Nihil

Eu ma consider deja mort pe interior. Probabil nu va mai trece multa vreme pana sa fiu mort si fizic. Am 21 de ani, dar ma simt ca la 60 – am impresia ca sunt mult mai in varsta decat varsta mea biologica. Nu am probleme in familie. Am crescut intr-un mediu familial foarte linistit, cu ambii parinti, care au fost poate putin prea protectivi, insa nu m-a deranjat niciodata acest aspect. Sunt mai apropiat de mama, cu care discut ocazional si care, desi recunoaste ca majoritatea ideilor si comportamentelor mele i se par oarecum atipice si iesite din comun, le accepta si nu pare deranjata de acestea catusi de putin. Cu tata vorbesc extrem de rar si superficial – asa a fost dintotdeauna. Ii seman foarte mult ca personalitate, si aici apare problema – nu gasesc nicio placere in viata si nu imi doresc nimic. De aceea mi-ar placea enorm sa ii pun capat. In toti acesti ani (putin la numar, recunosc, insa pe care i-am perceput mult mai lungi decat in realitate, probabil tot din cauza apatiei mele), in special in anii liceului, am experimentat in ceea ce priveste diferite aspecte ale vietii, in speranta ca voi gasi ceva care sa imi faca placere sau pe cineva a carui companie sa imi faca placere, dar totul a fost in zadar, iar concluzia mea a ramas aceeasi si sunt convins ca nu se va schimba – simt ca nu am nicio legatura cu lumea in care traiesc, cu oamenii, in general, nu imi face placere aproape nimic, in afara de cateva activitati (citit, scris si… cam atat), si nu ma simt nicaieri acasa. Orice as face, nu ma pot abtine sa nu privesc totul dintr-o perspective nihilista: nimic nu are sens si nu exista un sens al vietii. De cate ori am incercat sa gasesc sensul propriei existente, de atatea ori am esuat si chiar pot spune ca mi-am epuizat toate ideile. Viata in sine mi se pare insuportabila, iar interactiunea umana de-a dreptul iritanta si inutila. Nu imi doresc o relatie romantica sau sexuala – dintotdeauna a fost asa. Am avut cateva tentative (ca sa nu le numesc experimente), pentru a vedea daca este, intr-adevar asa, insa nici chiar pe cea mai compatibila persoana pe care am intalnit-o nu am putut-o suporta (fara un motiv evident, ci simpla sa prezenta ma scotea din sarite, iar ideea de relatie si de necesitatea unei relatii mi se pare de-a dreptul supraevaluata si inutila). Am ajuns chiar la psihiatru si de mai bine de un an fac tratament cu antidepresive. Trebuie sa recunosc ca acestea m-au ajutat intr-o oarecare masura, insa dispozitia mea este chiar si mai liniara si neutra decat inainte. Foarte rar simt emotii in adevaratul sens al cuvantului, cat despre empatie… nici nu se pune problema. Dispozitia mea este dominata de apatie si anhedonie si se pare ca nimic nu o poate schimba, decat pentru un scurt moment, in cel mai fericit caz. Cu toate acestea, oricat de bizar va suna, nu mi-ar fi placut sa fiu o alta persoana sau sa am o alta fire – de multe ori ma consider superior majoritatii sin u imi vine sacred cata ignoranta, prostie, superficialitate si absurditate exista in lume, in general. Acesta este unul dintre principalele motive pentru care nu imi doresc sub nicio forma sa interactionez cu ceilalti decat daca este cu adevarat necesar. Nici macar persoane cu care am ceva in comun nu pot suporta in compania mea pentru mai mult de o ora, iar acest lucru nu imi face nicio placere, desi sunt momente in care port discutii in adevaratul sens al cuvantului cu cineva, discutii relative interesante. Asadar, cand existenta in sine mi se pare insuportabila, cand nu gasesc nicio placere sic and nu pot simti aproape nimic, ce altceva as putea sa imi doresc decat moartea? P. S. – Nu sunt o persoana religioasa, desi am incercat in repetate randuri sa descopar asa-zisa divinitate prin diverse mijloace. In schimb, studiul religiilor in sine ma intereseaza destul de mult.