Elena B

În primul rînd vreau să vă spun că am momente în kare mă urăsc,mi-e rușine,mă simt un nimic în fața celorlalți kare bănuiesk d relația pe kare o am eu.Acum 6 ani am cun.un bărbat,a fost dragoste la prima vedere,din partea amîndorula,nu am știut asta pînă akum 6 luni kă și el simţea la fel (de apr. 7 luni suntem împreună)din klipa kînd l-am întâlnit mă gîndeam mereu la el,dar nu știam d k,cu timpul am realizat k îl iubesc,în februarie ne-am reîntîlnit,eram într-un loc amîndoi timp de 14 zile,el akolo lukra,îl vedeam poate doar 10/20 de min.pe zi,întro zi mi-a dat nr.lui era în interes de serviciu,după venise la mine să-i dau niște chei,kînd i le-am dat mă prinse-se de mînă si uitase să îmi dea drumul,am rămas blokati uitîndu-ne unul în ochii celuilalt fără să skoatem un cuv.eu am zis:trebuie să pleci,si a plekat,după 5 min.mi-a tr sms,mi-a sp.k el sa îndrăgostit din prima klipă kînd ma văz.prima oară d mine,i-am sp.k la fel și eu,a urmat un sărut,si după o poveste mai puțin plăkută d dragoste,sp.mai puțin pt.k el este însurat și era sigur kă știam asta,dar si după o săpt.kînd am aflat parkă nu îmi păsa,deoareke eram si sunt orbită d iubire,akum 3 luni a aflat sotia lui d noi,el a vr.să divorteze pt.k a zis k mă iubește,dar au un kopil d 4 anisori si pt.el sa răzgîndit,și eu am o fetiță d 5 anisori,dar sunt singură,doar ka să stea tot timpul lîngă kopil i-a jurat k nu o va mai înșela niciodată,mi-a dat sms k se termină totul,după 3 zile ma sunat și mi-a sp.k știe k greșește,dar nu poate să se țină d akel jurămînt pt.k mă iubește,akum el e plekat la munte ku ea și kopilul,nu mai știu ke să fak,sufăr prea mult,simt k înebunesk,tot timpul plîng,și kînd poate să mă sune mă prefak k sunt bine,dar nu e așa,uneori sunt așa d disperată înkît zik,gata nu îl mai vreau,și după nici un min,plîng k nu pot trăii fără el,mă gînd.chear la o sinucidere,si sincer,dak nu aveam fetița,nu mai eram nici eu,nu știu ke vrea el d l mine,nu știu ke să îi zik,aș vrea să-l uit,aş vrea să-l am,dar kred k asta e imposibil,poate greșesk spunînd asta,dar kred k dak nu se iubesk ar trb.să se despartă,dak o fi adevărat ke zice el,pt.k un kopil se poate krește și așa

Laura G

Buna! Ma aflu intr-o situatie dificila… Nu reusesc sa ma gandesc la nimic altceva decat la sinucidere… Simt ca nu ma mai suport… Am ranit persoana pe care o iubesc si nu pot sa-mi iert asta si nici nu pot accepta faptul ca el m-a iertat… Simt doar ca nu merit sa traiesc si ca nu merit toata iubirea sa… Vreau sa mor si atat, stiu ca e calea cea mai usoara dar pentru mine in momentul de fata e singura. Am aproape o luna si jumatate de cand nu reusesc sa-mi revin si stau mereu in casa. Nu stiu cum sa depasesc acest moment.

Ovy

Nu mai pot nu mai suport nu stiu dc sa mai traiesc mam gandit sa consum […moderat…] in exces ca am multe cutii dar nu stiu daca o sa mor sau o sa ma chinui mai mult

Dany S

salut adrian …stii eu sunt o persoana retrasa de felul nu spun ce am pe suflet tuturor ci doar prietenilor …lor le-am pus gandurile ,necazurile ,dezamagirile pe tava ..am fost ca o carte deschisa pentru ei . Dar cu ceva timp in urma prietenii mei s-au schimbat ..numai sunt cum erau inainte acum au asteptari de la mine mai mari decat le pot avea eu …si eu ca si ceilalti cochetez cu sinuciderea de ceva timp imi trece prin cap destul de des ..desi parca n-as vrea sa o fac …dar nu stiu cat mai pot rezista asta pentru ca problemele mele par sa nu se mai sfarseasa e greu s-ai multumesti pe cei dn jurul tau …dar eu sincer numai pot…m-am saturat sa fiu criticat ,injurat batjocorit ..umilit chiar si in public …nu stiu ce fac nu stiu cum sa mai fiu ca persoana . ca om nu mai stiu te rog adrian te rog din suflet am nevoie de tine si de o parere si un sfat din partea ar fi binevenite .

Andra W

vreau s mor…nu mai doresc sa traiesc…nu am pentru ce… nu am nimic bun in viata…decat suferinta…cele mai frumoase lucruri dein viata mea nu rezista decat maxim 2 ore…ma aflu intr-o groaznica depresie…toata ziua stau in casa si plang…daca ies afara cu niste prieteni nu pot rezista mai mult de 2 ore…ma apuca plansul..de fiecare data imi vin in minte cauzele suferintei mele si plang…nu-mi gasesc refugiul nicaieri…toate persoanele care le iubesc ma resping…ma trateaza cu spatele, tipa la mine, iar pe restul planurilor nu am decat dezamagiri…am ajuns sa cred cu tarie ca singura mea scapare este moartea…
ajutati-ma nu stiu cum sa fac!

