Daniel M

2 07 2012

Am ajuns pe acest site la fel ca multi altii, in cautarea unei metode prin care sa reusesc sa pun capat zilelor fara ca cei din jur sa isi dea seama ca a fost vorba de o sinucidere, tocmai pentru a ii proteja. Ultima data cand am incercat sa o fac nu am reusit pentru ca aveam in minte imaginea inmormantarii mele, iar acea imagine durea mai tare decat problemele in sine.

 

Acum sa va povestesc putin din lucrurile care ma fac sa imi doresc in unele momente sa nu mai exist. Stiu, toate lucrurile din trecut ar trebui sa ramana acolo in trecut, iar tot ce ar trebui sa conteze e ceea ce aleg sa fac eu de aici incolo. Am citit multe carti, am facut terapie si cumva stiu ca tot ceea ce voi scrie mai jos sunt doar scuze tampite pentru care nu am inca viata pe care mi-o doresc, iar aceste scuze nu au ce cauta defapt, pentru ca cumva stiu ca felul in care va arata sau nu viata mea depinde doar de mine si de ceea ce aleg eu sa fac acum, iar scuzele, lucrurile care m-au adus aici cumva ar trebui sa moara, si sa nu mai conteze atat de mult.

 

Desi stiu toate aceste lucruri, si in mare parte stiu ce ar trebui sa fac, cum ar trebui sa gandesc, cum ar trebui sa imi reformulez convingerile incat sa fie benefice mie, exista unele clipe in viata cand nu mai pot sa tin sub control gandurile, iar durerea pe care o simt este atat de mare incat ma pune la pamant pentru mult timp. Imi ia mult sa imi revin, si nu dureaza mult acea „revenire” pentru ca cel mai mic lucru negativ care mi se intampla conteaza si ma afecteaza, si ma influenteaza de 10 ori mai mult ca cel mai mare lucru bun pe care il reusesc.

 

S-a intamplat sa am mai multe probleme de sanatate care sa ma faca diferit de cei din jurul meu. Probleme datorita carora nu reuseam sa fiu la fel de puternic ca ceilalti, nu reuseam sa fac lucrurile asa cum asteptau cei din jurul meu sa le fac si cumva simteam tot timpul ca ii dezamagesc pe cei din jurul meu.

 

Tangente cu moartea am tot avut. As putea zice ca am cunsocuto personal de multe ori. Acum sa trecem la ce ma facut pe mine sa imi doresc sa mor, si incercarile mele de sinucidere.

 

