Daniela P.

Azi au incetat in mine visele, sperantele, increderea ca cineva iti este aproape asa cum esti, fara sa te judece. Era singurul sprijin pe care-l aveam si de care ma tineam pentru ca ma ajuta enorm prin cuvintele de incurajare pe care mi le oferea in momentele cele mai dificile din viata mea. Le pretuiam enorm si de multe ori le reciteam atunci cand mi-era greu. Ce apreciam foarte mult era disponibilitatea pe care o avea, se apleca sa-mi raspunda de fiecare data. Stiam ca e cineva acolo caruia ii pasa, sau cel putin asa credeam eu in inima mea. Pana in ultimul timp cand a incetat sa-mi mai raspunda. Si mai mult, a blocat orice cale de acces, de a-i scrie ceva. M-am simtit ca am facut cel mai rau lucru si nu-si doreste sa stie nici o frantura din ce as putea sa spun sau sa fac. Stiu…am gresit si eu ca n-am ascultat si am respins ceea ce ma sfatuia. Dar daca ar sti si luptele si framntarile mele…Am incercat sa trec insa, peste mine si sa fac cum m-a sfatuit dar in final n-a mai contat. De ce toate insistentele pana acum daca intr-un final nu mai conteaza?
I-as cere lui Dumnezeu sa-mi dea acest sprijin inapoi, dar stiu ca nu o s-o faca. Nu mai cred nimic. Imi doresc doar sa nu mai exist. Cred ca ar fi mai bine pentru toata lumea. Ma gandesc la tot ce e mai rau si vreau sa mi se intample. Sa-mi fac niste rani care sa ma doara mai mult decat cele sufletesti. Nu-i pasa nimanui cu-adevarat de mine. Toate lacrimile ce le am acum nu poate schimba nimic…