Patrick

Buna.
Ma numesc Patrick si am dat peste aceasta pagina din pura disperare. In urma cu 6 luni si 5 zile mama mea a murit. La 2 saptamani dupa cele intamplate am incercat sa ma sinucid. Nu am actionat fara sa ma gandesc. Am cautat o saptamana intreaga cele mai eficiente, mai curate si mai putin dureroase cai de a te sinucide. Am ales […moderat…]. Dupa cum vedeti nu am reusit. Eram hotarat sa merg mai departe dar viata mi-a fost salvata in ghilimele de o fata de 19 ani, eu avand 20. Am luat decizia de a incerca a avea o relatie cu fata respectiva. Timp de 6 luni am ajuns sa ne apropriem unul de celalalt tot mai mult pana cand am luat decizia de a merge si a sta cu ea din acest sfarsit de saptamana. Eu sunt din Bihor, ea din Bucuresti. In urma cu o saptama am pierdut complet legatura cu ea doar pentru a afla acum 2 zile de la niste colegi de-al ei de la academia de politie ca si ea a murit din cauza unei hemoragii interne. Cum a ajuns in acea situatie e o poveste lunga. Pe scurt era luptatoare UFC si nu a avut grija de ea cum trebuia. S-a fortat peste limita. Ceva tipic ei. In acelasi timp in aceasta saptamana am aflat si ca voi pierde casa. In legatura cu aceasta problema prefer sa nu intru in detalii.
Acum ca am pierdut ultima cea mai draga persoana din viata mea, cea care la randul a salvat-o pe a mea si cu care planuiam sa am un viitor, ma simt din nou sufocat si nu gasesc alta cale de a face fata decat prin sinucidere. Ea mi-a fost energia, punctul de sprijin si incredere. Ma simt de parca ranile de acum ar fi deschis si pe cele de acum 6 luni din nou si deja este mult prea mult.
Va rog…

Paul

Buna ziua ,in ultimele zile am fost foarte tensionat si mam gandit sami pun capat zilelor . cine ma poate ajuta sa trec peste va rog ca nu am cui povesti si mam regasit pe acest sait deci va rog nu ma dezamagiti

Nobodyintheroom

Am 16 ani. Am devenit un esec lamentabil. Motivul pentru care consider asta e fiindca m-am plafonat complet. Simt cum m-am blocat efectiv si nu sunt capabila sa gasesc resursele necesare sa trec peste. Marea problema pe care incerc sa o combat e scoala. Inainte de perioada liceului, pe tot parcursul gimnaziului am fost un elev model. Din punctul asta de vedere, ma simteam implinita. Am avut doar 10. Da, stiu pare pueril in ansamblu. Sunt constienta de faptul ca notele nu definesc adevarata valoare a omului si nu il influenteaza cu nimic in dezvoltarea lui sociala sau in alte domenii. Problema este ca, brusc, situatia s-a denaturat in mod neasteptat. Am intrat la un profil care nu ma reprezinta si pentru care nu am inclinatii. Am facut un lucru foarte necugetat, fiindca nu am gandit deloc clar legat de ce as vrea sa fac pe viitor sau ce imi place cu adevarat. Ca rezultat, am facut o alegere gresita, cea mai proasta de pana acum. A intervenit colectivul jegos care a avut o mare influenta din punct de vedere moral. Si am mai incetat sa prezint interes fata de ceva anume. Imi petreceam zile intregi regretand si inecandu-ma in propriul amar. Din nou, poate pare banal, dar sa traieste o mare parte din timp intr-un mediu in care nu ti-ai dori sub nicio forma sa te afli e o experienta groaznica. Am incercat sa ii conving cumva pe ai mei in speranta ca as putea rezolva ceva, ca as putea gasi o solutie, finalmente. Nu am rezolvat nimic fiindca ei nu ma inteleg, sunt limitati si nu incearca sa intre in pielea mea si sa se expuna, macar de curiozitate, situatiilor prin care sunt nevoita sa trec. Astfel am ajuns in al doilea an de liceu, in stare de corigenta la 3 materii pe primul semestru. E amuzant ca doar la acele materii am notele cele mai proaste, iar in rest am doar 9 si 10. Totusi ma simt un om abject si ratat si singurul lucru la care ma gandesc e ca existenta mea nu isi gaseste niciun rost aici. Ma simt inlantuita si atat de panicata incat nu sunt in stare sa-mi pot organiza propriile ganduri, sa iau o decizie si sa fac ceva sa indrept totul. Am nevoie de ajutor. Si nu stiu unde sa il gasesc. Nu pot relata toate astea unei persoane tete-a-tete, pur si simplu, mi-e mult prea rusine cu mine insami. Mi-e rusine sa mai privesc oamenii sau sa mai comunic. Tocmai de aceea, am gasit ca metoda mult mai facila sa scriu aici, desi nici asta nu a fost deloc usor. M-am gandit permanent la o varietate de cai sa ma sinucid si am studiat intens psihologia sinucigasilor, dar conchid in cele din urma ca mi-e teama oarecum. Mi-e teama pentru ca , in interiorul meu, singurul lucru dupa care strig in disperare este eliberarea, iesirea din prapastia in care m-am afundat. Nu mai pot vedea alte solutii de scapare, sa ma lepad de toate cele rele si sa gasesc drumul cel bun. M-am blocat.

