Lidia 21

13 01 2015

Ma numesc Lidia, 21 de ani. Nu am avut o viata prea frumoasa, cred ca din copilarie am suferit de diferite forme de depresie si am avut un comportament complet anormal….cu tendinte sado-masochiste (ma autopedepseam si umileam pentru ca simteam ca ”merit”), hipersensibilitate fata de comentarii negative pe care le primeam din plin. Parintii mei au divortat cand aveam 9 ani. Inainte de asta, tata lucra in navigatie, si venea foarte rar pe acasa (o data, sau de doua ori pe an). Iar atunci se certau sau chiar loveau, deseori in fata mea. Amandoi aveau tendinte depresive, erau persoane violente, se agresau verbal. Tin minte cand tata a lovit cu pumnul o combina (pe atunci erau la moda) si a zdrobit-o, tin minte ca aveam vreo 5 ani, eram in pragul usii si ma uitam cum i se scurge sangele de pe mana, pe covor. Am multe astfel de imagini in minte. Mama ma abuza si santaja emotional, incercand pesemne sa obtina de la mine afectiunea pe care nu o putea avea de la tata. Asa ca alterna intre momente cand ma coplesea cu o atentie bolnava, nepotriva intre copil si mama, lasandu-ma sa ma simt aproape violata : ex, ma punea sa o sarut pe gura, pe numarate, ca sa imi ofere diferite lucruri). Apoi ma injura, lovea, ameninta, spunandu-mi ca ma ”zdrobeste’ ”ma calca in picioare”, ma facea tampita, proasta. De mica eram foarte timida, retrasa si ciudata. Nu simteam ca ma identific cu ceilalti copii, oameni in general, sentiment care a ramas cu mine pana acum. Aveam hobby-uri usor stranii, si eram foarte matura pentru varsta mea. Citeam foarte mult, toata ziua (am citit Mizerabilii in clasa a treia..si alte carti) Ma rog, anii au trecut, am ramas aceeasi ciudata, dar care acum se imbraca in haine gotice si desena in ore. Undeva prin clasa a noua m-am indragostit. Era un baiat dintr-o clasa paralela, la design si arhitectura, iar eu eram la grafica; am studiat la un liceu de arte. Era foarte inteligent si empatic si m-a invatat extrem de multe. Am facut lucruri foarte deosebite impreuna, excursii spontane la padure, aveam conversatii profunde…. Din pacate, am avut aproape o relatie de tip medic- pacient, el era si foarte credincios si extrem de frustrat de inabilitatea lui de a ma scoate din depresie. Cu putin timp in urma, inainte de relatia lui cu el, avusesem niste aventuri cu singurul scop de a ma degrada, pentru ca nu simtisem nimic pentru persoanele respective. Mi-am pierdut virginitatea la 15 ani, cu un barbat de 30 de ani, fiind convinsa ca oricum nu o sa pot iubi niciodata pe nimeni. Fumam, incepusem sa fac diferite prostii, iar el m-a ”scos” din asta. Totusi, depresia nu a disparut, si relatia noastra a devenit un fel de dependenta toxica. El se saturase sa simta ca nu poate face nimic, iar eu ma agatam disperata de el. Ne certam zilnic, ne uram enorm. A fost o perioada ingrozitoare. Relatia noastra s-a sfarsit in cele din urma, dar nu pot descrie exact circumstantele, intr-atat de oribile au fost. Rezumatul ar fi ca eu am avut o mica escapada intr-un bar unde am baut, fumat (iar dupa cativa ani, el nu ma lasase sa fumez) si am si dansat cu un baiat, dar doar atat. Mai pe scurt o declaratie de independenta stupida, pe care el a interpretat-o exagerat. Mai incolo ne-am reimpacat dupa multa suferinta, dar nu eram impreuna oficial. In schimb faceam sex si alte lucruri. Imi doream extrem de tare sa imi ofere macar cea mai mica promisiune de impacare pe viitor. Nu a facut-o, dar m-a incurajat sa merg la Cluj la facultate, unde urma el sa se mute (el era din Cluj) Am studiat in disperare pentru BAC, eu care nu puneam mana pe un manual (luam note mari doar datorita talentului pentru improvizat) numai ca sa pot fi cu el, sa intru la fara taxa. M-a incurajat sa dau la o alta sectie decat unde vroiam, totul pentru un plan pe care il avea el pe viitor, pentru care ar fi ajutat aptitudinile mele dobandite eventual la sectia aceea. S-a despartit, chiar daca tehnic vorbind nu eram impreuna, de mine in septembrie, cu o luna inainte sa incepem facultatea, si a plecat. Nu am putut merge dupa el. Totul a aparut in fata ochilor mei intr-o lumina mai