Victoria

Buna,

In ceea ce ma priveste, vreau sa va spun inca de la inceput sa nu va faceti griji pentru mine pentru ca nu planuiesc sa ma sinucid in viitorul apropiat (desi cochetez cu ideea).

Va scriu pentru ca ma simt incredibil de deprimata, de singura si de speriata. Intotdeauna am trait dupa principiul „hai ca trece si ziua de astazi” (in sensul ca timpul trece si vindeca toate ranile); incerc sa fiu si sa par echilibrata, insa in momentul in care ma gandesc la tot ceea ce se intampla intru in panica si simt ca nu mai pot continua. De obicei ma refugiez in diferite activitati si refuz efectiv sa ma gandesc la lucrurile care imi fac rau; pur si simplu fug de tot si ma prefac ca totul e bine.

Aparent totul pare in regula cu mine – sunt tanara, la facultate ma descurc foarte bine, par sanatoasa, par o persoana care se distreaza si care nu are probleme – insa realitatea este cu totul si cu totul diferita. Nimeni nu stie cate lucruri se ascund in spate. Incerc sa va explic cum sta treaba deoarece in momentul acesta chiar am nevoie de ajutor.

Cred ca ar trebui sa va spun ca in familia mea exista mai multe antecedente de boli psihice, asa ca poate am mostenit ceva si pe fond genetic. De cand ma stiu, parca familia noastra a stat sub zodia ghinionului si a nefericirii. Nu a existat nicio perioada despre care sa spun ca a fost lipsita de incidente. Eu personal am fost foarte bolnava timp de vreo 10 ani; nici nu vreau sa intru in detalii. Mama a fost deprimata inca de cand m-am nascut, iar tatal meu este aproape inexistent in viata mea. Am trecut prin multe: decese, probleme financiare, boli grave, certuri in familie etc. Mereu a fost un du-te vino. Niciodata nu am putut ramane impasibila la problemele pe care le au cei la care tin, atat de tare ma afecteaza incat parca eu trec prin situatiile respective.

Nici nu stiu ce sa scriu in continuare deoarece imi aduc aminte de atat de multe situatii neplacute care mi-ar lua pagini intregi sa le descriu. In timp am dezvoltat probleme de atasament – imi este frica sa incep sa tin la persoane deoarece ma tem ca vor disparea din viata mea; imi este frica sa ma implic in orice serios. Am unele momente in care ma simt atat de abandonata incat imi vine sa ma duc la orice persoana de pe strada sa o rog sa ma tina in brate cinci minute. Imi pare atat de rau pentru toate lucrurile care s-au intamplat, dar incerc sa rezist pentru mine. In ciuda tuturor gandurilor sumbre, mereu m-am gandit ca viitorul va fi minunat; nu stiu de ce, dar imi place sa ma consolez cu acest gand. Pentru asta traiesc – sa vad cum va fi. Cine stie, poate va fi mai bine.

Nu ma consider o luptatoare, dar pana acum am mers inainte orice mi-ar fi scos viata in cale. Am o familie micuta – 4 persoane; doua nu mai tin legatura cu mine, una o tine doar mecanic. Am cateva cunostinte (colege/i; amici), dar nu foarte apropiate. Simt ca singura mea prietena la care tin cu adevarat se transforma pe zi ce trece. Stiu ca si pe ea viata o face sa fie astfel, insa devine din ce in ce mai nemultumita si neintelegatoare. Uneori imi este greu sa vorbesc cu ea. Imi doresc sa fie asa cum era inainte – blanda si intelegatoare. Acum 3 ani de zile mi-am permis sa ma atasez de cineva. Bineinteles ca persoana respectiva a disparut definitiv cu un an in urma. Am fost bulversata pentru ca nu imi imaginam asa ceva. Totusi, am reusit sa trec si peste asta. Am vazut ca se poate o zi, asa ca am zis ca se poate si mai mult.

In urma cu ceva timp am inceput sa tin la altcineva, ca sa ma trezesc ca imi trage clapa asa din senin. Nu a facut-o neaparat intentionat, dar tot a reusit sa ma dea peste cap. Detest situatia, nu stiu de ce a trebuit sa fie asa – o insiruire de evenimente nefericite.

Stau si ma gandesc uneori „de ce?” De ce e asa? De ce tot intamplari din astea? De ce nu merge ceva macar o singura data de la sine? Nu sunt invidioasa pe fericirea altora, dar ma intreb cum e sa fii fericit? Alteori ma uit la persoanele care fac rau, sau care pur si simplu isi baga picioarele si nu le pasa daca le fac rau celorlalti, si ma intreb cum pot fi atat de nepasatoare? Cum isi pot vedea in continuare de viata cu atata usurinta?

