Anonim13

31 10 2014

Am 16 ani si nu am multe probleme daca privesc in ansamblu. Unica si cea mai mare problema e că de 2 ani in coace am ajuns să mă urăsc tot mai tare. Nu mă deranjează aspectul(nu că mi-ar plăcea), dar am o problemă cu constiinta, sau vocea din interiorul meu care imi aminteste mereu că nu sunt capabilă de nimic(desi in realitate poate nu e chiar asa). Am inceput să-i alung pe cei dragi din jurul meu pt că simt că asa e mai bine. Nu mai vorbesc si nu spun nimănui ce am pentru că ei raportează totul la viata de zi cu zi, dar gandurile mele trec de lumea asta…de multe ori nu mă inteleg nici eu, un alt motiv pt care mă urăsc, dar singurul lucru care mă face să stau pe ganduri e păcatul in sine…

Anunțuri




Daria 22

25 10 2014

Eu…eu desi am 22de ani si o viață cat de cat buna, pot spune unii, eu îmi urăsc viata si nu mai vreau sa trăiesc pt ca toate speranțele pe care le aveam s-au năruit. Ma simt inutila si distrusa emoțional. Nu am realizat nimic cu viață mea si nici nu mai am puterea să lupt, am terminat o facultate care nu m-a ajutat cu nimic, am epilepsie si e oribil, n-am bani, si peste toate astea, m-a mai părăsit si logodnicul cu care eram de 5 ani. Inițial am încercat sa lupt sa trec peste, apoi el sa întors la mine si sa prefăcut ca ma vrea înapoi dar tot ce.a vrut a fost sa ma mai umilească odată , sa ma vadă ca sufăr… Si eu l-am crezut… Nu pot descrie in cuvinte dezamăgirea pe care o simt acum si cat de mult îmi urăsc viața. Vreau…sa…mor…





Dani Daniela

23 10 2014

Eu nu cred că m-aș bucura să supraviețuiesc sinuciderii , mă simt urâtă , proastă și nu sunt prea sănătoasă.. am o imunitate scăzută și sunt într-o depresie gravă. Am 14 ani și nu mă pot bucura de viață , nici nu pot râde fără să mă simt dezgustată sau fără să îmi ascund zâmbetul.. câteodată plec de la unele evenimente importante deoarece mă simt groaznic că nu pot să fiu fericită și să mă simt bine . Am un prieten pentru care am luptat 2 ani și apreciez faptul că ne-am putut întâlni și am ajuns aici, dar asta e altă poveste.. Faza e că , sunt confuză. NU știu ce să fac , nu îmi place viața pe care o duc și nu cred deloc că există vreo soluție la problema mea . Nici nu-mi pot face mai mult de 2 prieteni , m-am izolat din clasa a 4-a și uneori mă întreb de ce trebuie să fiu așa cum sunt. Aș vrea să văd o parte pozitivă dar chiar e imposibil. Chestia cu ,,nu e adevărat , ai încredere în tine și va fi totul bine” nu se poate aplica aici . Când îmi fac o poză , trebuie să mă schimb total.. dacă aș arăta ca în poze cred că nu aș mai scrie ce scriu acum.
Mi s-a spus că gândesc prea mult și greșit. Din păcate nu de mama, eu și mama avem o relație .. nu prea bună cred eu . Nu i-aș zice multe lucruri și nu mă lasă să fiu eu însămi.. îmi zice să fiu dar ea nu își dă seama că nu mă lasă să fac asta. E puțin egoistă și mereu e ea pe primul loc dar zice că eu sunt.. familia mea e foarte neobinuită. (bunica mea are probleme cu capu , mătușa mea a pierdut 2 sarcini , bunicul meu este un alcoolic , tatăl meu e … la pământ , mama își vede de viață , ca și cum nu m-ar avea) .
Simt că am crescut și că nu pot face nimic. Sunt foarte timidă și rușinată, nici la magazin nu mă pot duce pentru că am o vârstă și dacă spun ceva greșit înseamnă CEVA . Deja am scris prea mult și s-ar putea să am multe greșeli.
Aș putea spune mult mai multe dar cred că e destul ♥ :).





Myky

22 10 2014

Bună seara….Intrând de pe un sait pe altul am ajuns aici,și cred că am ajund unde trebuie.. povestea mea e urmatoarea…. am 26 de ani si am un copil pe care il cresc singura pentru ca tatalui sau nu ii pasa,inafara de faptul ca am trecut prin atatea singura,de o saptamana a decedat un o persoana draga mie si de atunci mi-a ramas foarte urat dupa el,tresar la orice zgomot,am senzatii ciudate,nu reusesc sa adorm intr-un final adorm dar cu frica,am stari inexplicabile de caldura in corp,respir mai greu,simt tot timpul ca e cineva langa mine, etc….ce credeti imi pierd mintile? nu vorbesc cu nimeni despre asta pentru ca vor crede ca o iau razna… ce pot face?





Jean

22 10 2014

De curand (26.10.2014) am incercat sa ma sinucid prin injunghiere la inima si din fericire am scapat cu viata…pot spune ca m-am nascut a doua oara…prin acest gest lasi in urma doar durere si suferinta celor apropiati…mai pe scurt : SINUCIDEREA NU E O SOLUTIE ! am fost la psiholog si acum urmez un tratament pe baza de medicamente antidepresive si pot spune ca functioneaza perfect, sunt alt om … viata mi-a mai oferit o sansa…greu de spus prin cuvinte prin ce am trecut, sper din suflet ca ceea ce am scris sa ajute pe cei care sunt tentati sa faca acest gest.





Cossina

19 10 2014

buna ziua, imi amintesc ca aveam cam 3-4 ani cand mama m_a dus la o vrajitoare ca sa imi inchida fericirea ,iar in schimb cerand,pur si simplu, sa fie simpatizata de toata lumea fi vazuta foarte frumoasa. nu sunt basme. am avut o viata de cosmar si,in loc sa se simta vinovata pt ceea ce a facut,m-a tratat ca pe „greseala vietii ei”, cu batai si cuvinte de batjocura. am imcercat sa ma sinucid de 2 ori si nu a mers, iar a 2-a oara am simtit ca paralizez si gura se ducea intr-o parte… cred ca incepeam un AVC dupa 3 flacoane de […moderat…]. Acum vreo 15 ani…I-am promis lui D-zeu ca daca ma iarta si nu raman cu sechele nu mai incerc niciodata. A doua zi eram ca noua, ca puterea lui e mare. Dar de ce e asa crud si lasa un copil de la varsta de 3 ani sa se chinuie in fermecaturi si spurcaciuni? caci eu in fiecare zi incerc sa gasesc o metoda sigura de sinucidere totusi. Sotul meu zice sa vb cu cineva. da, dar sunt prea „treaza” pentru imbrobodeli.Intr-un fel sau altul, am sa imi incalc cuvantul, ca sunt inteligenta. De cat […moderat…] e nevoie daca nu sunt diabetica,domnule doctor,va rog?ca au trecut 43 de ani si NU MAI POOOOOOT!!!! multumesc.





ULL

18 10 2014

Sunt prea las sa fac ceva cu viata mea. Ma complac si am sa mor pentru asta