limpede. Nici nu vroiam sa merg la sectia respectiva. Nu puteam sa suport sa il vad zilnic acolo. Imi pierdusem toti prietenii in relatia cu el, eram complet singura. Am irosit un an stand acasa. Apoi, am mers un an la Biologie; nu stiu cum am ajuns de la arta la biologie. Probabil pentru ca am totusi o fire naiva, visatoare, si am crezut ca daca iubesc natura pot sa studiez biologia. Dar totul era prea stiintific pentru mine, si ca sa fiu sincera, nu intelegeam nimic, si oamenii din jurul meu mi se pareau reci, prea cerebrali. Acum vine partea pentru care ma veti judeca cel mai tare. Am renuntat si la biologie pentru ca am realizat ca tot timpul asta mi-am dorit sa fiu la arta. Inainte de relatia aceea, eram extrem de pasionata de desen, si talentata. La anul o sa dau la arta. 3 ani irositi. Am inceput sa beau( momentan, cat de mult ma pot abtine; cam o data pe saptamana, sau de doua ori, dar cand o fac, simt o usurare enorma) Ma si tai, imi place sa simt cum curge sangele, simt ca suferinta mea dobandeste o forma fizica. Acum am urme si pe brate, si pe coapse. Ma simt si grasa, desi am cam 50 de kg acum la 164 cm. Acum cateva luni am tinut o cura de slabire care m-a adus la vreo 44…In general imi place orice ma face sa sufar. Nu mai sufar dupa relatia cu fostul prieten, sau mai bine spus, e o suferinta pasiva, la fel ca celelalte. Acum el are o prietena, intamplator la grafica- sectia unde visam sa ajung eu..si e si foarte buna, cea mai buna din clasa…..Simt doar o inferioritate covarsitoare, ma simt ca un gunoi. Pentru bani fac desene la comanda, nu castig cine stie ce momentan, poate si pentru ca nu am absolut deloc incredere in mine, si sunt terifiata de ideea de a pune preturi mai mari pe munca mea. Mi-e greu sa ma identific cu alti oameni, si nu ma pot indragosti oricat de mult incerc. Nu inteleg rostul vietii…sa produci bani? sa iti petreci viata nascand copii, sa ii cresti singura, ca o sclava? Oricat de mult incerc sa imi folosesc intuitia, sa ma conving ca exista familii normale, sunt scarbita de asteptari si norme sociale. Imi doresc sa fiu singura….Sunt scarbita de identitatea mea de femeie ( fiinta slaba, inferioara psihic) sunt scarbita de viziunea clasica asupra ambelor sexe…Totul ma revolta si ma lasa cu un sentiment de amaraciune greu de definit. Urasc oamenii si mai presus ma urasc pe mine. Mi-e greu sa ma ridic din pat, sa fac lucruri. Ma ascund fata de oameni, nimeni nu prea ma cunoaste sau intelege. Mentin o iluzie de superficialitate sau nepasare, ingrozita ca cineva isi va da seama ca sufar. Ma gandesc numai la moarte…caut metode de sinucidere, imagini cu oameni morti, la care ma uit fascinata, ore in sir. Fostul meu prieten joaca un fel de rol de terapeut, pentru ca acum se ocupa cu terapia pe oameni (el mereu a fost genul de om care e ocupa cu de toate, are interese in multe domenii) De la distanta desigur. Incearca inca sa ma scoata din depresie. Am tot felul de povesti si scenarii in minte pe care as vrea sa le transform in benzi desenate, dar nu cred ca voi ajunge acolo. Cei care le cunosc spun ca am idei foarte bune, si ca sunt si capabila sa realizez visul asta, dar nu am curaj. Cred ca sufar si de anxietate. Ma simt singura, imi doresc prieteni cu care sa fac lucruri ”care conteaza” pentru mine…sa impartasim idei, sa contemplam natura, sa visam. Imi doresc sa realizez lucruri frumoase, deosebite, dar simt ca nu sunt genul de om care realizeaza lucruri. Sunt genul de om care se sinucide. Sunt dezgustata de mine, de lipsa mea de realizare, de anii irositi, de personalitatea mea mizera. Gandesc mult, dar poate ca de fapt nu inteleg viata absolut deloc, pentru ca totul mi se pare o datorie, un chin (sa faci bani, sa te integrezi in ”societate’) Ce este cel mai ingrozitor e ca sunt costienta intr-un mod foarte acut de tot ce gresesc, sau de motivele din spatele oricarui lucru, dar sunt incapabila sa schimb situatia. Sau poate ca totusi o sa schimb situatia, facand singurul lucru de care ma simt capabila. Imi cer iertare pentru textul extrem de lung. Multumesc celor care au avut rabdare sa ajunga pana la final.

Anunțuri