Dana V.

29 09 2014

Buna seara..va scriu pentru ca am ajuns in punctul in care nu ma mai pot ajuta pe mine insami..nu sunt genul de om care cere ajutor dar sincer nu mai gasesc singura solutia. Asa ca sper din tot sufletul sa gasesc aici macar niste sfaturi nu neaparat solutia.. Bun, o sa incerc sa fiu cat se poate de scurta si la obiect. Abia am terminat liceul, am intrat la facultaate deci eu in mare parte pot spune ca sunt ok. Dar Sunt intr-o relatie de aproape 3 ani de zile cu un om care la inceput parea a fi un inger pe pamant..pe langa
––––––––––––––––––––––

Buna seara. Cred ca am trimis un mesaj neterminat din greseala. Imi cer scuze. O sa incep din nou pentru ca nu stiu exact ce s-a intamplat cu mesajul anterior. Va scriu pentru ca am ajuns in punctul in care nu mai gasesc niciun fel de solutie. Am 19 ani, abia am terminat liceul si am intrat la facultate. Pot spune ca sunt la inceput de drum si mai am foarte multe de invatat, dar in loc sa parcurg un drum frumos unde sa simt ca ma dezvolt si „cresc” eu bat pasul pe loc. Sunt de 3 ani intr-o relatie cu un om care la inceput parea a fi un inger pe pamant. Era genul de baiat pe care orice fata si l-ar fi dorit. Era atent, grijuliu, simpatic, puteai discuta cu el orice, era deschis, si multe alte calitati care pe mine m-au facut incetul cu incetul sa cred ca el e baiatul perfect. Eu eram un copilas cum imi spunea chiar el, un copilas care nu isi mai putea imagina viata fara el. Amandoi aveam foarte multi prieteni, mie imi placea sa fiu inconjurata de prieteni, imi placea sa am multi oameni langa mine desi prietenii apropiati pe care ii aveam erau putini. Cu timpul, ca in orice relatie situatia nu mai era tocmai roz, dar am luat situatia doar ca pe un hop ce am considerat ca il vom depasi. El devenise extrem de gelos, imi cerea sa renunt la prieteni, in special la prietenii baieti pentru ca avea impresia ca toti ” vor ceva de la mine ” (ca sa o spun asa..dragut) Am renuntat treptat la fiecare prieten indiferent ca era fata sau baiat fara sa stau prea mult pe ganduri.. Eram probabil oarba.. Cand am inceput sa observ ca ma rupe de toata lumea am inceput sa il intreb „de ce?” iar el imi spunea ca prietenele mele ma trag in jos, ca eu sunt mai buna ca ele, ca imi baga prostii in cap si ca vor sa ne desparta iar de prieteni nici nu mai intrebam pentru ca era acelasi raspuns vesnic „vor ceva de la tine si mie nu-mi convine”. Mi-a interzis sa mai am conturi de socializare, incepuse sa imi interzica chiar sa vorbesc si cu colegii de la scoala cu pretextu’: „tu mergi la scoala ca sa stai sa vorbesti cu colegii sau sa inveti? ori eu, ori ei!”. Devenisem atat de dependenta de el incat da..am renuntat la tot. Sincer mi-e si frica de ce o sa-mi spuneti.. Probabil ca e vina meaa, ca nu trebuia sa acceeept, da stiu. Nu trebuia sa accept, dar am facut-o si nu mai pot da timpul inapoi. O perioada de timp nu am vorbit cu nimeni, desi imi era ataaat de greu. In adancul meu stiam ca nu e bine ca renunt la tot dar frica de a nu-l pierde probabil era mai mare decat rusinea fata de prieteni sau dorinta mea de a-i avea in continuare langa mine. Dupa un timp nu am mai rezistat singuratatii si am inceput sa reiau legatura cu prietenii mei, si am decis sa pun capat relatiei. Cand i-am spus ca mi-a ajuns, si ca e mai bine sa ramanem prieteni, a luat-o razna si a fugit de langa mine trimitandu-mi un mesaj de genul: „daca nu te am pe tine, nu am nimic! asa ca adio, de mine nu ai sa mai auzi!” speriata, l-am sunat, banuind parca ceva si l-am intrebat ce inseamna acel „adio” iar el mi-a spus ca o sa se arunce in fata trenului si mi-a inchis. L-am sunat si i-am dat mesaje disperate sa se intoarca ca sa vorbim, intr-un