Lea

Buna ziua,
Am citit mult pana sa ma decid daca sa ma „vait” sau nu. Sunt constienta ca problemele mele sunt nimicuri in comparatie cu problemele altora, insa durerea ma face sa cer ajutor. M-am casatorit in 2005, din dragoste. Totul a fost cat se poate de frumos, bineinteles cu mici nemultumiri(nu exista casnicie perfecta) pana in 2012 septembrie. Ne-am hotarat sa ne facem amandoi o firma. Firma s-a dovedit pana in clipa de fata ca a fost cea mai mare greseala pe care am facut-o. Am acumulat datorii de peste 30.000 euro, nu ne-am mai permis sa stam undeva decent si ne-am mutat la bunica sotului. Si de aici a inceput calvarul: nu avem conditii( apa curenta, toaleta si caldura), grija zilnica de bunica care nu ne face viata prea usoara, firma care e si mai paguboasa. Am inghitit vreo 4 luni de zile mizeria asta de viata pana cand intr-o seara m-am decis sa ma sinucid pentru ca nu mai vad scapare de acolo si achitarea datoriilor care ne preseaza zilnic. Ajutor familiei mele nu pot cere pentru ca nu stiu unde sunt, prieteni nu am, sotul ma intelege partial. Nu stiu incotro s-o apuc sa pot trece peste gandul de suicid. Am incercat si un tratament naturist, mi-am impus sa fiu vesela, sa caut clienti pentru firma si rezultatul este egal cu zero. Nicio schimbare, din contra, viata s-a inrautatit si mai tare, iar eu sunt pe punctul de a face pasul. Asa nu mai pot sa mai traiesc, nu am nicio solutie sa scap din cercul asta vicios. Cum sa fac fata situatiei cand nu pot sa ma conving nici pe mine ca e o perioada care poate in cele din urma va trece.
Multumesc ca ma asculta cineva!

Cristina M.

Pai cum sa-ti spun, acum 18 ani am inghitit multe pastile; nu stiu cate, de […moderat…].Am stat 3 zile in coma, doar pt ca am avut norocul sa ma gaseasca cineva la timp.Mi-am dorit din tot sufletul sa plec din lumea asta, dar, nu stiu pt care motiv nu a fost asa.Sunt inca aici, cu probleme si putine bucurii.Sa fiu sincera, de fiecare data cand am probleme, gandul de sinucidere imi vine in cap.Mereu, fara oprire! Ce ma impiedica sa fac asta e familia, nu as vrea sa ai vad suferind.Dar sincer, nu-mi e frica, vad o eliberare in asta.Daca maine mor nu-mi pare rau ,si nu ma intereseaza