Ma opresc aici. Nu vreau sa par dramatica. Repet, daca nu as fi fost intr-o dispozitie extrem de proasta nu as fi apelat la voi. Mi-e atat de frica de ceea ce urmeaza…

Anisoara

Povestea mea e tristă,ca la mulți alții.Am 43 ani,sunt din Republica Moldova.Am o casnicie de 22 ani și 5luni.Am 2 copii -o fetiță de 21,6 ani și un fiu de 18,6 ani.La 23 februarie 2010 am împlinit frumoasă dată de 20 ani de la căsătorie,am sărbătorit în restaurant noi și cu fiul,fiica de 3 ani se află la studii în Germania și ne-a lipsit.În septembrie acelaș an dragul meu soț și-a găsit o vagaboandă de 18 ani.Romantica lor a durat pînă în noiembrie 2010,cînd nu am mai putut suporta bătaia de joc din partea lor.Am discutat mai întîi cu el,a 2 zi cu nenorocita.El mi-a cerut să-i dau timp,deoarece e îndrăgostit tare și vrea să ia o decizie.M-au distrus complet,sufeream de neimaginat.L-am iubit la nesfîrșit,zi de zi mîină în mîină,ne invidiau toți cînd ne vedeau.N-a existat ozi fară cuvintele –TE IUBESC–.Nici pe o clipă nu mi-am imaginat că voi fi trădată în așa mod.Atunci mi-a venit prima dată ideia de a pleca din această lume falsă,nu a mers pînă la capăt că fiul sa implicat.Prima ce me-a zis că dacă se întîmplă ceva rău din partea mea,el la fel în aceiași zi își i-a zilele.Plîngea ca un copil mic,așa cum nu-l mai văzusem niciodată.Mi-a sîngerat inima rău de tot cînd mi-am imaginat acest lucru.Îl iubesc prea mult ca să-i pot face acest rău,cu atît mai mult acest copil își are un vis măreț de mulți -mulți ani.Acum a absolvit Liceul Român-German din Chișinău cu media 9,65.Iar notele la examenele de BAC sunt 10,9,10,9.Are 31 diplome la olimpiadele pe țară și internaționale.În acest moment se află de-asemeni la olimpiada internațională din Francfurt,Germania.Deci am renunțat atunci ca să nu-i stric viața fiului meu.Acum că are frumoasa vîrstă de maturitate și de-asemeni va face studiile în Germania,cred că se apropie timpul cînd pot lua decizia difinitivă.Nu pot să iert tot ce mi sa întîmplat și viața mea nu mai are nici un sens de-acum în colo.Mai aștept puțin pentru a vedea înmatricularea lui la universitate,îl petrec și…voi pleca acolo unde mă așteaptă scumpa mea mămică și mult iubiții mei bunei,la care am crescut și mi-am petrecut copilăria.Care îmi lipsesc foarte ,foarte mult.Vreau la ei,vreau să nu mai știu nimic de persoana care mi-a fost alături 20 de ani la bine și la greu,care m-a trădat atît de simplu,după cîte greutăți am avut de suferit în acest timp,prin cîte nevoi a trecut el,nici prin cap nu mi-a trecut să-l părăsesc.L-am susținut din plin ca mai apoi să-mi de-a cu piciorul.Mai am foarte multe de depănat ,dar nu-mi face bine-amintirile mă macină și mai ales că am probleme mari cu sănătatea…

Luiza

am atata nevoie sa povestesc cuiva prin ce trec….

Rada

Vreau sa mor nu mai pot trai nu vreau sa traiesc pur si simplu mam saturat sa traiesc nimeni nu ma iubeste numeni sunt singura tot timpu mam saturat de viata care o duc !!!asta e tot si nimic nu va schimba parerea mea nimeni si nimic!!!!!!!!!