final l-am gasit si am incercat sa ii explic ca nu e asta solutia, si ca daca vrea sa fim impreuna sa ducem o viata normala si sa nu ne mai izolam. Am acceptat sa ne impacam de frica de a nu face el vreo prostie. A mai trecut ceva timp in care a inceput sa ma trateze foarte urat, el avea voie sa vorbeasca si sa iasa cu cine vroia, cand vroia, imi ascundea si foarte multe lucruri, iar eu stateam si induram pana intr-o zi cand i-am spus ca daca eu trebuie sa renunt la toata lumea sa renunte si el. Zis si facut.. credeam eu. Incetul cu incetul, din cauza frustrarilor mele pentru ca ma simteam ca un leu intr-o cusca, si din cauza geloziilor lui certurile au inceput sa apara zilnic. Intr-o zi cand ne beam cafeaua am zis ca nu mai pot si am luat din nou hotararea de a ne despartii. Eram la el acasa, iar cand i-am spus ca ne despartim, el a zis bine, iar eu m-am ridicat sa plec. Cand sa pun mana pe clanta sa ies pe usa, m-a luat pe sus si m-a aruncat in camera..avea un cutit in mana si mi-a spus ca eu nu ma despart de el si ca nu plec nicaieri si daca nu ma impac cu el ma omoara si apoi se sinucide. In momentu’ ala am incremenit, am zis ca face o gluma proasta si am inceput sa rad. M-a strans in brate si a vrut sa infinga cutitul in mine. Cand am simtit varful cutitului pe spatele meu, m-am speriat foarte tare si probabil ca in toata invalmaseala aia am gasit undeva puterea sa ies din bratele lui sa il imping si sa reusesc sa fug. A venit dupa mine, si-a cerut scuze s-a pus in genunchi, iar eu i-am spus ca e nebun si am vrut sa sun la 112. Cand sa sun mi-a luat telefonul din mana si mi-a spus ca daca am sunat, pana ajunge politia el se omoara.. Am renuntat la ideea de a suna si am incercat sa discut cu el si sa il intreb de ce face toate astea dar singurul raspuns al lui era ca: ” ma iubeste si incearca sa ma protejeze de lumea rea” din frica de a nu isi face ceva rau l-am iertat si am mers mai departe o perioada pana intr-o zi, cand am mers la el dupa scoala si ii povestisem ce am facut la scoala iar el a inceput sa imi faca scandal ca de ce vorbesc iar cu colegii iar eu i-am spus: ” fac ce vreau eu, nu ce vrei tu!” dupa nici o secunda, i-am simtit palmele pe fata mea, iar apoi a inceput sa ma stranga de gat..noroc, ca era mama lui acasa si a venit si l-a luat de pe mine..a fost groaznic. Tot ce imi aduc clar aminte dupa ce m-a lasat in pace, e ca imi curgeau rauri de lacrimi, si spuneam incontinuu: „vreau la mama..” nu aveam putere sa sun pe nimeni, cu atat mai putin sa plec de acolo, abea ma ridicasem de pe jos, si cand am dat sa plec, a venit m-a luat in brate a inceput sa planga sa imi spuna ca ii pare rau, sa imi jure ca nu o sa se mai intample si alte din astea..cateva zile apoi nu am prea mai vorbit..eram asa speriata..stiu ca ma dadeam cu kilele de fond de ten ca nu cumva sa vada cineva..nici acum nu inteleg de ce nu am spus nimanui.. Imi era frica cand ajungeam acasa sa nu cumva sa vada mama ce urme am pe gat si pe fata.. Ai mei habar n-aveau prin ce treceam.. Nici nu stiu cum puteam sa mint atat de bine ca sunt bine si ca sunt obosita si ma duc la mine in camera sa ma culc.. Mama de la inceput nu-l placea si mi-a zis sa am grija cu el.. dar nu stia ce putea sa imi faca iar acum regret ca nu i-am spus si in caz ca citeste cineva ce am scris si se regaseste..niciodata, dar niciodata sa nu accepte sa fie lovite, si sa nu ezite sa ceara ajutor pentru ca nu ele sunt vinovate..esti vinovata doar daca faci ca mine. Taci, si inghiti… Intr-adevar. De la episodul ala nu s-a mai atins de mine.. A trecut un an jumate de atunci, dar amenintarile cu sinuciderea sunt la ordinea zilei aproape.. Orice fac sau orice zic ca el nu mai poate ca vrea sa moara si