai e si fratele meu… Nu mai am putere sa povestesc ca in fiecare zi imi toaca nervii aceasta femeie; numai daca o vad simt ca ma sufoc de nervi si nici barbatul meu nu face ceva constructiv decat…ma incurajeaza ca o sa rasara soarele si pe strada noastra; cand, cand moare nenorocota????; am uitat sa va zic ca de vreo 2 ani iau in fiecare zi pastile de calmare; le mai schimb sa nu cumva sa nu-si mai faca efectul. Ma gandesc la copii mei pe care ii iubesc enorm dar totodata si la mine iar decat sa creasca langa o mama drogata de pastile…..mai bine lipsa!!!! Asa ca intrebarea mea este cum sa termin mai repede cu viata asta de 2 lei?!?

Am uitat sa va zic ca noi stam in aceeasi curte dar in case diferite……….Astept

Anunțuri




Mariana

24 09 2011

Salut!Sunt Mariana.Cautam si eu raspuns…ce ma fac?Sunt o fire destul de puternica.Dar de atitea ”surprize” am obosit sa traiesc.S-o iau de la inceput.Am studii superioare (fizica si matematica),am absolvit cu mentiune,pentru ca am muncit de cind ma stiu.Cite odata ma gindesc ca poate de aici se pornesc toate.Am fost si sunt o perfectionista.Am foarte mari cerinte fata de mine.M-am jerfit permanent pentru familie.Am luat toate greutatile in spinare.Am raspuns permanent de toate in casa.Dupa ce am lucrat 13 ani ca profesor la un liceu prestigios si dupa ce am avut multe succese,mi-a venit iarasi rindul mie in familie sa mai jertfesc cu ceva..cu cariera.Am devenit patron de o afacere proprie (sotul nu-si prea bate capul lupta pentru cariera,are un post inalt politic.Cind mai cerea ajutor,primeam si raspuns pe potriva:”descurca-te singura”).Am muncit si aici 6 ani fara intrerupere (nici macar nu mi-am permis 1 saptamina de concediu).A fost o munca titanica,istovitoare pina am pus totul pe picioare.Lucrurile au inceput sa miarga.Ma bucuram pentru orice maruntis.Insa cea mai mare durere a mea este situatia fetitei mele.Cu 10 ani in urma am descoperit ca are o tumoare pe creer.Am luptat din rasputeri sa o salvez .Am facut tratamente in strainatate(are 3 operatii).Am dus la spitale tot ce am mai avut.Acum afacerea e la pamint.Am datorii.Nu stiu cum sa le dau.Si cel mai grav:SUNT ATIT DE SINGURA!!!Vorbesc cu calculatorul.Sotul nu-si poate permite,in pofida functiei ce o detine,sa ma ia in brate,sa-mi spuna ca vom scapa cumva impreuna de acest calvar..





Betivan ratat

20 09 2011

Sunt si eu in acceeasi situatie,dar probabil din cu totul alte motive.Nu am curaj sa ma sinucid(sunt un las) desi ma urasc cu patos.Ma rog lui Dumnezeu sa-mi ia viata cat mai repede,pentru mine nu mai exista speranta.Sper sa nu fie la fel si pentru tine si soarta sa-ti fie alaturi,iar viitorul sa-ti aduca ceea ce-ti doresti.





Nicoleta

19 09 2011

Va rog ajutati-ma!!!!!!!!!!!simt ca nu mai am o farama de speranta,simt ca innebunesc!!!!ma gandesc doar sa plec din lumea asta dar mi-e teama ca intr-adevar exista ceva “‘dincolo”… …sunt constienta de faptul ca sunt o lasa si ca nu am pic de tarie dar simt ca nu mai rezist!!! m-as sinucide fara sa stau pe ganduri daca nu as avea frica de Dumnezeu si cel mai tare imi este teama ca intr-o zi o sa trec si peste frica asta…va rog sa ma ajutati cumva pt k nu am cu cn sa vb,nu ma asculta nimeni..cel mai grav este ca tocmai de cei dragi am fost dezamagita si cel mai tare am fost dezamagita de parinti…am trait intr-o minciuna toata viata…Doamneeeeee o iau razna ,simt k o sa cedez pana la urma VA ROG AJUTATI-MA!!!!!!!!!!!!!!!!





Petruta

14 09 2011

oare cum pot sa incep o poveste care nu are final???….oare cum pot sa relatez aici durerea din sufletul meu????……voi incerca….. aveam doar 15 ani cand m-am indragostit de un baiat…l-am iubit mai presus de orice,….as fii dat orice doar pentru a fii langa el o clipa(insa el nu simtea acelasi lucru)…m-am resemnat….si am inceput sa sufar in tacere….anii au trecut insa, iar dupa 10-15 ani simteam acelasi lucru…credeam ca trecerea anilor,ma va face sa uit durerea……m-am casatorit, am doi copii minunati…..insa cu cateva luni in urma mi-a iesit cineva in cale….cineva care m-a facut sa tresar, sa simt acelasi lucru pe care l-am simtit cu ani urma……problema este insa ca el este cu cineva, iar eu nu am curajul sa-i spun ceea ce simt, desii suntem amici……Pana aici pare o poveste banala, a unei adolescente, insa mentionez ca am 32 de ani…….iar ceea ce simt eu pentru acest baiat, de fapt “barbat”, m-a facut sa pierd ratiunea…m-a facut sa ma inchid in mine…..sa uit de ceea ce este frumos….vreau doar sa plang, si sa-mi “ling” ranile……chiar daca acest lucru ma face sa-mi iau drept “prieten”, alcoolul…..Doar asa reusesc sa uit, sau cel putin asa cred eu……. Cert este ca mi-as dori sa am puterea sa-i spun “Petre, te iubesc!!!!!”, desii cu nimic nu se va schimba situatie!…..Dar as fii multumita si as muri impacata cu gandul ca de data asta am avut curajul sa spun ceea ce simt……..Sunt insa prea lasa……prefer sa-mi inec durerea in alcool…..Dar oare pana cand?…..Cand va ceda si ultima farama din mine?….Poate maine,…..poate poimaine…….poate intr-o zi……..





Anonima

12 09 2011

Buna, eu intr-un fel m-am resemnat si ma dau batuta. Nu mai pot lupta…. ar fi fost mai bine daca nu existam., momentan existenta mea e o piedica chiar si pentru mine.





Nelu

12 09 2011

cand viata nu-ti ofera decat iti ia zilele se hranesc din lacrimi si durere la ce va mai astatati. Nu ramane decat omega