Simpluuncont

17 05 2019

Am să scriu aici…
Am 24 de ani nenorociți, împliniți. M-am săturat din toată inima să fiu singur, mă simt mereu singur.
Abia în ultimii ani am reușit să pot să țip, să zic clar cuiva în mesaj că Îmi vine să mă omor, să mă sinucid direct.
Am fost crescut de părinți, stat mereu cu părinții până la liceu.
Cu nicio persoană nu pot ține legătură de prietenie, nu simt că aparțin niciunui grup. Nicăieri. Singurele discuții pe care de mic le-am putut face au fost legate de tehnologie, pe care oricum o detest din suflet.

Abia recent, după ce am văzut o poză de pe net cu un braț cu tăieturi am încercat și eu să o fac. Am făcut asta. De mai multe ori. Doar așa m-am putut calma emoțional.
Regret din toată inima că nu am știut să fac asta din adolescență. Sau din liceu. Când am simțit de prima dată lucrul ăsta. Cel mai mult detest la mine faptul că nu am reușit, nu am putut mult mai devreme să vorbesc cuiva de suicid. Atunci la 12-13 ani sau de la vârsta de 16 ani, când au apărut prima dată gândurile și emoțiile astea. Cam de fiecare dată q început să îmi bată puternic inima, nu reușeam să îi spun cuiva de asta față în față. Și cred că nici nu am fost vreodată crezut când am vorbit de așa ceva. Asta simt.
Nu reușesc nici să port o discuție faină cu cineva, în afară de întrebări, așa cum le-a numit un amic azi „generice”.

Am venit azi acasă cu un autobuz și nici nu am putut vorbi calumea cu o doamnă. Am pus căștile și muzica. Mai permanent mă întrebam „Ce pot să mai vorbesc cu ea? Ce s-o întreb?”. Mi-am promis că o să mă tai în seara asta, precum am făcut-o și în după-amiaza asta.

Am scris zeci de notițe… m-am săturat de mine și de comportamentul meu în fiecare zi.

Reclame