Mirela

Chiar asa. Ce faci daca nu mai gasesti nici un motiv de care sa te agati. Nici o speranta. Nici macar Luminita de la capatul tunelului! …

I think I need help, too. Deja sunt in depresia asta de mai bine de 3 luni. O vorba buna exista si pentru mine? Parca as cersi ajutor. Ce-am ajuns. Sa vorbesc cu straini. Nimeni nu ma mai vrea. Toata lumea ma arunca la gunoi. Cum naiba se face ca o multime imi spun ca sunt atata de frumoasa si desteapta. Si totusi sunt la gunoi. Cei pe care ii vreau eu imi dau papucii. Toate usile la care am batut eu s-au inchis. Ever. Sunt singura pe drum si ma ravaseste vantul. Ploaia imi bate peste fata. Gunoaie sunt luate pe sus si se lovesc de mine. Sunt singura. Foarte singura … Prea singura …Dar parca n-as termina-o cu viata asta… Dati-mi un motiv sa traiesc ! Am ramas si fara servici … Cum sa cresc cei doi copii ?

Mihaela 2

Si eu vrea u sa mor sa nu mai supar pe nimeni sa nu mai dezamagesc pe nimeni sa nu mai pacatuiesc, sa scap de durerea care o am in suflet Acum cateva zile am vrut sa ma arunc in mare ,erau prea multi oameni in jurul meu si apa mi se parea prea urata intunecata si parca o simteam cat de rece e.Oare ce ii voi spune eu Lui Dumnezeu? oameni ca mine ajung in iad sigur de asta mie frica,si as vrea sa mor repede sa nu simt nimik iar cei dragi mie sa nu sufere sa nu planga dupa mine.Oare care e scopul nostru in viata?de ce ne afla aici?cu siguranta nu sa mintim nu sa ucidem sau sa ii facem pe alti sa sufere.nu mai vreau sa traiesc .cred ca o metoda buna de a muri e […moderat…].nu vreau sa traiesc fara iubitu meu.

Un nimeni

Nu am apucat sa citesc toate comentariile, dar am apucat sa vad ca sunt multi oameni care sufera din diverse motive, si apoi stai sa te gandesti daca problemele tale sunt cu adevarat spinoas sau e doar in inchipuirea ta?
Nu stiu exact cum sa incep. Dar mi-e foarte greu, si asta nu de ieri, alaltaieri, ci de cativa ani. Cred ca sunt in depresie profunda. La un moemnt dat am luat si medicamente pentru depresie, dar ma faceau letargica.
Nici nu cred ca sunt coerenta in acest moment. Ideea e ca de la o varsta mult prea frageda ma gandesc in continuare ca ar fi tare bine daca as muri. daca nu as fi crestina, sau daca mama nu ar avea nevoie de prezenta mea, cu placere mi-as pune capat zileleor. Si cand te gandesti ca totul a inceput din cauza unui tata violent (fizic si psihic), mama plangand, certuri, urlete, fratele care ma desconsidera si imi zicea ca nu sunt buna de nimic, ca sunt proasta, chiar am ajuns sa cred asta. Nu merit sa traiesc, nu mai VREAU sa traiesc. Te gandesti ca daca lupti vei trece peste greutati, dar lupta pare infinita. problema actuala este ca am 25 de ani, am studii superioare, dar nimeni nu ma angajeaza. Si sunt o fata muncitoare, dedicata, si vai….de cate ori nu am ajutat pe cei din jurul meu, si am intins o mana fara sa astept ceva in schimb, doar din motive ca daca eu sunt buna poate ma ajuta Dumnezeu sa am parte si eu de ceva bun, dar pe zi ce trece este tot mai greu, sunt tot mai deprimata, am palpitatii foarte tari la inima, ma doare pieptul, si acestea sunt doar dureri fizice, sufletul meu simt ca-l pierd, nu mai am speranta, nu mai cred ca mi se poate intampla ceva bun, …si da, imi doresc tare mult sa dispar, sa mor, sa nu mai exist, sa nu mai fiu, sa nu mai simt. Ma tot gandesc ca cel mai fain ar fi sa mor din greseala, ca asa macar nu ar trebui sa ma sinucid…nu stiu, sa ma calce masina, sa-mi cada ceva in cap, sa ma bata cineva pana sa mor, sa ma impuste cineva….Aceasta nu e lupta, e un chin continuu…
Simt ca nu mai pot lupta, si chiar daca am prieteni si iubit, nu pot discuta asemenea chestii cu ei…se uita ciudat la tine, crede ca treci printr-o pasa proasta, dar nu e asa…”pasa proasta” e o depresie profunda care dateaza de cativa ani.
Am avut episoade de bucurie in viata, dar mi-am dat seama ca dupa ce te bucuri de ceve urmeaza o suferinta crunta, intotdeauna apare ceva, iar in durata o suferinta tine inmiit mai mult decat o bucurie.
Nu mai stiu ce sa fac, cu sa continuu, de unde sa imi iau energie, putere, vointa pentru inca o perioada de supravietuire…simt ca nu mai am si simt ca in curand…mda…in curand…nu imi voi mai pune asemenea probleme…
Ce usor ar fi…ce bine ar fi…

