Alina 17

Numele meu este Alina si am 17 ani. Pot spune ca am avut parte de un an care m-a devorat psihic. Ca sa fac o mica introducere, va spun ca sunt o ‘fosta’ anorexica (daca exista asa ceva, pentru ca boala asta ramane mereu cu tine, indiferent cine ce spune), asa ca stiu cum e sa te simti ca un nimic, sa nu crezi ca esti destul de bun ca sa fii fericit, sa primeste dragoste si atentie, sa te urasti pe zi ce trece tot mai mult. Stiu prea bine. Am trecut prin asta timp de 2 ani. Apoi a iesit soarele. Si a fost asa bine, eram clasa a 9-a imi suradea viata si ma simteam fericita. Ma bucuram de tot, aveam prieteni buni si imi mergea bine. Asta a durat pana acum cateva luni. In ianuarie am cunoscut un baiat. M-am indragostit nebuneste, asa cum e prima data pentru toata lumea. Asta a durat cam 2 luni, iar apoi toate s-au dus. Am ajuns sa fiu jucata pe degete, sa ma neglijez pe mine sa incerc sa il fac pe el fericit si sa fie cum era la inceput. Ne certam, ne impacam, ne certam iar- un veritabil cerc vicios. In iunie, fara nici o explicatie, s-a scapat de mine. A rupt orice legatura dupa tot ceea ce a fost intre noi si s-a comportat ca si cum eram un nimic. Bineinteles, dupa o vreme a revenit cu scuze si eu l-am iertat, desi nu ar fi meritat. Cum era de asteptat, m-am ars si de data asta si am suferit destul, am fost data la o parte ca si un nimic. In luna august, cand oricum nu imi mergea prea bine, am inceput sa ma simt rau si dupa ce am fost internata, am aflat ca am o litiaza biliara destul de urata, care necesita operatie. Am plecat deci la o clinicq privata pentru niste investigatii, dar in drum spre casa am avut un accident de masina. Am fost constienta si am vazut tot pana in punctul in care am crezut ca raman fara parinti si fara propria viata (ironic ca atunci ma temeam pentru ea). Totusi, desi ranile au fost urate, toti am ramas in viata. Dar, cu hematoame si rupturi musculare si contuzii nu ma prea puteam misca si ma dureaza cel mai tare sa vad ca nici parintii nu imi sunt bine. La scurt timp dupa accident a fost ziua mea, petrecuta bineinteles in spital. Nu e prea frumos la 17 ani (defapt la nicio varsta, dar asta e alta poveste). Am crezut ca lucrurile se vor imbunatatii, dar stagnau doar si am inceput sa ma obisnuiesc. Cand in sfarsit m-am vindecat, am putut merge intr-o excursie cu scoala; 3 zile in care sa ma simt bine, sa mai uit de probleme. Dar nu a fost deloc asa. Am ajuns sa fiu bataia de joc a celei mai bune prietene si a baiatului de care vorbeam inainte (care incepuse sa imi scrie iar de ceva vreme si cu care eram acum ok)- nu cred ca mai e nevoie de explicatii de ce s-a intamplat intre ei 2, desi ea jura inainte ca nu ar fi facut asa ceva. Ca si cum asta nu era destul, el a inceput sa scoata barfe despre mine si sa ma faca sa par ca si un nimic in ochii lumii, doar de dragul de a-mi face rau. Si asa cum e lumea mai ales in liceu, crede tot ce aude, fara sa se gandeasca de doua ori. Iar eu nu pot face nimic. Nu mai pot asa, din rau in mai rau. Ce am facut sa merit asa ceva? Nu mai pot.