Blaster

28 03 2009

Adrian, ce te face sa continui sa ajuti oamenii? Cum de iti pasa de probleme fiecaruia… si ce a declansat acest sentiment?

27
03
2009
addsalu (06:43:07) : modifică
Blaster,

Daca vrei un raspuns onest 100% si fara ocolisuri, iti voi spune ca, in urma cu multi ani, eram un simplu golanas de cartier. Un vecin de-al meu, Liviu, un tip care mi se parea a fi ciudat de retras, a reusit sa imi arate ca acel crestinism pe care eu il consideram a fi o simpla religie era, de fapt, o RELATIE, o modalitate de a relationa cu Cineva caruia chiar ii pasa de noi, de mine, o modalitate de a trece mai usor peste mizeriile si provocarile de zi cu zi. Sinceritatea si deschiderea lui, modul in care efectiv traia ceea ce spunea, toate astea m-au marcat cat se poate de profund.

Liviu a murit cand avea doar 17 ani… O masina l-a lovit in plin, in timp ce mergea cu bicicleta. I-am vazut prietenii la spital, pe cand era in coma, apoi la inmormantare, Blaster… Erau sfasiati de durere, dar culmea… nu am vazut pe fetele lor disperare… Liviu vorbea despre un Dumnezeu plin de dragoste, vorbea despre un Dumnezeu care ne da puterea de a merge mai departe, in ciuda tuturor greutatilor, vorbea despre un Iisus Christos care isi sufleca manecile si poarta impreuna cu noi povara durerilor noastre cotidiene… Nu un Dumnezeu care ne ia din lume, ci un Dumnezeu care este cu noi in lume, in tumultul nostru zilnic, in mizeriile cu care ne confruntam… si care, culmea, este dispus sa le imparta cu noi, pentru a le putea noi suporta mai usor… Vorbea despre un Dumnezeu care, de dragul unor pramatii ca mine, a fost gata sa Isi trimita unicul Fiu pentru a plati acel pret inestimabil, pentru ca eu, noi… – sa putem fi impreuna cu El, in acea zi…

Apoi, in biserica unui pastor pe care multi l-au acuzat de colaborare cu Securitatea, am invatat sa merg pe aceasta cale a crestinismului… Am invatat sa ma rog, sa imi cultiv acele discipline spirituale crestine (cititul Bibliei cu regularitate, meditatia etc.).

Apoi i-am descoperit scrierile lui Richard Wurmbrandt…

Sunt subiecte despre care nu vorbesc mult, pentru ca exista usor riscul de a fi acuzat de te miri ce habotnicie sau prozelitism…

In fine, faptul ca am vazut ce putere are El de a schimba vieti, de a innoi vieti, de a ajuta efectiv pe cineva sa poata trece mai usor peste momentele dramatice peste care, eu unul marturisesc, fara ajutorul Lui nu stiu cum altfel as fi putut trece… toate astea m-au determinat sa studiez teologia, sociologia… psihologia…

Iar faptul ca m-am oprit asupra problematicii suicidului… e un lucru pe care nu vreau sa il fac… dar, in acelasi timp, este un lucru pe care nu pot sa nu il fac… Ma doare ori de cate ori citesc durerea unuia dintre cei de aici, si vreau sa ii arat ca exista speranta, ca exista nadejde, ca se poate merge mai departe… asa cum spun mereu… cu ajutorul Bunului, si al prietenilor care stiu despre ce este vorba, al celor care au trecut prin ce trec si ei…

Daca ma vei intreba daca eu insumi am fost tentat sa imi pun capat zilelor, raspunsul meu te va surprinde… Nu, este una din putinele tentatii pe care nu le-am avut… Insa am rezonat puternic cu unii prieteni foarte buni, sinucigasi supravietuitori – care traiesc si azi si, multumita Lui, au gasit puterea de a lupta si de a merge mai departe, in fiecare zi din nou si din nou, iar restul, cum se spune, e istorie… Stiu ca se spune ca nu poti intelege pe deplin pe cineva daca nu ai trecut tu insuti pe acolo… Stiu asta perfect… Insa mai stiu si ca nu exista nimeni si nimic care sa iti poata impune sa nu incerci sa o faci, sa nu incerci sa asculti, fara sa emiti judecati de valoare, si apoi fara sa incerci sa ajuti, sa te implici cum poti mai bine… Iar culmea este ca… reusesc sa inteleg, sa empatizez… sa fiu acolo…

Nu stiu daca ti-am raspuns la intrebare… Poate ca te asteptai la ceva spectaculos… la vreun sfant contemporan, ceva… Imi pare rau sa te dezamagesc… Sunt doar un tip obisnuit… care, vorba lui Wurmbrand, a trait vremuri neobisnuite… sau, in cazul meu, care a intalnit oameni neobisnuiti… prin intermediul carora am avut ocazia sa aud despre o Persoana neobisnuita…