Pana pe la 18 ani eu nu eram dezvoltat din punct de vedere sexual, si eram la stadiul de bebelus. Practic urinam noaptea in pat fara sa pot controla asta. Ai mei tot timpul ma certau, si nu ma mai lasau sa beau apa. Copiii prin vecini au aflat de la fratele meu si obisnuiau sa rada pe seama mea. Nu puteam sa mergem in vizita la alte neamuri sa stam de pe o zi pe alta ca eu ma pis in pat si mi s-a reprosat asta. Erau de multe ori dimineti in care ma trezeam, vedeam ca sunt ud, si stateam acolo in speranta ca o sa se usuce pana se trezesc restu. In alte dimineti imi doream sa nu ma mai trezesc deloc. Asa am inceput sa ma simt o rusine pentru toti, si sa imi doresc sa mor. Incercam sa imi tin respiratia, incercam sa ma tin de nas, sa stau cu capul sub perna si sa o apas cu mainile, in speranta ca o sa mor si o sa scap de suferinta astfel. Marele meu noroc e ca am avuto pe Alexandrina. Verisoara aia bruneta. Ea a fost alaturi de mine si m-a incurajat tot timpul. Ma inteles si mi-a dat cele mai bune sfaturi. Venea vara la tara unde stateam si eu, ne jucam, ma plimba cu bicicleta, cantam piese de la vama veche, etc.  Totusi, am inceput sa imi fac prieteni, sa ii aduc acasa in timp ce ai mei erau la munca. Aveam un joc dinala pt televizor si ne strangeam si ne jucam. Problema era ca scumpii mei prieteni ma si furau… Furau casetele mele de joc, sau alte lucruri, si tot eu eram cel certat. Era ciudat… Simteam ca toti rad pe seama mea, ca isi bat joc de mine, si inca de mic aveam problema asta cu atasamentul. Eu la 10 ani aveam prieteni de la care cerseam atentie. Prieteni la care tineam, care imi erau dragi, si carora le ziceam cand altii ii vorbeau de rau, si in situatiile astea tot eu picam de prost, si plangeam si sufeream ca ceilalti nu imi ofera atentia pe care eu le-o ofer. Stiu ca unui amic din copilarie ii scriam scrisori. Tot timpul faceam evaluari tampite si vroiam sa vad care din prietenii mei imi sunt cu adevarat prieteni si ii supuneam unor teste. Adica ma comportam eu naspa intr-o situatie ca sa vad daca ei se mai comporta ok cu mine peurma. Toate astea le faceam in clasele 1 – 4. Inca de mic copil sufeream ca nu am o sursa de afectiune, si nu ma simteam valoros. Nu eram la fel ca ceilalti copii. Am avut un vis la un moment dat pe clasa a-4-a cum ca ai mei m-ar fi vandut la niste canibali, si de atunci cateva zile tot fugeam de ei sa nu ma duca la canibali. E ciudat. Pentru mine inca de micut prietenii erau ceva foarte pretios. Ma atasam mult, cutam sa imi ofere protectie si sa nu ii lase pe altii sa rada de mine sau sa ma batjocoreasca, sau sa ma bata. Cum nu aveam hormoni masculini, si nici nu puteam respira pe nas era greu sa pot sa depun efort, si nu puteam sa fac fata la treburile de acasa la fel ca fratele meu, sau verisorul meu, si tot timpul eram comparat cu ei doi. Ieseam sa ma joc, si aveam cativa prieteni, dar tot timpul faceau ce faceau si ma batjocoreau, ma furau, radeau pe seama mea… Ma simteam un gunoi. Toate astea adunate, intr-o zi cand tata mi-a spus ca daca si in noaptea respectiva mai fac pisu in pat o sa omoare in bataie, iar eu dimineata m-am trezit ud…..am fugit de acasa. Atunci micut cum eram, nici nu mai stiu pe unde am mers, cum am ajuns, cum am trecut strada, insa am fugit de acasa, si m-a gasit o doamna care o cunostea pe mama si ma dus acasa.

 

Logic, viata a continuat, iar frustrarile s-au tot adunat. Am mai fost batjocorit si prin scoala generala, deja eram mai mare, trebuia sa fiu capabil de mai multe, iar eu nu eram. Tot mai multe reprosuri de la ai mei…”nu esti bun de nimic” , „parca esti de pe alta planeta”, „fratele tau la varsta ta facea x lucru”, „verisorul tau are tot 15 ani si merge si munceste si face bani”. Multe nopti in care se imbata si imi tinea morala si eu tremuram tot si de putine ori se abtinea sa nu arunce cu ceva in mine. Intr-o zi dupa ce am strans niste fan cu mama si ea si-a expus nemultumirile fata de mine si fata de faptul ca nu sunt in stare de nimic, am luat decizia…. Vroiam iarasi sa mor. Era seara, ea adormise ca dimineata la 5 urma sa mearga la lucru, iar tata era plecat cu fratele meu in italia. Am mers, am golit niste prafuri dinalea de stropit castraveti in o cana, am pus apa si am baut. Toata noaptea am vomitat. Dimineata plangeam in continu si ma durea enorm de tare ca sunt un gunoi pentru toata lumea. Am luat frumos o funie si am legato in sura de o grinda… In sura era si caruta, si eu m-am urcat pe o roata de caruta… stateam cu funia la gat si tremuram si plangeam si imi veneau in minte verile petrecute cu verisoara mea Alexandrina. M-am gandit atunci la cum s-ar simtii ea dupa ce as muri, si a fost groaznic. Mi-am dat seama ca e incomoda funia. Am renuntat la idee, burta ma durea ingrozitor, am mers la magazin in sat, mi-am cumparat niste fructe si m-am linistit.