Nicoleta SB

Buna,
Ma numesc Nicoleta si scriu aici intr-un moment de disperare…
Iubesc un baiat de 5 ani….ne-am mutat impreuna la propunerea lui din luna mai 2013. La inceput a fost foarte bine dar cu timpul am inceput sa ne certam din toate prostiile si reprosurile venite din ambele parti. La o cearta la nervi , in data de 4 ianuarie si-a luat hainele sic ateva lucruri …nu toate …si a plecat la ai lui cu gandul sa ne despartim pentru totdeauna. Apoi dupa o zi a spus ca totusi se mai gandeste dar nu se poate intoarce inapoi pana nu va simti asta….Eu de atunci abea dorm si abea mananc abea functionez la servici si in viata de zi cu zi. Mi-am creat intreaga viata in jurul lui in astia cinci ani. Prietenele mele sunt toate casatorite la casa lor…Cu gasca lui de prieteni petreceam timpul. Am mai iesit cu el la un suc la o poveste dar spune ca daca cumva va simti sa se intoarca se va intoarce daca nu nu….
Eu fara el simt ca nu mai exist ..ma simt atata de singura …nu am alaturi de mine pe nimeni …am ramas singura in garsoniera unde stateam in gazda . Mama mea nu ma intelege si e pasiva. Prietenii din partea lui …spun ca degeaba vorbesc cu el ca e decizia lui…
Ma simt o persoana slaba si inutila pe acest pamant si in ultimul timp ma gandesc ca mi-as dori ca Dumnezeu sa ma ia ca sa nu mai simt atata suferinta. Consider ca nu sunt importanta pentru nimeni si mi-am daruit inima cu totul asa incat acum nu mai am nimic. Nu mai mai pot bucura de viata si de nimic.Ma simt foarte singura si chiar sunt. Imi doresc sa mor!!!!

Miha P.

Si eu vreau sa mor. Nustiu de ce dar mam saturat de toate…cred ca de bine. Pe linga asa mai las in urma si un sufletel mai mic care vrea sa traeasca, eu cred ca am luato razna. Stiti voi fiecare are probleme in viata. Cind iti pui in gind asa ceva nu te lasa satana pina nu o faci.

Evee

Observ ca sunt multe persoane care sufera si-si doresc moartea la fel de mult ca mine,iar in aceasta majoritate ma aflu din pacate si eu.Tot ce pot spune e ca doare,doare foarte tare sa fii ignorata si calcata in picioare in cel mai crud mod posibil.Sunt disperata!!Disperata sa gasesc o cale sa ies din depresia care imi chinuie sufletul de un an de zile.Sunt intr-a 10-a,o eleva normala,fara mii de prieteni si popularitate,acea fata invizibila de pe culoarul scoliii(probabil ca stiti la ce ma refer).Cu toate astea,n-am fost inzestrata cu o “frumusete sublima” si m-am nascut cu o problema la dantura care mi-a distrus intreaga viata.A fost un accident si nu pot da vina pe nimeni pt asta,poate doar pe soarta,pe destin,nici macar nu stiu.Timiditate,complexe,dispretuire…m-au ïncatusat”atat timp si inca n-am scapat de ele nici acum.Poate nu voi scapa niciodata…Am incercat sa ma sinucid,dar pt ca sunt o lasa,nici macar asta n-am putut sa fac…Mi-e frica sa o fac,asta-i adevarul,dar nu de durere,ci de Dumnezeu…De faptul ca dincolo de moarte,daca as face asta,nu as mai ajunge niciodata la El…Nu spun si n-am spus niciodata nimanui ceea ce simt si chiar ma surprinde faptul ca ma destainui acum,aici…Incerc intotdeauna sa ascund faptul ca ma doare,nu le-am spus nicodata parintilor despre asta pt ca nu vreau sa-i fac sa se simta vinovati intr-un fel.Sunt autoritari si n-am avut nicodata o legatura prea sentimentalista(daca pot spune asa) cu ei.Ii iubesc,ii respect,insa sa le spun acum “drama” care ma determina sa vreau sa ma sinucid ar fi oarecum patetic din partea mea.Nu-mi place sa-mi plang de mila,sa ma simt vulnerabila si tocmai de aceea prefer sa tin totul inchis in mine Ceilalti ma dispretuiesc,ma ignora si rad cu nerusinare de mine,de defectul meu,de tot ce ma reprezinta,de intreaga mea persoana.Stiu ca n-ar trebui sa-mi pese,dar cand iti spun asta,in fat, zi de zi,ora de ora,asteptand orice ocazie sa-ti faca mai mult rau,sa te distruga complet….chiar ajungi la concluzia ca nu valorezi nimic in viata asta.Rad,isi bat joc si te fac in toate felurile posibile(va puteti imagina) si tu taci,pur si simplu taci,nu spui nimic,nu faci nimic,ci doar asculti insultele si batjocuririle lor .Poate pt faptul ca nu sunt chiar normala(pt defectul pe care il am) si nu ma incadrez in standardele “perfectiunii”,deci nu merit ceva mai mult decat o privire dispretuitoare din partea lor.Va rog ajutati-ma si spuneti-mi ce ar trebui sa fac?Pt ca,credeti-ma,sa astept pana vor inceta,nu e o optiune…