LM

Buna seara,

In aceasta caniculara seara de iulie, in vartejul gandurilor necurate si sumbre care ma bantuie de ceva timp incoace, cautand pe google despre suicid am dat de acet blog. Am citit cateva povesti ale unor oameni cu adevarate probleme care au trecut prin tentative esuate de suicid si m-am hotarat sa scriu si eu. Ma tot bate gandul sa ma sinucid. De ce? Nu am motive reale, doar sentimentul permanent de picaj, de declin. Imi fac scenarii in minte, doar de atat mai sunt in stare sa ma preocup, in rest activitatile de zi cu zi le-am lasat balta si diferenta intre adevarata moarte si moartea pasiunii, a poftei de viata nu este mare. Sau cine stie? Am avut o viata in care toate mi-au mers cum am vrut de la o anumita varsta. Am muncit, mi-am facut o cariera frumoasa, am luptat sa depasesc anumite complexe dobandite din copilarie si aveam impresia ca sunt un om foarte puternic. In momentul de fata, dupa 2 incercari de tratament cu antipsihotice in urma unui diagnostic de borderline nu mai vad nicio speranta sau sansa. Caut pe internet, ma documentez cu privire la aceasta “cumplita” tulburare de personalitate, care se pare ca in decompensari ma aduce la situatii si la ganduri extreme. Nu o vad ca pe o reala problema,toata lumea imi spune ca este in mintea mea, ca si cum l-am luat pe NU in brate. Insa cei 2 ani jumate de psihanaliza si inca niste luni de psihoterapie nu m-au ajutat cu nimic. Nici in momentul in care mi-am zis ca L-am gasit pe Dumnezeu si am renuntat la psihanaliza. In urma tratamentelor am observat schimbari la mine si anume un declin al fiintei mele, a tot ce acumulasem pana atunci. faceam sport mult pe vremuri, nu mai sunt in stare acum, la munca lucrurile sunt din ce in ce mai proaste. Mi-am schimbat locul de munca in ultimii ani de vreo 3 ori, La ultimul de acum asist cu nesimtita pasivitate la declinul meu, intrucat nu sunt in stare sa ma acomodez, sa colaborez, sa ma integrez in noul colectiv. Nu pot vorbi, nu pot comunica, fac lucruri depasite tuturor regulilor de bun simt si mai mult imi pun in frunte eticheta de victima si de oaie neagra. Printre altele locuiesc singura de 4 ani, in apartamentul meu (deci nici macar nu am de sa ma plang ca sunt pe drumuri) si am avut o relatie virtuala de cam tot atatia ani cu un om de pe alt continent care m-a parasit dupa 1 an jumate de relatie, In urma cu 6 luni l-am cautat. A venit in tara pentru 2 saptamani, ne-am cunoscut in sfarsit, real, acum urmeaza sa vina pentru 2 luni jumate. SIncera sa fiu nu imi trebuie, ma anxieteaza cumplit si ma gandesc ca mai bine nu m-ar gasi. Oricum in aceasta pauza de cand nu ne-am vazut am decazut enorm, m-am ingrasat, m-am tuns si am facut tot ce mi-a fost cu putinta sa imi stric imaginea, trupul, stima de sine. Am gresit la noul loc de munca numai pentru a-mi crea probleme, si am un permanent sentiment de vina, remuscare, neincredere,, delasare, nesimtire, grobianism. MI-am pierdut toata feminitatea, tot bunul simt, limbajul, activitatile culturale le-am lasat, am stagnat si acum se vede. Sunt aproape moarta, seaca, fara chef de viata, animalizata, abrutizata. Plina de pacate. Repet, din afara nu am de sa ma plang, insa inauntru dorinta acerba de automutilare, autodefaimare, autodistrugere imi pune bete in roate. Raman impasibila la propriu-mi esec, la propriile mele greseli. Imi este greata de mine si cersesc cu cea mai mare lipsa de bun simt pumni, picioare, jigniri. SI moarte mai nou. Nu am nici cea mai mica stima pentru oamenii de langa mine pe care ii dispretuiesc probabil, prin felul cum ma comport. Nu accept nimic, niciun ajutor, m-am inchis teribil si nu mai vad nicio portita de scapare din mine, Sunt plina de venin si de agresivitate pe care nu le pot afisa decat in fapte inconstiente pe care le fac, asa ca prefer sa le intorc catre mine. E greu sa te lupti cu propria-ti micime si rautate. Copilaria mea nu a fost una dintre cele mai fericite, tatal meu a murit cand aveam 8 ani, iar mama nu a fost langa mine in primele 4 luni de viata din probleme medicale. Toata viata am trait sub vina de a o fi lasat fara functia materna, intrucat in urma nasterii mele a fost foarte bolnava. Deci cum s-ar spune din uter i-am creat probleme. Mai departe (ca sa cer si mai multi pumni cu lamentarile mele fara rost) mi s-a reprosat si am fost acuzata ca distrug tot in jurul meu si ca o sa raman vesnic singura, ca nimeni nu o sa ma suporte. Probabil ca asa si este. Ma scuzati, cine ar sta cu asa ceva? Sunt stagnata si blocata in ceva ce nu am putut sau nu am vrut sa rezolv. Sunt singura si o merit. Mai trist este ca ii chinuiesc pe cei din jurul meu cu falsele mele griji si probleme. Horror scrie pe mine. Ma scuzati pentru mica interventie, Am aparut si eu ca o pata neagra sa mai vars un pic de venin. Insa sentimentul este coplesitor. Va multumesc pentru acest spatiu de insiruire a unor neprobleme (ale mele) care sincera sa fiu imi creeaza suficiente motive sa termin o data pentru totdeauna cu mine. E greu sa fii propriu-ti dusman.

L.
28 de ani

DMC

Buna.As dori sa incep prin a va felicita pentru initiativa blogului.Am citit multe dintre comentariile de aici si cu siguranta multe dintre situatii sunt si au fost mult mai dificile decat a mea,insa trec si eu prin niste momente de durere cumplita.In urma cu 2 ani si jumatate am inceput o relatie cu un om despre care stiam ca este “rau”, ca sa spun asa.Am crezut ca va fi ceva trecator insa ne-am indragostit unul de altul si am continuat asa pana acum.Am trecut prin niste situatile de neimaginat din pricina geloziei,posesivitatii ce il domina pe acel baiat si am reusit ca acum, dupa 2 ani si jumatate sa il schimb.Ideea este ca el a vrut sa stie sigur daca vreau sa raman cu el pentru totdeauna iar eu nefiind sigura i-am cerut timp de gandire deoarece nu imi pot decide viitorul atat de usor,trecutul fiind prezent peste tot.Ma iubeste enorm si ar face orice pentru mine si stiu ca nu o sa mai intalnesc pe nimeni ca el insa ma ameninta continuu ca se va sinucide din cauza mea pentru ca el fara mine nu isi poate imagina viata si ca nu o va mai trai.In urma cu un an si eu am facut unele gesturi,incercand sa ma sinucid din cauza certurilor insa am avut incredere in Dumnezeu si am reusit sa depasesc momentele.Nimeni nu ar trebui sa fie mai important decat Dumnezeu insa el nu intelege asta si chiar in urma cu jumatate de ora mi-a spus adio urmand ca in curand sa se sinucida.Asa imi face de 1 an si ceva si nu mai suport.M-am impacat cu el mereu,pentru ca nu sunt o criminala,sa ii spun:”omoara-te,ca nu ma intereseaza” dar nu mai pot si nu stiu ce sa mai fac.Sunt sigura ca va face asta pentru ca a mai incercat si inainte si cand spune ca nu va trai fara mine,vorbeste serios.Nu stiu ce sa fac,sa ma impac cu el,sa il opresc?Eu cu ce sunt vinovata daca el isi ia viata si eu nu l-am oprit?Nu vreau sa pateasca nimic,il iubesc dar sunt disperata!!Va rog din tot sufletul sa imi scrieti cateva randuri si sa ma sfatuiti cam ce ar trebui sa fac.Multumesc!!

