Mihaela L.

nu stiu daca e bine ca v-am gasit sau nu, sper ca da.
Depresia mea incepe inca de cand eram in liceu. Sincer nici nu stiu cum sa incep, sper doar sa reusesc sa fiu coerenta.
De mica am cersit atentie, faptul ca am fost un copil nedorit s-a simtit. Am o sora si un frate mai mari ca mine, care nu au incetat sa nu imi readuca aminte cat de nedorita am fost (rautatile fratilor mai mari). Poate asta m-a facut sa cersesc atentie, iubire si dragoste. Incercam sa ma imprietenesc cu toata lumea, doar pentru a avea pe cineva aproape. Nici cu prietenii nu am avut noroc insa, una dintre prietenele mele “ajutandu-ma” sa cunosc durerea sufleteasca si fizica a violului, durere care nu trece niciodata, care te urmareste mereu indiferent ce ai face. Nu am avut cu cine sa vb, la cine sa plang, unde sa ma duc…acasa aveam impresia ca nu ar putea sa ma inteleaga nimeni, lucru care mi-a fost confirmat de sora mea, care in momentul in care a aflat mi=a zis ca poate ar trebui sa-mi fac bagajul si sa plec, pentru ca acum sunt stricata.
La cateva luni tatal meu a fost arestat pentru ceva ce nu era vinovat, eu incepeam liceul….in acea perioada am hotarat ca viata mea nu e asa importanta, ca oricum nimeni nu ma intelege, nimeni nu ma observa…e ca si cum nu as fi, iar daca as muri oricum nu ar observa multi, poate doar ai mei ce ar fi suparati cu cheltuielile de inmormantare. Curaj nu aveam , in fiecare stateam si ma uitam lung la cutitul de langa patul meu si ma intrebam daca ala este mometul, in fiecare seara stateam si ma rugam sa mi se dea un motiv sa traiesc.
Rugile se pare ca mi-au fost ascultate si am intalnit un baiat, care m-a ajutat enorm, m-a iubit (cred), m-a scos din starea in care eram si m-a convins ca moartea nu este o solutie, ca viata e mult prea frumoasa…naiv probabil din partea mea, dar eram doar un copil care simtea nevoia sa creada in ceva. Anii au trecut, totul a fost frumos, doar ca am ramas insarcinata…si a trebuit sa fac cel mai cumplit lucru din viata mea, atat de cumplit incat nici nu pot macar sa tastez ceea ce este,u scuza ca sunt prea mica pentru a avea un copil…pacat ca nu am stiut dinainte ce durere emotionala presupune asta. Am simtit cum ceva din mine a inghetat, s-a rupt, o parte din mine pur si simplu a murit
Au trecut 8 ani de cand suntem impreuna, am trecut prin multe bune si rele, insa comportamentul lui s-a racit, ma simt din nou respinsa, prezenta mea nu mai conteaza nici macar pentru el, cel care m-a salvat si mi-a fost alaturi 8 ani. Incerc sa vb cu el, sa inteleg exact ce se intampla, dar nu reusesc sa aflu nimik, imi spune doar ca sa-l las in pace, k nu sunt buna de nimik si alte lucruri de acest gen, desi tot ceea ce fac acum faceam si inainte, doar ca inainte era foarte fericit si multumit ca suntem impreuna. Azi ma priveste cu ura, cu dispret facandu-ma sa inteleg ca ii pare destul de rau ca e cu mine.
Se poiate sa ma insele sau nu, dar deja simt ca imi pierd interesul si pentru a ma mai trezi dimineata, simt ca devin un simplu umblator, fara tel, fara suflet. Singurul meu gand este acela de a ma duce in cealalta lume, de a incerca sa fiu linistita, sa nu mai imi faca griji pentru nimik, sa nu ma mai doara ca traiesc.
In momentul de fata singurul lucru care ma opreste este familia mea, care desi m-au facut sa trec prin momente grele, ii iubesc si as vrea sa ii mai vad o data si sa le cer iertare pentru ce urmeaza, doar ca nu gasesc taria de a o face.
Sper sa ma inteleaga cineva si ca in urma cu 8 ani, sper sa mi se dea un motiv pentru a continua viata…desi sincer ma urasc si o urasc.

POate lung si plictisitor, poate nu foarte coerent, dar va multumesc ca ati citit.
Mihaela