Dana D.

Vreau sa mor atat, oricum nu intereseaza pe nimenui de mine ce rost are sa scriu de ce, nu intereseaza pe nimeni de alt om, si am impresia ca nici pe Dumnezeu nu Il intereseaza de mine.

Rodica D.

Am trecut si eu pe aici….astazi se implinesc doua luni de cind sora mea draga s-a sinucis…DE CE????….nu stiu , as dori sa aflu….dar stiu ca niciodata nu voi afla raspuns…ma simt ca un om schiop…fara sprijin….imi este greu….dar si mai greu stiu ca le este parintilor….mai ales ca ei au gasit-o ….as dori sa ma pot aduna si sa continui viata ….dar este atit de greu….rezist pentru ca trebuie sa imi sustin parintii….dar fiecare zi de atunci este un chin….

Helen

Ma numesc Helen si am 18 ani. A trecut un an de la tentativa de suicid.Si acum incercand sa imi impart povestea cu voi..imi vin in fata toate acele imagini..da,m-am chinuit sa mor,am incercat diferite modalitati pana cand una din ele m-a bagat in coma. De ce? Aveam 14 ani cand pe parcursul anilor,incet,incet am inceput sa intru intr-o depresie.Lipsa de incredere a parintilor mei fata de mine,devenea o problema din ce in ce mai grava.Incercam sa ma preocup de alte lucruri,sa-mi gasesc intotdeauna o activitate care sa ma distraga de la acasta stare,insa cu un an in urma nu am mai avut de ce sa sper.Nu mai aveam motivatie,nimic din ce faceam parca nu mai avea sens.Totul devenise o rutina.Incercam sa-mi explic de ce sunt tratata asa,cu ce greseam? Eram un copil bun,invatam bine,niciodata nimeni nu s-a plans de mine. Nu sunt niste parinti rai,mi-au oferit tot ce am avut nevoie..ma refer la lucrurile materiale,nu s-au certat in fata mea,nu s-au batut,etc. Tot timpul am facut lucruri care sa ii faca fericiti pe ceilalti,ma gandeam atat de mult la altii,imi pasa de ei si aveam incredere in ei..insa eu nu primeam niciodata ceea ce mi doream. Voiam sa-mi petrec copilaria..sa ma bucur de ea..sa ies afara,sa ma joc,sa am prieteni,sa alerg,sa cad,sa ma lovesc,sa fac tampenii ca sa aiba intr-adevar parintii mei motive sa ma certe. Voiam sa ma bucur de libertatea pe care am primit-o de la nastere…ceream prea mult?imi petreceam zile in sir stand in casa,ori in camera..vara,iarna,toamna,iesind doar cu ei intr-un parc sau la cumparaturi. Totul a durat 2 zile.Intre timp ma raneam singura (mi am bandajat ambele maini pentru ca am lovit o oglinda si peretii). Trebuie sa ai un curaj incredibil sa recurgi la o astfel de fapta. M-am trezit pe patul de spital legata de maini si picioare.Plangeam.Asistenta credea ca plang pentru ca imi pare rau pentru ce am facut,din contra ..plangeam pentru ca am deschis ochii din nou.Trist. Nu sunt o fire religioasa,insa cred ca exista ceva suprem,o entitate care ne-a creat.Cred in karma si reincarnare.M-am gandit ca nu mi-am terminat treaba aici si ca avand in vedere ca sunt pe pamant sunt destul de puternica incat sa ma confrunt cu orice situatie pe care o intampin. Oarecum dupa asta lucrurile au inceput sa se indrepte.Am crezut ca parintii mei au inteles.Insa totul a durat doar o perioada.Eram urmarita cand ieseam afara,aveam limite de ore,nu puteam sa ies oricand,eram sunata din ora in ora. Deja devenea si mai stresant. Am inceput sa am atacuri de panica.Mama m-a aruncat pe scari si a dat in mine pana cand am tacut. A mai trecut ceva vreme,ne-am impacat,o iubeam enorm,ne imprietenisem si parca nimic si nimeni nu ma intelegea ca ea.Cu tata insa inca mai aveam o relatie incordata. A trecut din nou ceva timp si am luat-o de la inceput.Iesitul prea des (3-4ori/sapt). De la certuri am ajuns iar la atacurile de panica,mama m-a batut din nou si pentru prima oara tata mi-a dat o palma peste fata. Si cate lucruri nu as vrea sa fac..pentru ca sunt atatea de facut si de vazut,mii de motive pentru care sa traiesc. Nu mai mananc de 3 zile,si ieri am vomitat sange. M-am inchis total in mine.Nu mai vorbesc cu nimeni nimic.Nu-mi mai pasa de nimeni si nimic.Nu-mi mai suport familia,ii urasc..prezenta lor ma dezgusta.Nu mai pot..nu mai am putere.. As vrea doar sa inchid ochii si sa se termine.