Andra

Simt ca o sa mor de durere… Mi-a cazut cerul in cap si simt ca n-o sa mai fiu niciodata cum am fost inainte, ca n-o sa imi mai pot reveni niciodata. M-am despartit de prietenul meu, dupa o relatie de un an. El era la facultate in alt oras, si ne vedeam destul de rar, ce-i drept. Am acceptat sa ma bag in jocul lui cu aceasta relatie pentru ca am tinut la el enorm, mai ales ca il placeam de 2 ani dar nu am vrut sa ma complic pana atunci, pentru ca imi era enorm de teama ca voi ajunge ranita.
Si acum? Imi blestem zilele… blestem ziua in care ne-am cunoscut si am hotarat sa fim impreuna. Am suferit foarte mult din cauza lui, am lasat de la mine, din orgoliul meu… EU! EU care mereu am stiut sa fiu cu capul sus, indiferent daca sunt la pamant sau nu. M-a schimbat acest om, m-a schimbat foarte mult, enorm. Mi-am pierdut respectul fata de mine, m-am injosit atat de mult pentru el incat mi-e frica de mine insami, de cat am decazut in proprii mei ochi. Am fost oarba, si credeam ca relatia va merge chiar daca ne vedeam cam la 2-3 luni, timp de cateva zile.
Am crezut ca eu voi fi fata care l-am schimbat, ca nu ma va face sa sufar si credeam ca lucrurile stau mai bine ca oricand. Pana cand… surpriza! M-am trezit data la o parte, m-am trezit uitata de EL. EL care insemna totul pentru mine. A fost primul baiat din viata mea, si uite ca ma trata cu indiferenta totala. Mi-a spus ca lucrurile s-au racit intre noi, ca nu mai simte ce simtea inainte, si ca nu vrea sa traim in minciuna. TOATE ASTEA PRINTR-UN MESAJ. Nici macar n-a fost in stare sa se intalneasca cu mine, mai ales ca e acasa acum. L-am asteptat luni de zile, si uite ca acum cand e acasa imi da vestea cea mare printr-un mesaj. Dupa atatea insistente a hotarat sa-mi spuna in sfarsit ca vrea sa ne despartim. Nu stiu ce credeam… ca totul e in capul meu si ca de fapt totul e roz intre noi, tineam atat de mult la el incat ma prefaceam ca sunt OARBA.
Ma simt atat de ranita… i-am spus ca e un las si ca nu vreau sa il mai vad niciodata. Mi-a trantit un “te inteleg perfect” si i-am spus “ma intelegi, lasa-ma. Gata.” si atat a fost.

Macar l-a atins cu ceva? Oare i-a fost “miscat” putin orgoliul? Asta ma framanta cel mai mult…
Nu pot sa imi revin… ma implic in fel si fel de activitati dar degeaba, imi ocup tot timpul si tot degeaba. EL e in capul meu in permanenta, as lua pana si medicamente numai sa scap odata de tot calvarul asta. Sunt 100% convinsa ca nu mai pot gasi unul ca el. Era singurul care imi stia toate problemele, ma intelegea si era singurul cu care imi puteam impartasi unele lucruri. Nu mai pot incepe o relatie pentru ca nu vreau sa incep sa imi pun viata pe tava altcuiva, pe care nici nu il cunosc. Ce ma fac…? Devine insuportabil, plang mereu si nu ma pot stapani. Mi-e ciuda ca nu am spus tot ce aveam pe suflet cand ne-am despartit. Oare imi era mai bine? Acum e prea tarziu oricum, dar… aveam atatea sa-i spun…

Daniel M

Am ajuns pe acest site la fel ca multi altii, in cautarea unei metode prin care sa reusesc sa pun capat zilelor fara ca cei din jur sa isi dea seama ca a fost vorba de o sinucidere, tocmai pentru a ii proteja. Ultima data cand am incercat sa o fac nu am reusit pentru ca aveam in minte imaginea inmormantarii mele, iar acea imagine durea mai tare decat problemele in sine.

 

Acum sa va povestesc putin din lucrurile care ma fac sa imi doresc in unele momente sa nu mai exist. Stiu, toate lucrurile din trecut ar trebui sa ramana acolo in trecut, iar tot ce ar trebui sa conteze e ceea ce aleg sa fac eu de aici incolo. Am citit multe carti, am facut terapie si cumva stiu ca tot ceea ce voi scrie mai jos sunt doar scuze tampite pentru care nu am inca viata pe care mi-o doresc, iar aceste scuze nu au ce cauta defapt, pentru ca cumva stiu ca felul in care va arata sau nu viata mea depinde doar de mine si de ceea ce aleg eu sa fac acum, iar scuzele, lucrurile care m-au adus aici cumva ar trebui sa moara, si sa nu mai conteze atat de mult.

