Aliona

28 10 2015

Nu cred ca cineva stie cum e mai bine. La inceput gindurile de suicid vin ca un raspuns , la ofense, ca un fel de:
– Las ca o sa vad ce veti face cind nu voi mai fi.
Trec, incepi sa te gindesti ca parintii, fratii tai nu merita asa ceva. Trec, dar deja te gindesti la acest act ca la o eliberare.
Ma gindesc acum la aspectul practic. Sint peste hotare si nu as vrea ca familia mea sa mai si cheltuie bani pentru ultimul drum.
Pacatul de a comite suicid eu il vad ca un pacat impotriva naturii- sint sanatoasa, cred ca am niste aptitudini pe care altii nu le au, si e pacat , e impotriva naturii ca eu, care nu am deficiente sa vreau sa plec, in timp ce altii lupta pentru o viata dintr un carucior cu rotile, cu un singur rinichi, cu cancer. Eu nu mai stiu unde sa ma duc- aceasta este ultima oprire pentru mine, mi e frica de ea, dar pina la urma – e doar o singura data.
Nu mi e mila de mine, ma gindesc ca failia mea ar fi devastata- dar nu mai pot.
Cind eram in clasa a sasea citeam Copilaria. Adolescenta de L. N.Tolstoi , unde este descris un episod: micul Lev este inchis intr- o odaie intunecata drept pedeapsa pentru ceea ce facuse, in acea odaie el isi imagineaza cum il gasesc parintii mort si cum regreta toti ca l au pedepsit asa dur. Straniu cum aceasta istorie a lui coincidea cu a mea, de fapt nu straniu, dar
Acum nu ma mai uit la asta ca la o istorie din copilarie. Odata savirsit sper sa se termine tot, mi vad sfirsitul ca un prieten- e pur si simplu alaturi, cind il simt asa nici nu imi mai e frica.
Daca am sa fiu in aceasta stare ca acum si dupa de termin ceea ce trebuie, sper sa am puterea sa ma las in apa riului.
Si sper sa imi gasesc linistea

Anunțuri