Anita

fratilor ajutati ma traiesc un chin de neuitat de un an si 6 luni sufar de depresie severa nu ma gandesc decat la moarte la sinucidere nu mai vreau sa vorbesc cu nimeni plang intr una nu mai gasesc nici o bucurie in nimic ,ma simt f singura !!!nu mai stiu ce sa fac iau multe antidpresive fara rezultate !!!nu mai pot sunt disperata !!!

Seth

Nu stiu cum de nu am dat de acest blog mai devreme, avand in vedere ca nu rare sunt ocaziile in care iau in considerare sinuciderea ca pe o optiune serioasa. Nu am idee de ce am o perspectiva atat de negativa asupra vietii, dar banuiesc ca e oarecum genetic. Am fost diagnosticat cu depresie severa si cu tulburare de personalitate schizoida acum cateva luni, insa problemele mele au inceput pe la 13 ani. Am crescut intr-o familie cat se poate de normala, desi tata a fost intotdeauna mai distant, nu am avut parte de abuzuri sau de conditii inumane, dar asta nu m-a impiedicat sa vad lucrurile asa cum le vad azi. Pur si simplu simt ca nu am nimic in comun cu ceea ce ma inconjoara, mi se pare absurda societatea din ziua de azi, nu am aproape nimic in comun cu cei de varsta mea (am 20 de ani) si nu vad niciun rost in viata, in general. Nu imi face placere aproape nicio activitate (toate astea se datoreaza, in mare parte, tulburarii schizoide si sunt asa de cand ma stiu – uneori ma intreb cum de am avut atat de multa rabdare incat am ajuns pana la varsta asta, fiindca speranta nu mai am) si nici macar nu imi doresc sa ma apropii de oameni, in general, desi am incercat, in trecut. Nu stiu cat voi mai putea suporta sa traiesc asa, fara sa imi faca nicio placere – multora le poate parea fara sens ceea ce am scris, insa cert e ca probabil mai exista putina speranta (nu stiu pentru cat timp, oricum).