Lavinia

Buna Adrian as vrea sa te rog sa imi faci si mie o “casuta” in coloana din dreapta
Mersi

Corneliu R

Povestea mea e una clasică, cam ca toate poveştile de acest fel. Începutul ei se pierde în zorii copilăriei. A avut parte de multe respingeri în dragoste, discriminări, marginalizări şi înjosiri din partea familiei, prietenilor (sau celor care îi consideram prieteni), a societăţii, colegilor de muncă şi uneori chiar al mediului evanghelic. Apogeul l-am atins la sfârşitul anului 2008 când după o decepţie în dragoste şi neglijarea sănătăţii mele şi având un loc de muncă nepotrivit cu capacitatea mea fizică au început să apară probleme de sănătate mai grave şi mai frecvente…totul a durat până prin primăvara anului 2009, când mă hotărâsem să îmi pun capăt zilelor. Auzeam deseori voci care îmi spuneau că sunt nimeni, că nu sunt bun de nimic, că fac umbră pământului degeaba, că nu am nici un viitor…că nu mai are rost să trăiesc. Nu dormeam noaptea, mă chinuiau gândurile, nu găseam soluţii, nu aveam cu cine să vorbesc iar uneori nu aveam nici deschiderea necesară să o fac. Începusem să mă gândesc cum să fac acest gest în aşa fel încât totul să se termine rapid şi fără suferinţă…ajungea suferinţa îndurată şi îmi doream ca acest ultim act al piesei să nu fie sub imperiul ei. Eram pregătit să o fac şi cred că nimic nu m-ar fi oprit să îmi pun planul în aplicare dacă nu aveam o bază moral-creştină. Auzisem destul de des la adunarea în care mergeam că Dumnezeu dă viaţa şi tot El e cel care o cere înapoi, ştiam că Dumnezeu poate ierta orice păcat, aici, în lumea asta când ceri iertare pentru ce ai făcut …dar cum ar putea El să-mi dea iertare dincolo? Aş fi putut zice: Doamne iartă-mă pentru ce voi face? Sigur că nu. Dincolo nu mai există iertare şi dincolo există doar aşteptarea răsplătirii lucrurilor pe care le-ai făcut. Cred că acesta a fost punctul în care Dumnezeu mi-a redat echilibrul şi am decis să lupt. Lupta nu a fost uşoară…niciodată lupta nu este, dar indiferent care ar fi problema există o soluţie. Am avut un prieten care a abandonat lupta şi a decis să facă acest gest, timp de 10 ani mergând la muncă treceam pe lângă casa lui…nu pot să-mi explic gestul meu reflex de a privi întotdeauna înspre camera lui, şi odată privind acolo mă cumprindea un sentiment profund de tristeţe, pielea mi se făcea ca de găină. Nu mai pot face nimic pentru el…dar pot face ceva pentru cei care cochetează cu ideea sinuciderii…mărturia mea e dovada că se poate trece peste un episod atât de negru din viaţă. Nu te lăsa cuprins(ă) de gândul sinuciderii…cere ajutor…sunt oameni gata să-ţi întindă o mână…prinde mâna lor şi dă-ţi o şansă…viaţa e frumoasă, merită trăită şi trebuie trăită.

Andreea 3

si eu sunt disperata si nu stiu ce sa fac,am inceput anul foarte rau….bunica mea a decedat in ianuarie(ia ma crescut,pt mine ea a fost mama mea)iar in aceeasi zi tatal meu a facut al 2 infart.Am fost cu el la Timisoara la medici sa-l operam insa ni sa spus ca nu se risca nimeni si s-ar putea sa moara pe masa de operatie,ni-sa sugerat sa il lasam sa isi traiasca cate zile mai are asa fara sa-l operam insa sa ne pregatim…i-am cumparat si locul de veci.mama mea a paralizat in urma unei comotii cerebrale…iar peste toate astea am facut o cadere nervoasa,mi-a cazut parul pe anumite portiuni a trebuit sa ma tund si de parca astea nu ar fi fost deajuns sotul meu mi-a cerut divortul…din aceste motive simt ca nu mai pot si cel mai bine ar fi daca as murii