Simplucont

Se mai simte cineva așa ca mine?

Nu o să o lungesc pe net ca alte dăți fiindcă e inutil.

Mă gândesc și mă simt sinucigaș de mic copil, cam de pe la 10 ani.

Am observat ani la rând că singura mea alinare când nu mai pot este să caut știri cu sinucigași. Îmi pare rău pentru ei, aș fi vrut să fiu acolo pentru ei. Nu mă bucur de sinuciderile lor. Mă bucur doar să îmi imaginez că aș fi eu în locul lor și aș fi în stare de suicid. Ca să mă eliberez. De multe ori am avut în minte scena preferată dintr-un film în care un adolescent fie se sinucide, fără să știe nimeni, fie se sinucide sub ochii celorlalți fie este prevenită sinuciderea, cineva îl oprește.

Să vă scurtez și motivul: sunt incapabil să îmi fac prieteni de vârsta mea, pe gustul meu, față de care să mă arăt „naked” adică să nu mă ascund deloc, sinceritate aproape completă. Să fie o iubită. Sau măcar un prieten extrem de intim.

Iar când am prins un astfel de prieten, amică mai exact, a devenit iubire posesivă și m-am simțit infernal.

Știrile cu sinucigași mă ajută. Plâng pentru ei dar și pentru mine. Dacă toată lumea ar avea o viață fericită, exceptând eu, m-aș simți mizerabil. Deci nu mă bucur de suferința altora. Ci empatizez și eu cu ei și să mă sinucid mintal. Nu-mi pot lua gândul de la suicid de mic copil.

Nu am postat fiindcă vreau să fiu diagnosticat, să fiu trimis la psihiatru, am mers la psihologi.

Știu că sunt bipolar-borderline.

Întrebarea este: se mai simte cineva așa, cum am scris mai sus? Pot vorbi cu cei ca mine sau nimeni nu mai simte asta?

Am în minte melodia Garry Go – The begining (privacy remix) din filmul Friend Request. Mi-a plăcut mult scena sinuciderii fetei.m-a satisfăcut emoțional.