 

Desi stiu toate aceste lucruri, si in mare parte stiu ce ar trebui sa fac, cum ar trebui sa gandesc, cum ar trebui sa imi reformulez convingerile incat sa fie benefice mie, exista unele clipe in viata cand nu mai pot sa tin sub control gandurile, iar durerea pe care o simt este atat de mare incat ma pune la pamant pentru mult timp. Imi ia mult sa imi revin, si nu dureaza mult acea „revenire” pentru ca cel mai mic lucru negativ care mi se intampla conteaza si ma afecteaza, si ma influenteaza de 10 ori mai mult ca cel mai mare lucru bun pe care il reusesc.

 

S-a intamplat sa am mai multe probleme de sanatate care sa ma faca diferit de cei din jurul meu. Probleme datorita carora nu reuseam sa fiu la fel de puternic ca ceilalti, nu reuseam sa fac lucrurile asa cum asteptau cei din jurul meu sa le fac si cumva simteam tot timpul ca ii dezamagesc pe cei din jurul meu.

 

Tangente cu moartea am tot avut. As putea zice ca am cunsocuto personal de multe ori. Acum sa trecem la ce ma facut pe mine sa imi doresc sa mor, si incercarile mele de sinucidere.

 

Pana pe la 18 ani eu nu eram dezvoltat din punct de vedere sexual, si eram la stadiul de bebelus. Practic urinam noaptea in pat fara sa pot controla asta. Ai mei tot timpul ma certau, si nu ma mai lasau sa beau apa. Copiii prin vecini au aflat de la fratele meu si obisnuiau sa rada pe seama mea. Nu puteam sa mergem in vizita la alte neamuri sa stam de pe o zi pe alta ca eu ma pis in pat si mi s-a reprosat asta. Erau de multe ori dimineti in care ma trezeam, vedeam ca sunt ud, si stateam acolo in speranta ca o sa se usuce pana se trezesc restu. In alte dimineti imi doream sa nu ma mai trezesc deloc. Asa am inceput sa ma simt o rusine pentru toti, si sa imi doresc sa mor. Incercam sa imi tin respiratia, incercam sa ma tin de nas, sa stau cu capul sub perna si sa o apas cu mainile, in speranta ca o sa mor si o sa scap de suferinta astfel. Marele meu noroc e ca am avuto pe Alexandrina. Verisoara aia bruneta. Ea a fost alaturi de mine si m-a incurajat tot timpul. Ma inteles si mi-a dat cele mai bune sfaturi. Venea vara la tara unde stateam si eu, ne jucam, ma plimba cu bicicleta, cantam piese de la vama veche, etc.  Totusi, am inceput sa imi fac prieteni, sa ii aduc acasa in timp ce ai mei erau la munca. Aveam un joc dinala pt televizor si ne strangeam si ne jucam. Problema era ca scumpii mei prieteni ma si furau… Furau casetele mele de joc, sau alte lucruri, si tot eu eram cel certat. Era ciudat… Simteam ca toti rad pe seama mea, ca isi bat joc de mine, si inca de mic aveam problema asta cu atasamentul. Eu la 10 ani aveam prieteni de la care cerseam atentie. Prieteni la care tineam, care imi erau dragi, si carora le ziceam cand altii ii vorbeau de rau, si in situatiile astea tot eu picam de prost, si plangeam si sufeream ca ceilalti nu imi ofera atentia pe care eu le-o ofer. Stiu ca unui amic din copilarie ii scriam scrisori. Tot timpul faceam evaluari tampite si vroiam sa vad care din prietenii mei imi sunt cu adevarat prieteni si ii supuneam unor teste. Adica ma comportam eu naspa intr-o situatie ca sa vad daca ei se mai comporta ok cu mine peurma. Toate astea le faceam in clasele 1 – 4. Inca de mic copil sufeream ca nu am o sursa de afectiune, si nu ma simteam valoros. Nu eram la fel ca ceilalti copii. Am avut un vis la un moment dat pe clasa a-4-a cum ca ai mei m-ar fi vandut la niste canibali, si de atunci cateva zile tot fugeam de ei sa nu ma duca la canibali. E ciudat. Pentru mine inca de micut prietenii erau ceva foarte pretios. Ma atasam mult, cutam sa imi ofere protectie si sa nu ii lase pe altii sa rada de mine sau sa ma batjocoreasca, sau sa ma bata. Cum nu aveam hormoni masculini, si nici nu puteam respira pe nas era greu sa pot sa depun efort, si nu puteam sa fac fata la treburile de acasa la fel ca fratele meu, sau verisorul meu, si tot timpul eram comparat cu ei doi. Ieseam sa ma joc, si aveam cativa prieteni, dar tot timpul faceau ce faceau si ma batjocoreau, ma furau, radeau pe seama mea… Ma simteam un gunoi. Toate astea adunate, intr-o zi cand tata mi-a spus ca daca si in noaptea respectiva mai fac pisu in pat o sa omoare in bataie, iar eu dimineata m-am trezit ud…..am fugit de acasa. Atunci micut cum eram, nici nu mai stiu pe unde am mers, cum am ajuns, cum am trecut strada, insa am fugit de acasa, si m-a gasit o doamna care o cunostea pe mama si ma dus acasa.