 

Nu pot sa neg ajutorul pe care l-am primit de la Dumnezeu. Pur si simplu in drumul meu mi-a dat oamenii si situatiile potrivite pentru a reusii. M-am rugat mult timp sa ma ajute sa gasesc medicii care sa ma faca sa fiu bine, iar pe la 17 ani am fost internat aproape un an la Cluj. Am facut operatie la nas, pentru ca nu imi erau formate nariile. Am mers la urologie mi-au facut operatie pentru coborare de testicoli, si de acolo m-au trimis la endocrinologie unde am primit tratamentul hormonal. Eram la Cluj, in spital si am inceput sa cunosc oameni minunati. Colegi de salon, de etaj, oameni cu care discutam diverse probleme. Vreau sa iti zic ca in nici o noapte nu am urinat in pat cat am stat aici. Eram eu singur, ma simteam liber, ma simteam bine, relaxat. Eram foarte fericit sa fiu aici si sa discut cu oameni care sa imi zica „ce matur esti”. Clujul a ramas astfel in inima mea un oras de suflet. A fost locul unde am cunoscut o cu totul alta lume, care ma vedea total altfel. Probleme s-au rezolvat incet. Astazi sunt sanatos, imi iau injectia, si sunt bine, iar Dumnezeu mi-a indeplinit cererea.

 

Au fost enorm de multe lucruri care au tot contribuit la caderea mea. Multe esecuri. Lucruri pe care nu le reuseam. Lucruri care imi lipseau. Si cand unui copil ii lipseste afectiunea si nu se sitme apreciat de la o varsta foarte frageda, e enorm de greu sa il faci sa te creada cand ii spui „felicitari Daniel”. Acum uneori ai mei ma felicita, incearca sa ma incurajeze dar e tarziu. De multe ori percep ceea ce spun ei ca pe un fel de ironie ca si cand desi mie imi zic ca sunt ok, in sinea lor stiu ca sunt „de pe alta planeta”. Nu ii mai cred. Orice mi-ar zice ca am facut bine, sunt convins ca defapt nu a fost asa bine, si ca sigur se gandesc ca se putea si mai bine. Nu stiu daca reusesti sa intelegi ce vreau sa zic aici.

 

Simt ca prin tot ce am scris pana acum am zis aproape tot ce aveam de zis, si nu stiu ce altceva as putea sa mai zic legat de lucrurile pe care le simt. Sti… e foarte dureros sa sti ca toata viata ti-ai dezamagit parintii prin ceea ce esti, prin ceea ce ai reusit, si esti oarecum predestinat sa ii dezamagesti in continuare, pentru ca nu le poti aduce nepoti, nu poti avea lucruri pe care ei doresc sa le ai. Si daca prin tot ce am facut si prin tot ce voi face ii dezamagesc…. Ma doare si nu stiu daca cineva chiar poate sa inteleaga intensitatea durerii. Ma doare pentru ca in continuare voi fi o rusine in fata tuturor si ma doare ca nu pot sa fiu asa cum si-ar fi dorit ei sa fiu, si cum consider si eu ca e normal sa fie un om. Nu neg ajutorul pe care mi l-au oferit, disponibilitatea de a ma duce la toate spitalele posibile si imposibile, si de a strabate tari in cautarea unui tratament. Poate nu au fost cei mai buni parinti din lume prin unele lucruri pe care le-au zis. Unele reactii pe care le-au avut… Poate prin modul in care incercau sa ma faca sa pun osul la treaba… dar poate nu au stiut cum altfel sa o faca si as vrea sa nu ii invinovatesc cu nimic. Dar sunt parintii mei si vreau sa ii vad mandrii de mine, si simt ca nu o sa o pot face.  Da, trebuie sa accept lucrurile. Dar de ce? De ce as alege sa accept ceva ce pentru alti nu e normal sa fiu? De ce sa accept ceva prin care ii dezamagesc pe toti din jurul meu? De ce as accepta ceva care este considerat un pacat, iar lumea m-ar judeca foarte aspru pentru asta? De ce as alege sa mint zi de zi si sa ascund lucruri? De ce cand merg intr-o tabara si toti aleg sa vorbim despre primele experiente, gen primul sarut, etc eu ar trebui sa inventez povesti? De ce ? De ce sa nu pot sa zic si eu? De ce as accepta asta cand no sa pot vorbi cu nimeni despre iubitul meu, despre lucrurile care mi se intampla… De ce cand ies la o bere cu prietenii eu trebuie sa mint? sa ascund? De ce nu pot fi ca ei? Prefer sa continui sa nu accept lucrurile asa cum sunt. Nu vreau sa ma simt atras de baieti, nu vreau sa am sentimente fata de baieti. Nu vreau sa ma atasez atat de mult de prietenii pe care reusesc sa mi fac. Nu vreau sa imi devina dragi. Nu vreau sa devin dependent de ei. De ce sa nu pot avea un prieten, de care sa nu ma atasez astfel, si cu care cand discut sa nu ma simt ca un copil idiot care nu poate sa isi puna punctul de vedere, si e blocat si nu poate reactiona natural. Nu, lucrurile astea nu le vreau. Nu pot sa accept ca ma simt atras de prietenii mei, si ca imi devin dragi, si ca ma atasez de ei prea mult, desi asta se intampla. Nu pot sa accept ca nu pot sa fiu normal asa cum stiu eu ca trebuie sa fiu, si daca nu se poate sa fiu… poate as prefera sa nu fiu deloc. Dar cumva sa dispar, sa nu sufere nimeni, sa nu stie nimeni nimic de mine, si nici sa nu isi puna intrebarea „Oare pe unde e Daniel, si ce mai face”. Nu stiu sincer… Sunt multe lucruri pe care nu le vreau. Ma intrebat cineva daca le vreau?