Cu prietenie,
Adrian

27
03
2009
Blaster (17:40:50) : modifică
In primul rand sa stii ca te admir mult, chiar ai pus suflet si esti atent la fiecare cuvant. Si pe mine m-a tentat de multe ori sa-mi pun capat zilelor si crede-ma… asta s-a intamplat de foarte multe ori; pentru multi e ceva CIUDAT si sa te gandesti la asta, dar in fine… ca si tine pot sa zic ca pot fi empatic… desi asta m-a facut de multe ori sa iert persoane care poate nu trebuiau iertate, a si ajutat pe altii .. pfff trebuie sa plec. O sa revin… vreau sa termin ce aveam de zis, pana atunci multa pace in suflet.

28
03
2009
addsalu (17:08:23) : modifică
Blaster,

Ce zici daca iti fac un coltisor numai al tau? Nu stiu de ce, dar am senzatia ca ai nevoie sa te descarci undeva pe indelete. So… Stii regula de aici… Nu faci nici un gest final inainte de a vorbi cu noi si de a primi un raspuns, oricat de greu ar fi… Click dreapta pe categoria cu numele tau… Si nu ai nici un fel de limita de timp sau spatiu…

Fii binevenit(a).

Cu prietenie,

Adrian

Anunțuri




Cosmin

23 03 2009

nu mai stiu ce sa fac…. nu mai am ce face pe lumea asta…..am bani…..am detoate dar nu o mai am pe persoana iubita langa mine si mi-am pierdut vointa de a trai
Am fost 5 ani impreuna si acum 1 an am lasat-o pentru alta, acum mi-am dat seama ca pe ea o iubesc si am cautat-o dar ea este cu altu si nu mai vrea sa fie cu mine….asa zicea ea… dar m-am intalnit cu ea am stat de vorba si la sfarsit m-a sarutat si m-a strans in brate de nu mai puteam respira asa ca eu cred ca inca ma mai iubeste dar “nu vrea sa-l faca pe ala sa sufere”
eu nu mai pot sunt terminat am fost la ea la servici i-am trimis flori, mesaje….nu vrea sa ma ierte, simt ca nu mai pot face nimic, nimic nu ma mai bucura o vreau doar pe ea.
ce sa fac, poate cineva sa imi dea un sfat? sau daca nu, poate cineva sa ma omoare? multumesc





Alexandra

18 03 2009

Si eu vreau sa mor…. nu mai am nici un rost pe acest pamant… nu stiu sa fac pe nimeni fericit… ii fac sa sufere pe cei din jur si nu sh cum reusesc asta pt k am atata iubire in mine dar, parca la cat rau mi-au facut cativa acum nu mai stiu cum sa daruiesc acelora pe care ii iubesc,desi incerc mereu asta… nu ma mai incanta nimic din ceea ce inainte imi doream sa am parte… desi am parte de o familie exemplara si ma considewr norocoasa ca am cunoscut iubirea adevarata…si am putini prieteni dar adevarati…. Acestea sunt ultimele mele cuvinte… Imi doresc sa adorm si sa nu ma mai trezesc….
Aveti grija de voi si de sufletul vostru!





Maria

18 03 2009

De multe ori stau si ma intreb dece…dece uni iubesc cu toata fiinta si uni nici nu stiu ce e dragostea,insa cand isi dau seama este mult prea tarziu.Am iubit si eu …inca mai iubesc,iubesc un baiat care defapt nu merita sa il iubesc dar ce pot sa fac…nu pot sa fac decat sa iubesc in continuare desi el nu ma iubeste si nici nu ma iubit.Atunci iti dai seama ca cineva te a iubit cand faci acelasi lucru ce a facut Marian?De ce trebuie sa se ajunga asa departe?de ce daca vezi si simti ca esti iubit nu oferi aceeasi iubire inapoi,dece trebuie sa fie unu mai mandru decat celalalt si nu intelege ca dragostea este foarte frumoasa atunci cand simti ca esti iubit si iubesti….poate daca lui Marian i se oferea dragostea de care a avut nevoie nu facea ce a facut,dar dece nu l a intrebat nimeni de ce sufera dece nimeni nu ia vazut supararea pe fata sa fi vb cu el sa l fi facut sa inteleaga ca defapt pt nimeni si nimik in lume nu se merita sa platesti cu viata…..sunt sigura ca ar fi inteles ca se merita sa traiasca mai departe daca cineva era alaturi de el…..