 

Logic, viata a continuat, iar frustrarile s-au tot adunat. Am mai fost batjocorit si prin scoala generala, deja eram mai mare, trebuia sa fiu capabil de mai multe, iar eu nu eram. Tot mai multe reprosuri de la ai mei…”nu esti bun de nimic” , „parca esti de pe alta planeta”, „fratele tau la varsta ta facea x lucru”, „verisorul tau are tot 15 ani si merge si munceste si face bani”. Multe nopti in care se imbata si imi tinea morala si eu tremuram tot si de putine ori se abtinea sa nu arunce cu ceva in mine. Intr-o zi dupa ce am strans niste fan cu mama si ea si-a expus nemultumirile fata de mine si fata de faptul ca nu sunt in stare de nimic, am luat decizia…. Vroiam iarasi sa mor. Era seara, ea adormise ca dimineata la 5 urma sa mearga la lucru, iar tata era plecat cu fratele meu in italia. Am mers, am golit niste prafuri dinalea de stropit castraveti in o cana, am pus apa si am baut. Toata noaptea am vomitat. Dimineata plangeam in continu si ma durea enorm de tare ca sunt un gunoi pentru toata lumea. Am luat frumos o funie si am legato in sura de o grinda… In sura era si caruta, si eu m-am urcat pe o roata de caruta… stateam cu funia la gat si tremuram si plangeam si imi veneau in minte verile petrecute cu verisoara mea Alexandrina. M-am gandit atunci la cum s-ar simtii ea dupa ce as muri, si a fost groaznic. Mi-am dat seama ca e incomoda funia. Am renuntat la idee, burta ma durea ingrozitor, am mers la magazin in sat, mi-am cumparat niste fructe si m-am linistit.

 

Nu pot sa neg ajutorul pe care l-am primit de la Dumnezeu. Pur si simplu in drumul meu mi-a dat oamenii si situatiile potrivite pentru a reusii. M-am rugat mult timp sa ma ajute sa gasesc medicii care sa ma faca sa fiu bine, iar pe la 17 ani am fost internat aproape un an la Cluj. Am facut operatie la nas, pentru ca nu imi erau formate nariile. Am mers la urologie mi-au facut operatie pentru coborare de testicoli, si de acolo m-au trimis la endocrinologie unde am primit tratamentul hormonal. Eram la Cluj, in spital si am inceput sa cunosc oameni minunati. Colegi de salon, de etaj, oameni cu care discutam diverse probleme. Vreau sa iti zic ca in nici o noapte nu am urinat in pat cat am stat aici. Eram eu singur, ma simteam liber, ma simteam bine, relaxat. Eram foarte fericit sa fiu aici si sa discut cu oameni care sa imi zica „ce matur esti”. Clujul a ramas astfel in inima mea un oras de suflet. A fost locul unde am cunoscut o cu totul alta lume, care ma vedea total altfel. Probleme s-au rezolvat incet. Astazi sunt sanatos, imi iau injectia, si sunt bine, iar Dumnezeu mi-a indeplinit cererea.

 

Au fost enorm de multe lucruri care au tot contribuit la caderea mea. Multe esecuri. Lucruri pe care nu le reuseam. Lucruri care imi lipseau. Si cand unui copil ii lipseste afectiunea si nu se sitme apreciat de la o varsta foarte frageda, e enorm de greu sa il faci sa te creada cand ii spui „felicitari Daniel”. Acum uneori ai mei ma felicita, incearca sa ma incurajeze dar e tarziu. De multe ori percep ceea ce spun ei ca pe un fel de ironie ca si cand desi mie imi zic ca sunt ok, in sinea lor stiu ca sunt „de pe alta planeta”. Nu ii mai cred. Orice mi-ar zice ca am facut bine, sunt convins ca defapt nu a fost asa bine, si ca sigur se gandesc ca se putea si mai bine. Nu stiu daca reusesti sa intelegi ce vreau sa zic aici.

 