 

Durerea asta e foarte mare si nu poate fi explicata. Cand esti in fata unui prieten, si vezi ca ti drag, si te bucuri ca e vesel, ca e ok, dar totusi trebuie sa ai grija ca e un prieten si atat, orice altceva ai simtii tu, e foarte dureros. Te simti asa… un gunoi. E dureros faptul ca simti lucruri care nu e normal sa le simti, si ti-ai dorii sa nu le simti. Nu vreau sa ma simt ca un copil tampit in fata lor, si sa nu am curaj sa zic nimic, sau sa fac nimic. Nu pot sa accept ca ma atasez de prieteni si ca astept atentie din partea lor… Pentru toate lucrurile astea pe care nu le vreau ma urasc. Daca se poate face o shcimbare atat de profunda la o persoana, la mine ar trebui sa se intample cat mai repede ca asa nu stiu cat mai rezist… Nu mi-e teama de ce as putea face, pentru ca nu voi face nimic prin care sa dezamagesc si mai mult de atat. Dar de multe ori am senzatia ca intr-o zi o sa innebunesc. Prea multe ganduri… Prea multe lacrimi… Prea multe lucruri pe care nu le mai vreau in viata mea desi sunt aici zi de zi… Nu stiu pana la urma cum trebuie sa fiu…

 

Si acum am ajuns intr-un moment in care habar nu am ce sa fac. Simt ca niciodata nu am fost bun la nimic, si ca nu am nici o sansa sa reusesc sa fa ceva in viata asta. Nu mi-ar placea sa traiesc zi de zi muncind doar ca sa supravietuiesc… Mi-ar placea o viata plina de activitati, plina de oameni. O viata in care sa ii ajut pe cei din jur sa reusesca, si nustiu.. nu vad nici o sansa sa reusesc sa am toate lucrurile astea. As vrea sa ma simt puternic, sa nu am nevoie de asa multa afectiune, sa nu ma atasez asa mult si sa ma pretuiesc, sa ma simt mandru, valoros… Dar sunt prea multe lucruri care ma fac sa fiu convins ca sunt un rahat si ca nu merit sa traiesc si ca aduc multa suferinta celor din jur, si ca incurc lumea zi de zi. Nu am excelat niciodata la nimic, nu am fost bun la nimic, si simt ca dezamagesc. Nu pot sa vorbesc asa cum mi-as dorii cu oamenii din jurul meu. Parca toate subiectele de discutie le-au luat deja altii iar eu nu mai am nimic de zis. Sunt de obicei tacut, si mi-e greu sa vorbesc. Stiu ca ar trebui sa o iau de la 0 dar pur si simplu nu ma lasa problemele si gandurile din trecut. Sunt prea convins ca nu sunt bun, ca nu sunt normal incat nu pot sa am alte convingeri mai pozitive.

 

Imi cer scuze ca am scris asa mult. Dar daca ati avut rabdare sa cititi tot…va multumesc.