Lili

14 03 2009

BUNA,ma numesc Lili si am gindirii sinucigase si mai stiu ca voi muri de mina mea.DA si chiar am mai incercat cu pastile dar nu a mers abia am scapat de suferinta(asta mai demult insa de atunci mereu am ginduri negre)Mai vreau sa spun ca imi este frica de Dumnezeu ca ma va judeca aspru pentru cai voi face pe cei din jur sa sufere(in special pe puiul meu).Dar simt ca nu mai am putere si cred eu ca asa am sa ma linistesc, sunt un pacatos pe acest pamint dar stiu sigur ca exista viiata dincolo de moarte si este chiar frumos pentru ca am avut sa zic fericirea de a ajunge pina la portile raiului.PA ,o sa mai scriu.





Marian

12 03 2009

Dragi cititori sau creatori ai acestui site numit si “pledoarie pentru viata”, stau aici si citesc cu draga aceste cuvinte, greu incercate de unii sau de ceilalti. Incerc sa intru in aceasta discutie prin a va spune ca am la activ 10 tentative de suicid, ba cu […moderat…]. Ce spuneti? Cum vi se pare? Este ingrozitor sa va intreb acest lucru. Dar intrebati-va de ce traiesc pe acest pamant? Copil abandonat la nastere, traind in centre de plasament (case de copii), abuzat sexual de mai multe ori, de 8 persoane de fiecare data se rotea acest lucru. Trimis in spitale de nebuni pentru a fi decredibilizat. Toturat, batut, legat , cu medicamente de tot felul si pe care orice om nu ar putea sa le ia vreo data. Chiar credeti ca merita sa stau pe acest pamant? Adevar graia un forumist “Dumnezeu ne ia viata”, mie de ce nu mi-o ia. Stau si plang zilnic in casa, ne mai iesind din ea. S-au acumulat si datorii destule. Ce as mai putea face?
Spuneti mi si mie cum reusesc sa ma sinucid cu gaz sau altceva care sa nu mai doara. Caci nu mai pot.

Cu stima





Ganduri… la 10.000 de accesari

12 03 2009

Am vazut intamplator astazi faptul ca blogul „Ganduri pentru sinucigasi si supravietuitori” a ajuns la 10.000 de accesari. Si asta fara publicitate, fara tam-tam, ci doar pentru simplul fapt ca exista, undeva printre alte milioane de pagini web, ceea ce imi place sa cred ca este un grup virtual de suport pentru cei care cocheteaza cu gandul sinuciderii si pentru supravietuitorii celor care si-au pus capat zilelor.

Marturisesc ca prima mea reactie a fost cu totul alta decat s-ar astepta, poate, multi dintre voi. Nu m-am bucurat, ci m-am intristat. Apoi m-am bucurat. Am fost, intr-un fel, coplesit de un sentiment deosebit de apasator: exista in comunitatea romanilor de pretutindeni atat de multe suferinte profunde, atatea drame, atata disperare, incat sinuciderea este luata din ce in ce mai des in calcul drept o potentiala rezolvare definitiva a acestora… Dupa un an si doua luni in care am comunicat efectiv si afectiv, cat se poate de practic si de deschis, cu zeci de persoane care au impartasit aceasta convingere eronata, pot sa spun, mai ferm decat oricand, ca semenii nostri au extrem de multa nevoie de noi, de timpul nostru, de disponibilitatea noastra de a asculta, de a le fi alaturi, de a le arata ca ne pasa. Nu doar cu vorba, cum fac atatia in campaniile electorale, ci efectiv si afectiv, atat de mult incat sa fim gata sa raspundem prompt, sa oferim cateva cuvinte de incurajare, sa fim gata sa cautam solutii impreuna cu cei care au nevoie disperata de ele, sa plangem si sa purtam impreuna cu ei durerea care le sfasie vietile, sa speram in locul lor pana cand ei insisi vor fi capabili sa o faca, sa fim gata sa le aratam cerul senin care se afla dincolo de norii negri care le intuneca vietile… visurile… sperantele…

Va multumesc tuturor pentru ca mi-ati impartasit acest vis, pentru ca mi-ati aratat ca nu sunt singurul idealist de aici, pentru ca v-ati implicat si m-ati ajutat sa port aceasta povara care, recunosc inaintea Bunului si inaintea voastra, fara voi mi-ar fi fost aproape imposibil de purtat!

Iar voua, celor care ati gasit aici prieteni, mangaiere, ascultare, empatie, ajutor si imbarbatare, va multumesc din suflet pentru increderea pe care ne-ati aratat-o tuturor celor care, de-a lungul timpului, ne-am implicat voluntar in acest proiect! Va multumesc pentru ca ne-ati oferit posibilitatea de a va fi alaturi, de a va deveni – daca nu prieteni, atunci macar impreuna calatori catre un viitor mai bun!

Cu prietenie,
Adrian