Simt ca prin tot ce am scris pana acum am zis aproape tot ce aveam de zis, si nu stiu ce altceva as putea sa mai zic legat de lucrurile pe care le simt. Sti… e foarte dureros sa sti ca toata viata ti-ai dezamagit parintii prin ceea ce esti, prin ceea ce ai reusit, si esti oarecum predestinat sa ii dezamagesti in continuare, pentru ca nu le poti aduce nepoti, nu poti avea lucruri pe care ei doresc sa le ai. Si daca prin tot ce am facut si prin tot ce voi face ii dezamagesc…. Ma doare si nu stiu daca cineva chiar poate sa inteleaga intensitatea durerii. Ma doare pentru ca in continuare voi fi o rusine in fata tuturor si ma doare ca nu pot sa fiu asa cum si-ar fi dorit ei sa fiu, si cum consider si eu ca e normal sa fie un om. Nu neg ajutorul pe care mi l-au oferit, disponibilitatea de a ma duce la toate spitalele posibile si imposibile, si de a strabate tari in cautarea unui tratament. Poate nu au fost cei mai buni parinti din lume prin unele lucruri pe care le-au zis. Unele reactii pe care le-au avut… Poate prin modul in care incercau sa ma faca sa pun osul la treaba… dar poate nu au stiut cum altfel sa o faca si as vrea sa nu ii invinovatesc cu nimic. Dar sunt parintii mei si vreau sa ii vad mandrii de mine, si simt ca nu o sa o pot face.  Da, trebuie sa accept lucrurile. Dar de ce? De ce as alege sa accept ceva ce pentru alti nu e normal sa fiu? De ce sa accept ceva prin care ii dezamagesc pe toti din jurul meu? De ce as accepta ceva care este considerat un pacat, iar lumea m-ar judeca foarte aspru pentru asta? De ce as alege sa mint zi de zi si sa ascund lucruri? De ce cand merg intr-o tabara si toti aleg sa vorbim despre primele experiente, gen primul sarut, etc eu ar trebui sa inventez povesti? De ce ? De ce sa nu pot sa zic si eu? De ce as accepta asta cand no sa pot vorbi cu nimeni despre iubitul meu, despre lucrurile care mi se intampla… De ce cand ies la o bere cu prietenii eu trebuie sa mint? sa ascund? De ce nu pot fi ca ei? Prefer sa continui sa nu accept lucrurile asa cum sunt. Nu vreau sa ma simt atras de baieti, nu vreau sa am sentimente fata de baieti. Nu vreau sa ma atasez atat de mult de prietenii pe care reusesc sa mi fac. Nu vreau sa imi devina dragi. Nu vreau sa devin dependent de ei. De ce sa nu pot avea un prieten, de care sa nu ma atasez astfel, si cu care cand discut sa nu ma simt ca un copil idiot care nu poate sa isi puna punctul de vedere, si e blocat si nu poate reactiona natural. Nu, lucrurile astea nu le vreau. Nu pot sa accept ca ma simt atras de prietenii mei, si ca imi devin dragi, si ca ma atasez de ei prea mult, desi asta se intampla. Nu pot sa accept ca nu pot sa fiu normal asa cum stiu eu ca trebuie sa fiu, si daca nu se poate sa fiu… poate as prefera sa nu fiu deloc. Dar cumva sa dispar, sa nu sufere nimeni, sa nu stie nimeni nimic de mine, si nici sa nu isi puna intrebarea „Oare pe unde e Daniel, si ce mai face”. Nu stiu sincer… Sunt multe lucruri pe care nu le vreau. Ma intrebat cineva daca le vreau?

 

Durerea asta e foarte mare si nu poate fi explicata. Cand esti in fata unui prieten, si vezi ca ti drag, si te bucuri ca e vesel, ca e ok, dar totusi trebuie sa ai grija ca e un prieten si atat, orice altceva ai simtii tu, e foarte dureros. Te simti asa… un gunoi. E dureros faptul ca simti lucruri care nu e normal sa le simti, si ti-ai dorii sa nu le simti. Nu vreau sa ma simt ca un copil tampit in fata lor, si sa nu am curaj sa zic nimic, sau sa fac nimic. Nu pot sa accept ca ma atasez de prieteni si ca astept atentie din partea lor… Pentru toate lucrurile astea pe care nu le vreau ma urasc. Daca se poate face o shcimbare atat de profunda la o persoana, la mine ar trebui sa se intample cat mai repede ca asa nu stiu cat mai rezist… Nu mi-e teama de ce as putea face, pentru ca nu voi face nimic prin care sa dezamagesc si mai mult de atat. Dar de multe ori am senzatia ca intr-o zi o sa innebunesc. Prea multe ganduri… Prea multe lacrimi… Prea multe lucruri pe care nu le mai vreau in viata mea desi sunt aici zi de zi… Nu stiu pana la urma cum trebuie sa fiu…

 

Si acum am ajuns intr-un moment in care habar nu am ce sa fac. Simt ca niciodata nu am fost bun la nimic, si ca nu am nici o sansa sa reusesc sa fa ceva in viata asta. Nu mi-ar placea sa traiesc zi de zi muncind doar ca sa supravietuiesc… Mi-ar placea o viata plina de activitati, plina de oameni. O viata in care sa ii ajut pe cei din jur sa reusesca, si nustiu.. nu vad nici o sansa sa reusesc sa am toate lucrurile astea. As vrea sa ma simt puternic, sa nu am nevoie de asa multa afectiune, sa nu ma atasez asa mult si sa ma pretuiesc, sa ma simt mandru, valoros… Dar sunt prea multe lucruri care ma fac sa fiu convins ca sunt un rahat si ca nu merit sa traiesc si ca aduc multa suferinta celor din jur, si ca incurc lumea zi de zi. Nu am excelat niciodata la nimic, nu am fost bun la nimic, si simt ca dezamagesc. Nu pot sa vorbesc asa cum mi-as dorii cu oamenii din jurul meu. Parca toate subiectele de discutie le-au luat deja altii iar eu nu mai am nimic de zis. Sunt de obicei tacut, si mi-e greu sa vorbesc. Stiu ca ar trebui sa o iau de la 0 dar pur si simplu nu ma lasa problemele si gandurile din trecut. Sunt prea convins ca nu sunt bun, ca nu sunt normal incat nu pot sa am alte convingeri mai pozitive.

 

Imi cer scuze ca am scris asa mult. Dar daca ati avut rabdare sa cititi tot…va multumesc.