Christine

Buna. Nu e prima oara cand intru pe acest blog.Recunosc ca deseori am vizitat sa citesc povestile tuturor. Ma numesc Christine . Am 19 ani si cam de ceva mai multi ani ma confrunt cu o depresie severa. INu sunt o fire vorbareata sau prietenoasa. Probabil viata m-a facut sa fiu asa. Sunt in ultimul an de liceu. Destul de greu daca stai sa te gandesti:))..insa nu asta e preocuparea mea. Nu stiu..simt ca nu mai am pentru ce trai..Nu duc o viata tocmai roz,si nu m-am plans de asta niciodata. O singura persoana ma cunoaste exact asa cum sunt. I-am povestit de gandurile mele si a spus ca sunt puternica..Candva am fost.Am si o relatie de 4 ani. Nici nu stiu daca iubesc ,daca simt pareri de rau pentru cineva. In relatia asta s-a intamplat un lucru minunat. Am ramas insarcinata. Insa fortata de mai toata lumea din jurul meu,am facut avort. Nu stiam unde ma duc si ce se va intampla. Stiam ca ma trezesc si scap/Asa gandeam in urma cu fix o luna.Starea mEa s-a agravat brusc. Dar nu las sa se vada:). Chiar pot zice ca ma simt bine in singuratatea mea. Prefer sa discut aici. Catre oameni neconscuti. De ce? Sprijin din partea parintilor nu am avut. Tatal meu a murit cand eram mica,mama s-a recasatorit si a inceput cosmarul. Un jeg de om. Care ma lovea ,a incercat sa ma atingaa. Partea cu violenta am fost in stare sa ii zic mamei. Poate atunci am suferit un soc..nu m-a crezut.In sinea ei ,o femeie merita umilita si pusa la punct. Ca dormeam toti intr-un pat,si a inceput sa ma atinga nu i-am mai zis..La ce? sa zica ca vreau sa ii distrug casnicia????.Asta s-a intamplat in urma cu 8 ani. Acum locuim toti,separat ,mai am si osurioara de 12 ani. Insa inteleasa nu ma simt…Poate nici nu le-am dat voie. nu merita. DEseori am incercat sa discut cu mama . O consider de suflet. Nu reusea sa tina macar un secret. Si am renuntat. Cu baiatul ma inteleg cat de cat. Parinii lui sunt credinciosi si de cand am aparut in viata lui toate au mers rau. Am aflat ca cineva din partea familiei mele se ocuupa cu lucruri necurate care ii afecteaza indeosebi pe ei. Parintii lui mi-au confirmat ca este adevarat,au mers la un preot cu har.. Insa nu mi-au zis persoana =)). Trist ,nu?:| Cu pacatul meu cu tot ,ma simt legata de el si simt ca cineva nu imi vrea binele . Adica stiu. Nu doar din relatarile lor, scoala e varza,visez urat aud zgomote si voci. Fratilor ,nu sunt nebuna!! Am incercat si pe alte site-uri sa vorbesc. Lumea nu crede. Ramane sa intru in biserica abia peste doua saptamani, sa caut intelegere si rezolvare. Dar nu cred ca mai apuc timpul asta..ma simt sfarsita . Si o sa ii pun capat.

Mirabela

Buna seara! Numele meu este Mirabela si caut un sprijin sau un sfat la problema mea. In urma cu un an, un baiat pe care il stiam doar in vedere s-a sinucis. Am fost mai marcata decat ma asteptam . Am plans in jur de 2 saptamani aproape non-stop . Doar pentru ca ma simteam vinovata ca nu am putut face nimic sa il salvez. De-as fi stiut ce e in sufletul lui .. Se apropie incet anul iar eu nu ma pot opri , nu pot sa nu ma gandesc la el . Mai ales in ultima perioada . Mi-e dor de un om pe care nu l-am cunoscut niciodata . E normal ?

Mihai A.

Salutare.Sunt un baiat de 16 ani aflat in depresie de mult timp.Am avut o copilarie urata,mama mea era alcolica,iar tatal meu,saracul,incerca din rasputeri sa intretina familia.Mama mea a fost data afara de la 3 locuri de munca deoarece se imbata la servici,a fost dusa si la un spital de dezalcolizare.Totusi eu am suferit foarte mult vazandu-mi mama in asemenea ipostaze,am vazut-o cazuta pe jos,ori legata de pat la psihiatrie.Nimeni nu m-a intrebat niciodata daca eu ma simt bine,nici tata.Sunt un elev bun,nu fumez nu consum bauturi alcolice peste masura,dar totusi mereu simt ca vreau s a ma omor,dar nu am curaj,asta ma tine la distanta,totusi mie frica sa nu fac vreo prostie,pe 3 decembrie 2014 am vrut sa ma spanzur dar ma gasit la timp o verisoara de a mea.(nu ma parat).Totusi vreau sa ma omor.Va rog ajutatima!Simt ca toti rad de mama mea,de mine,de familia mea.Ce pot face?

Adina F.