altele.. Au fost multe momente in care am zis stop.. Am stat o perioada despartiti.. Am discutat si cu mama lui despre gandurile lui dar ea mereu spunea ca ea nu are ce sa ii faca ca nu discuta cu ea si ca sa il iert ca e baiat bun si ma iubeste.. Da..si eu tin la el dar nu mai pot.. De o perioada am inceput sa fac ce vreau eu..sa vorbesc cu cine vreau eu.. Dar pe ascuns.. Abea vorbesc cu doua prietene mai apropiate..Totul de frica de a nu se omori..De foarte multe ori l-am luat de pe sinele de tren..de cateva ori l-am gasit pregatindu-si funia odata chiar si spanzurat..am reusit sa tai franghia..am vrut sa sun la 112 de o miee de ori, dar de fiecare data cand apasam butonul imi lua telefonul, sau imi scotea bateria..si cand se linisteau apele degeaba mai sunam ca nu mai aveau ce sa faca..Ai mei stiu ca nu mai sunt cu el..si suntem impreuna pe ascuns..adica nici nu stiu daca mai suntem impreuna..adica ne certam nonstop, lui nu ii convine nimic iar eu m-am saturat..am inceput sa cred ca toata treaba cu sinuciderea e doar o manipulare ca sa ma tina langa el..dar de fiecare data cand sunt hotarata sa pun punct si imi zice ca se omoara si il gasesc in fata trenului sau mai stiu eu pe unde mereu ma intorc din drum.. L-am rugat sa ia legatura cu un psiholog, nu vrea, zice ca psihologii sunt niste mincinosi care se joaca cu mintea ta, i-am spus sa isi gaseasca niste hobby-uri ceva sa il linisteasca nu vrea..el zice ca nu vrea nimic, ma vrea doar pe mine si daca nu ma mai are viata lui se sfarseste. Si desi mi-a facut foarte mult rau, desi au fost perioade in care mi-era frica sa adorm ca poate ma trezesc si nu o sa-mi mai raspunda la telefon, perioade in care nu mai aveam pe nimeni, perioade in care nu mai aveam puterea nici macar sa ma ridic din pat..nu vreau sa i se intample ceva rau.. Nimeni nu merita asta.. Adica sotia fratelui meu s-a sinucis acum 5 ani.. Si stiu prin ce a trecut el si doamne fereste..Nu cred ca as depasi sentimentul de vinovatie.. Desi am discutat pe tema asta cu apropiatii mei si toti imi spun ca e nebun si ca nu ar fi vina mea, ca e problema lui ce face si ca ma auto-distrug si ca nu merit asta.. El cand vrea poate fi un baiat minunat nu stiu.. Orice am facut si oricat am incercat sa il conving ca viata e frumoasa asa cum e ea cu bune si cu rele nu vrea sa inteleaga.. Reactioneaza foarte violent..Si spune ca asta e singura solutie pentru el..N-am avut o copilarie tocmai fericita, a lui a fost frumoasa, n-am avut o viata tocmai usoara, a lui chiar a fost sau cel putin asa stiu.. Nu stiu nu inteleg.. Oricat de grea e viata in momentul de fata, orice ti s-a intamplat sau prin orice treci acum.. TOATE trec mai devreme sau mai tarziu.. Cum poti sa iti doresti moartea? Adica serios sunt oameni care te iubesc chiar daca nu-ti arata asa cum vrei tu.. Sunt miliarde de motive pentru care merita sa ramai. Trebuie doar sa vrei sa fie bine, nu doar sa speri ci sa vrei. Nu stiu. Si eu am avut momente in care m-am gandit ca nu mai merita, ca mi se intampla numai lucruri rele si gata nu mai am pentru ce trai.. Dar mereu m-am agatat de mine insami si mi-am ” dat 2 palme sa-mi revin”. E trist, si le doresc tuturor celor ce considera ca viata nu merita traita, liniste si ce e mai frumos, si sa creada ca soarele o sa rasara si pe strada lor, oricat de greu le-ar fi sa creada.. Si nu in ultimul rand sa se gandeasca la ce lasa in urma.. Fiecare e important pentru cineva..De asta nu ne-am nascut si nu putem trai singuri..Ce sa zic.. Eu inca vreau sa cred ca o sa fie bine. Si vreau din tot sufletul sa il ajut pe prietenul meu sa renunte la aceste ganduri negre..Sper sa nu ma criticati foarte rau si..astept sfaturi/opinii. O saptamana frumoasa va doresc!