Hei, ma numes Adina si am 14 ani. Acum aproximativ un an jumate am inceput sa ma mutilez la inceput pe maini acum si pe picioare si burta.
Stau la un internat asa ca acolo am putut sa ma tai in fiecare zi fara ca cineva sa observe. Pana la urma o colega de-a mea de camera cu care ma inteleg foarte bine a aflat ca mma tai si a luat una din lamele mele si a inceput sa se taie si ea pe maini.
Regret emorm de mult asta. Ea s-a oprit intr-o vreme.
Purta o vandana peste taieturi iar tatal ei a depistat ca ceva nu e in regula cu ea. Mi-a spus si apoi a inceput sa se taie pe picioare. Mi-am ascuns toate lamele. Nu am vrut sa le mai foloseasca niciodata. Faza asta a trecut, o noua fata s-a mutat la noi in camera. Si ea adora sa se mutileze.
Urma sa aiba un spectacol si nu putea sa apara cu taieturi pe maini asa ca s-a oprit din taiatul pe maini si a inceput sa se taie pe burta, nu la fel de adanc cum o fac eu. S-a intamplat sa afle cineva ca se taie pe burta si vestea a ajuns la supraveghetoare si in tot internatul cum ca unele din camera noastra se taie. Eram foarte disperata, nu vroiam ca parintii mei sa stie.[Nu au aflat.]
Mi-e frica ca ar afla si m-ar perchezitiona de fiecare data cand vin acasa si ca ar crede ca sunt o ciudata.
Supravechetoare a facut unele faze iau eu avand o camera la dispozitie am filmat asa ca a fost data afara [Sa nu credeti ca a fost numai din cauza mea. Si-a facuto cu m ana ei. ]
In internat am o „cunostinta”. Mama ei e prietena cu mama. Am mers la masa intr-o zi cu ea si cat am stat la masa ma intrebat daca m-am taiat, mai era si tipul care depistase ca una din colegele mele de camera se taie pe burta, asa ca nu am putut sa o mint. Mi-a spus ca daca ma mai tai ii va spune mamei ei si faptul ca ma tai va ajunge la mama. Asa ca am nu ma mai tai cam de o luna.

Acum 3 saptamani o alta colega de camera [ stam 6 intr-o camera] a incercat sa se sinucida. A luat in jur de 27 de pastile, a golit o cutie. S-a pus in pat si a inceput sa planga. Mi-a spus ce a facut iar eu am mers la pedagoga si am duso la spital. Acum e bine.

[…moderat…]
Mda. Acept asta dar mi-e frica ca cei din jur nu o vor face si ma vor crede mai ciudata decat ma cred acum.

La un moment dat nu mai simtit nimic. Doar durerea, asa ca mi-o provoci singur si de la un timp nu mai simti acea durere ci o placere, incepe sa iti placa sa te mutilezi. [Mda. Stiu ca asta pare a fi o nebunie dar eu asta simt.] Sa vezi sangele cum ti se prelinge pe mana. Si veri sa te tai si mai adanc, si mai adanc. Mda, par o masochista. Stiu asta.

Foarte interesant e faptul ca in patul meu acum un an sau doi a stat tot o sinucigasa. Ea s-a spanzurat si a murit mai tarziu la spital.

Eu nu vreau inca sa ajung la asa ceva, nu vreau o moarte de genu. Mi-ar fi frica sa ma sinucid […moderat…]. Mi-e frica sa raman fara aer, poate si din cautza astmului.

Nu cred in dumenezu. Nu ma ajutat cu nimic niciodata. Tot timpul mi-a dat puni pe la spate. Asa ca nu mi-e frica ca voi ajunge in iad pentru ca m-am sinucis. Totusi, inca nu o voi face, am intrat la un liceu pe profil de arta plastica. Asa ca vreau sa ajung la sectia de grafica. Poate sa termin liceul.

Mda. Acum sa va zic cum as vrea sa ma sinucid?

Mainc voi hide intr-o camera apoi taia prima data pe maini si pe piscioare…
Apoi voi […moderat…] si ma voi baga la somn. Oricum asta nu se va intampla prea curand.

Multumesc ca ai citit pana la final.
Sper ca nu credeti ca sunt o ciudato-masochisto-sinucigasa. :))

[…moderat…]